Predici

“În afara programului” credinţei

Eu voi vorbi despre “afara programului”. Marcu, recurgând la unul din procedeele sale tipice care se îmbină, a aşezat armonic cele două episoade unul în interiorul celuilalt, fără nici o sforţare, sub stăpânirea comună a credinţei. Totuşi intrarea în scenă a femeii clandestine rămâne ca o învăţătură a a faptului că este “în afara programului”. Era deja stabilit unde trebuia să meargă Isus. Acel intermezzo nu era prevăzut.

Dacă ne gândim bine, însă, cele două personaje – tatăl neliniştit şi femeia umilită de infirmitatea sa – apar “în afara programului”. Unul se referă la ambientul propriu, altul se referă la clanul familiar. Iair este un personaj remarcabil al stabilimentului religios, unul din capii sinagogii. Fără îndoială a fost constrâns să învingă rezistenţa colegilor săi – care au trebuit să facă totul pentru a-l sfătui să nu facă acel pas puţin ortodox – ,să depăşească prejudecata, neîncrederea şi chiar ostilitatea în privinţa lui Isus. Ştia că este dezaprobat pentru acea iniţiativă. În ochii “responsabililor, Isus era descalificat, de evitat, şi era descalificat oricine ar recurge la el şi să-l urmeze. Bun pentru poporul exaltat şi ignorant, în sfârşit.

Intervine, la timp, moartea fetiţei care constituie pentru tată o cale de ieşire demnă din situaţia compromiţătoare în care căzuse în chip nesocotit, sub impulsul disperării. În schimb Iair arată că vrea să facă până la ultimele consecinţe ruptura de mentalitatea celor de rangul său. Insistă să-l “deranjeze” pe Învăţător dincolo de toate limitele raţionale, dincolo de frontiera de netrecut a morţii. Aşa şi femeia. Până acum a rămas pasivă în mâinile celor din familie şi în acelea a medicilor care nu au ezitat să adauge torturile profesionale proprii la suferinţele legate de boală: neputincioşi de a o vindeca, dar abili să-i ia banul; capabili numai de a îngreuna situaţia, fie clinică, fie financiară, a sărmanei bolnave.

Până în acest moment a fost, mai mult decât alţii, obiectul preocupărilor şi grijilor altora.

Acum se hotărăşte singură. Refuză să fie pur şi simplu o “răbdătoare”. Devine subiect responsabil. Isus evident, iubeşte pe aceste persoane care au curajul să ia iniţiative, fac o alegere precisă, încearcă o aventură ne programată de alţii. Isus preţuieşte paşii în “afara programului”, şi mai ales îi primeşte pe aceia care au curajul de a le săvârşi.

Pentru a fi salvaţi de El, trebuie să fie puşi la adăpost de ceilalţi

Credinţa este în mod necesar “în afara programului”. Este, în ea, un element de ruptură faţă de inerţia generală, de convenienţele sociale, de interesele de prăvălie, de condiţionările mentalităţii curente, de conformismele de orice tip (incluse cele ale nonconformiştilor). Credinţa începe cu o detaşare, cu o ieşire afară. Trebuie să se separe de mulţime, să iasă din casa proprie mai mult sau mai puţin cofortabilă, să abandoneze sinagoga proprie cu practicile proprii, regulile şi tradiţiile proprii, ipocriziile obişnuite.

“Să nu te temi, continuă numai să ai credinţă”, îi recomandă Isus lui Iair. Adică: nu reintra. Nu te lăsa absorbit, reanexat de ei. Nu te teme de dezaprobarea lor. Nu te teme de judecăţile lor. Nu asculta sugestiile lor dictate de raţiune şi de consideraţii umane. Şi femeii Isus îi spune: “Credinţa ta te-a mântuit”. M-ai găsit pe mine, pentru că ai reuşit să te salvezi de ei, ai spus nu sfaturilor lor, ai încercat o terapie diferită pentru viaţa ta, ai îndrăznit să faci un pas în afară itinerariului stabilit de ei. Isus îi aşteaptă mai ales pe cei care sosesc la El “în afara programului”.

Minunile au loc în obscuritate

Şi cele două minuni ale sale apar “în afara programului”. Şi se realizează în culise. Ceea ce se întâmplă între Cristos şi femeia bolnavă se desfăşoară într-o cochilie scoasă din mijlocul mulţimii, şi este un secret al celor doi. Contactul, privirea şi dialogul au loc “în afara” mulţimii. În casa lui Iair a început deja programul de doliu. Isus, sfidând derâderea acelor oameni, nu respectă programul (“alungându-i pe toţi afară…”), pentru a pune la locul său ritul vieţii, sărbătoarea învierii.

Pentru a săvârşi minunea învierii fetiţei, Cristos trebuie mai întâi să sfâşie decorul funebru. Astfel face şi cu fiecare dintre noi. Dacă drumul credinţei primeşte avizul unei iniţiative personale (şi, mai întâi, este mereu iniţiativa lui Dumnezeu), trebuie să consimţim că El ne smulge de pe trup îmbrăcămintea aparenţelor, a reprezentării. Nu numai îmbrăcămintea pe care alţii ne-au cusut-o pe noi pentru a împlini rolul care ne-a fost impus, dar şi cea pe care noi înşine am îmbrăcat-o cu presupunerea că este cea adaptată rolului nostru. “Afara programului” credinţei ne cere o despuiere totală. Truc, spoială, mască, crustele obiceiurilor: în privinţa îmbrăcămintei trebuie scoasă pentru a fi “adevăraţi” în faţa Lui!

A atinge îmbrăcămintea minunilor nepăzite

Da, sunt păzitorii sanctuarului. Intermediarii. Cei care te aşază în rând. Îţi spun să aştepţi rândul tău. Te avertizează că el este deja foarte ocupat. Nu ştiu dacă se pot ocupa de tine, cu toate lucrurile urgente pe care le au de îndeplinit. Îţi impun să completezi formularul. Cei care vegheau atenţi şi încruntaţi pentru ca totul să se desfăşoare după procedurile şi orarele stabilite. Şi chiar te alungă înapoi. Dacă nu poţi prezenta biletul emis celor privilegiaţi, trebuie să te retragi în faţa personajelor importante şi “reprezentative”

Şi tu nu eşti decât reprezentantul bolii tale, al greutăţii tale secrete, a speranţei tale îndărătnice. Şi apoi sunt subalternii care te somează: “spune-ne şi nouă… Îţi voi prezenta eu… Îl voi face eu să ştie…” Nu te lăsa descurajat. Mergi tot înainte. Ignoră controalele. Lasă-te călăuzit de bănuiala că totul este sub control, reglementat, organizat, dar este pentru totdeauna posibilitatea de a “atige mantaua”, de a fi identificat de privirea sa, eşti primit tocmai pentru că eşti “abuziv”. Aproprie-te, clandestin, cu plaga ta ascunsă, răul de care îţi este ruşine, acel chin pe care nu îndrăzneşti să-l împărtăşeşti la nimeni decât Lui, ignorând pe doctorii autorizaţi. Nici un serviciu de ordine nu va reuşi să împiedice contactul cu El, cu îmbrăcămintea sa plină – cum ne asigură Luigi Santucci – “de miracole nepăzite”.

Zgomotul trebuie să rămână afară

“Au ajuns la casa şefului de sinagogă şi El a văzut zarvă…” Expresia ar trebui tradusă, ad litteram, astfel: “A văzut gălăgia”. Cine a spus vreodată că Isus nu poate vedea zgomotul? Îl vede, dar nu-l lasă să intre cu sine. Este o mare diferenţă: Alungându-i afară pe toţi…” Poate mă preocup excesiv ca în viaţa mea să nu fie zgomot. Ar trebui să mă preocup, mai întâi, ca să fie Domnul. Se gândeşte El să ţină afară zgomotul.

Poate să fie o casă silenţioasă, dar goală. Ceea ce contează este prezenţa sa, nu elementele care deranjează. Când intră, de fapt, îi scoate afară pe cei gălăgioşi. Importantă nu este tăcerea, ci glasul său. Şi glasul său care îi face să tacă pe gălăgioşi. Nu zgomotul este simptomul cel mai preocupant. Prin gălăgie El intră (şi o lasă afară). Ceea ce ne preocupă, este că El prea adesea a intrat deja, în timp ce eu întârzii în curte pentru a asculta gălăgia şi vorbăriile frivole. Sau am pretenţia de a duce înăuntru acea mantie. În acest caz, El vede, şi aproape că nu are nimic de spus. Nu este pentru nimic dispus să concelebreze liturgiile efemere. Confuzia nu-l înspăimântă, lipseşte altceva. Numai, nu vrea să fie confundat cu anumite lucruri…

Dumnezeu comandă viaţa

Şi să nu ai încredere în doctorii care îţi iau pofta şi bucuria de a trăi. Care, pentru a te salva, îţi amărăsc şi complică existenţa. “Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de ruina celor vii” (prima lectură). El nu-ţi spune: pregăteşte-te pentru moarte. Mai degrabă: pregăteşte-te de viaţă. Tărâmul în care trebuie să-l învingem pe diavol, din “invidia” căruia a intrat moartea în lume, este cel al vieţii, cu complicitatea lui Dumnezeu care este, tocmai, “iubitorul vieţii” (Înţ. 11, 26), şi care “l-a creat pe om pentru nemurire”.

Moartea este constrânsă să facă o deschizătură pentru viaţă. Din cenuşă trebuie să răsară flori. Patul de moarte este obligat să restituie – aşa cum a făcut mormântul cu Isus – o “copilă” strălucitoare de tinereţe, care a ascultat acea poruncă imperioasă: “Eu îţi spun, scoală-te!”

Este cineva care cere bani

Şi este şi o astfel de istorie. Biserica din Ierusalim se află în strâmtoare economică, şi Paul (lectura a doua) nu ezită să devină promotorul unei colecte. Motivul este acela de a ajuta o comunitate săracă. Dar, dincolo de aceasta, este vorba, pentru apostol, să descopere creştinilor săi legea solidarităţii, să-i facă să înţeleagă legătura care trebuie să unească diferitele Biserici, să întărească – printr-un gest concret – unitatea dintre comunităţile de origine iudaică şi cele născute în teritoriul păgân.

Acum, cei din Corint, cu care Paul a avut raporturi nu totdeauna idilice, după ce au primit la început propunerea cu entuziasm, pare că au uitat, sau cel puţin au lăsat să se răcească ardoarea iniţială. De aceea este nevoie să relanseze ideea şi să zguduie pe cei uituci. Apostolul se simte un pic încurcat. Şi trebuie să fie mereu aşa, în Biserică, când sunt la mijloc banii. El nu are dezinvoltura unor anumiţi administratori în clergyman să stoarcă bani.

Şi iată-l că prezintă discursul un pic pe larg, chiar de departe, şi se referă la un exemplu prea înalt: nimeni altul decât Cristos, care “din bogat s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca voi să deveniţi bogaţi prin sărăcia lui”. Paul mută discursul despre finanţe spre teologie. Invită să considerăm nebunia sublimă a acelui Dumnezeu care, prin întrupare, s-a despuiat pentru a ne îmbogăţi şi a ne diviniza. Astfel solicită pe Corinteni să fie un pic mai puţin calculaţi.

Apostolul recurge şi la o observaţie subtilă ironică: creştinii din Corint se disting, printre altele, prin două caracteristici: cuvântul şi ştiinţa. Acum ar fi cazul să se facă cunoscuţi prin generozitate. Adică, este problema de a trece de la cuvinte frumoase şi de la intenţiile bune să producă ceva concret. În fine, Paul nu poate să facă decât să dea lovitura decisivă: “Să fie egalitate”. Nimeni nu vă cere să vă despuiaţi, să ajungeţi în mizerie, să pierdeţi totul. Să nu exagerăm. Este vorba numai de o minimă decenţă. Scoateţi-vă din cap ideea binefacerii: este o problemă elementară, de dreptate.

Discursul, cum se vede, este de extremă actualitate la diferite nivele, şi ia proporţii mondiale (fără ca prin aceasta, să ne dispensăm de a arunca o privire la doi paşi de casa noastră). Paul nu se mulţumeşte să organizeze. Nu se limitează să smulgă banul. Ceea ce îl interesează este semnificaţia gestului. El reuşeşte să pună la punct totul – chiar şi o problemă a “bunurilor”, într-un cadru riguros de credinţă. De multe ori se închid cei doi ochi (neavând alţii de închis) faţă de credinţa şi moralitatea celui care oferă. Important este ca acela să deschidă portofelul. Nu se întreabă asupra provenienţei banilor. Da, “banul nu miroase”, cum se spune cu cinism. Paul, în schimb, vrea ca oferta să aibă acoperirea necesară a credinţei şi monedele să fie parfumate de practica creştină.

… Dar în ce secol a trăit acel naiv, acel moralist?

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin