Predici

Pentru cei mai învârstă dintre dumneavoastră şi pentru iubitorii de filme clasice, bune, indiferent dacă sunt mai vechi sau mai noi, cuvintele “Casablanca” şi “Humphrey Bogart” au cu siguranţă o rezonanţă deosebită. E vorba de o renumită poveste de dragoste, una dintre cele mai bune, din 1942 şi personajul principal al acestui film. Şi sunt sigur că toţi cei care au urmărit acest film, la rostirea celor două cuvinte, au pe buze aceeaşi expresie rămasă celebră din acest film, “Priveşte-mă în ochi, fetiţo!” Am avut odată curiozitatea de a urmăricâteva secvenţe din acest film în limba originală, engleză, şi am rămas uimit să constat, şi nu doar eu, o eroare de traducere în mai toate limbile a acestei expresii impresionante din film. În original ea sună “Here’s looking at you, kid!“, ceea ce se traduce “Tocmai te priveşte, fetiţo!”, şi aceasta e expresia care apare exact de patru ori în acest film. E o deosebire de sens de care vreau să mă folosesc astăzi pentru a vă aduce în faţa dumneavoastră un detaliu al primei lecturi din cartea Faptele Apostolilor.

Nu vă grăbiţi să credeţi că mă străduiesc să umplu acum un timp oarecare cu nişte banalităţi de limbaj, din lipsa unui subiect mai incitant. Poate vă întrebaţi deja: Ce treabă are expresia “Here’s looking at you, kid” din povestea de dragoste Casablanca cu solemnitatea sfinţilor Petru şi Paul de astăzi? De parcă ne-ar afecta pe noi, cei aflaţi acum în biserică, dacă Humphrey Bogart a privit-o în ochi pe frumoasa Ingrid Bergmann sau invers… Să nu ne grăbim, totuşi!

Şi ca să vă demonstrez că acest aspect nu este lipsit de importanţă dacă sunt privit de cineva în ochi sau privesc eu pe cineva în ochi, vă invit să privim cu atenţie la relatarea primei lecturi de astăzi. Pentru că de fapt cu aceasta, cu faptul că unul este privit de celălalt în povestirea vindecării ologului din naştere de la poarta numită “Cea Frumoasă” a templului, cu aceasta începe de fapt adevărata minune petrecută acolo.

E suficient să privim cu atenţie o singură dată la acest fragment. Petru şi Ioan urcau în fiecare zi la templu pentru rugăciunea de la ceasul al nouălea. Şi participanţii la această rugăciune aduceau de fiecare dată un olog din naştere la una din porţile templului pentru ca prin cerşitul său să producă ceva bani pentru familia sa, care-l îngrijea. Cu siguranţă Petru şi Ioan au trecut aproape în fiecare zi pe lângă el sau poate nici nu l-au băgat prea mult în seamă, poate nici nu i-au remarcat prezenţa. Au trecut de mai multe ori pe lângă el, precum ar trece cineva, spre exemplu, pe lângă un copac care se află la marginea drumului şi care nu trezeşte un interes deosebit nimănui. Şi probabil au auzit în fiecare zi acelaşi stereotip cuvânt al cerşetorului “Daţi-mi şi mie un ban”, aşa cum fac de obicei cerşetorii.

Ziua aceasta a fost însă cu totul diferită. Iar primul lucru total diferit menţionat de cartea Faptele Apostolilor este tocmai acest aspect: Petru şi-a aţintit privirea asupra lui. Şi atunci când sunt privit, aţintit cu privirea de cineva, ceva se schimbă din rutina obişnuită.

Am întâlnit multe persoane care se plâng şi-l mărturisesc ca pe un lucru foarte dureros, faptul că soţul/soţia nu-i mai priveşte în ochi, când le vorbeşte. Şi cei care vorbesc despre aceasta, o spun cu o foarte mare durere în suflet, ca pe ceva care demonstrează că ceva s-a rupt, s-a terminat în relaţia lor. Şi noi ştim că, de cele mai multe ori, nu este sincer, nu spune adevărul cel care nu ne poate privi în ochi când ne vorbeşte. Ori îi este mai important mesajul, vorbele decât persoana ca atare, care se află în faţa lor. Şi nu este un lucru oarecare să vorbeşti cu cineva privindu-l în ochi…

Câte persoane nu trăiesc ca şi cum ar fi ale nimănui, nimeni nu le priveşte şi nu le supraveghează iar atunci când îşi dau seama că cineva se uită la ei cu atenţie, se simt atinşi în intimitatea lor şi fac tot posibilul pentru a nu mai fi văzuţi, priviţi, ţintuiţi? Este şi atitudinea tip a răufăcătorilor. Cel mai rău lucru care se poate petrece e să fie priviţi, văzuţi de cineva. Sau gândiţi-vă cum linişteşte uneori o mamă un copil. Îi spune: “Vezi că se uită cutare la tine şi te vede”. Sau cum i se spune copilului de la prima împărtăşanie, deşi lucrul nu e valabil doar pentru el, că “Domnul de vede, te priveşte, orice ai gândi, spune ori face, aşa că să nu-l minţi la spovadă!”

“A fi privit” de cineva este şi o chestiune de prestigiu. Când nu mai eşti privit cu atenţie, când cineva vorbeşte într-o sală plină ca la pereţi, când, spre exemplu, eşti în faţa mai multor persoane (chiar şi la amvon, predicând) şi vezi că cineva cască, altcineva îşi caută ocupaţie, alţii numără cuiele din tavan sau cercetează vestimentaţia vecinilor ori se gândeşte că a uitat acasă nu ştiu ce dulap, coteţ sau uşă deschisă, atunci nu poţi decât să te gândeşti că, fie ţi-ai pierdut prestigiul şi nu mai trezeşti interes, fie eşti deosebit de plictisitor de această dată şi pierzi timpul. Aşadar ai face vine să termini cât mai repede, dacă vrei să te mai privească careva.

Petru şi Ioan l-au aţintit cu privirea pe acel cerşetor. Iar acest lucru a făcut din acel cerşetor comun din drum, de la poarta templului (interesant că nu se menţionează nimic despre persoana acelui olog din naştere, ci mai degrabă se menţionează locul unde cerşeşte, de parcă acest lucru l-ar defini pe el), pe lângă care toţi treceau indiferenţi, o persoană umană. “Petru l-a aţintit cu privirea”. Acesta este începutul minunii, pentru că abia acum începe acel cerşeştor cu adevărat să-şi ridice privirea şi să privească în sus, la cei care stăteau acum în faţa lui. Abia acum îi poate spune Petru “Uită-te la noi!” şi abia acum îndrăzneşte cerşetorul să-şi ridice capul şi să-i privească. Acum poate face acest lucru, pentru că cei doi l-au privit mai întâi, i-au acordat atenţie, i-au redat demnitatea, prestigiul privindu-l, şi abia apoi i-au cerut şi lui să facă acelaşi lucru.

Şi acum poate aştepta cu toată încrederea că va primi ceva de la ei. Cineva care a făcut acest gest nu a făcut-o doar ca să-l umilească. Şi iată ce ceea ce primeşte este mult mai mult decât a putut visa vreodată să primească de la cineva: “În numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!” Petru îl prinde de mână şi-l ajută să se ridice pe propriile sale picioare. Îl ajută să stea din nou drept în faţa tuturor. Înainte era un oarecare care stătea aruncat la pământ şi nu trezea interes nimănui, iar acum e o persoană căreia i-a fost redată demnitatea şi poate sta drept, cu fruntea sa în faţa tuturor. Aceasta e minunea de la poarta numită “Cea Frumoasă” a templului. Şi totul a început cu aţintirea privirii asupra lui. Nu cu porunca de ridica capul şi a privi la cei din faţa lui, ci cu gestul plin demnitate şi compasiune, de a fi privit cu atenţie în ochi.

Iată logica lui “Here’s looking at you, kid!”

Te privesc pentru că nu-mi eşti indiferent, îmi eşti important, te recunosc ca fiind aproapele meu, fratele meu, sora mea, nu un oarecare. În tine îl recunosc pe Isus Cristos. Nu-l ajuţi cu nimic când dai de pomană unui cerşetor, dar îl umileşti prin gestul tău, poate nici nu-l consideri demni să îl atingi sau să-i arunci o privire, când ai grijă să simtă că e la discreţia şi mila ta, că depinde de tine, când îi arunci ca la un câine ceva de mâncare şi apoi îi trânteşt uşa în nas, demonstrându-i că nu vrei decât să dispară mai repede din faţa uşii tale, pentru ca nu cumva să-ţi afecteze imaginea, atunci când cineva te va vedea în compania lui.

Aşadar, dacă ne simţim vizaţi în mod personal de fragmentul din cartea Faptele Apostolilor, cred că ar fi un început bun dacă ne-am strădui mai mult de acum să-i privim în ochi pe cei care ne stau în faţă, indiferent de statutul lor social sau mizeria în care trăiesc. Cine ştie? Poate se va petrece chiar o minune!

Începeţi de azi să vă priviţi cu mai multă atenţie soţul, soţia, copilul, părinţii în ochi şi redescoperiţi persoana dragă care se află în faţa dumneavoastră, redaţi-i încrederea şi, din privire, reamintiţi-i că nu a fost o minciuna primul “Te iubesc” pe care i l-aţi rostit cândva, demult. Cu o privirea poţi reda demnitatea unui om!

Cine ştie? Poate vor îndrăzni din nou aceste persoane să se ridice în picioare, să stea drept, cu fruntea sus, cu demnitate în faţa celorlalţi, chiar dacă pentru un timp au fost striviţi, au fost ţinuţi la pământ de indiferenţa celorlalţi şi nu au mai îndrăznit demult să-şi ridice capul şi să privească pe cineva în ochi, pentru că nimeni nu a mai avut ochi şi pentru ei.

“Here’s looking at you, kid!”

Încercaţi! Încă sunt oameni care au nevoie de o astfel de minune, care începe… doar cu o privire.

pr. Claudiu Budău Ritul latin