Predici

Aproape şi deci de necuprins

Ca şi cum nu ar fi suficiente întrebările noastre, sunt şi ale Sale, la care suntem provocaţi să răspundem. Omul cere explicaţii lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu, la rândul Său, cere explicaţii omului. Omul protestează, se plânge, îl mustră pe Domnul pentru absenţele sale. Şi El răspunde: “De ce sunteţi aşa de fricoşi?” Creatura ar vrea să-l constrângă pe Domnul să se justifice. Şi El ne obligă să dăm cont despre credinţa noastră: “Nu mai aveţi credinţă?” Greşeala fundamentală a creştinului presupus este aceea de a nu accepta disproporţia. A-l reduce pe Dumnezeu la îndemâna noastră. A trata de la egal la egal cu El.

Paul (lectura a doua) defineşte această atitudine cu “cunoaşterea lui Cristos după trup”. De aceea vrem să-l încadrăm în schemele noastre, să-i împrumutăm aspiraţiile noastre temporale, să-i impunem măsurile noastre, să-L facem să adopte (şi chiar să împlinească) programele noastre, să îmbrăţişeze cauzele noastre. În strofa lui Iob, şi chiar în scena descrisă în evanghelia lui Marcu, apare ideea că Domnul închide ca într-o închisoare marea, simbolul puterilor demoniace dezlănţuite. Ei bine, adesea omul avansează pretenţia de a-l aresta pe Dumnezeu în mentalitatea proprie, în calculele proprii, în cărţile proprii, în definiţiile proprii.

Dumnezeu, însă nu poate fi prins. Nu se lasă capturat de păienjenişurile noastre ridicole (şi chiar de cele mai grele Summae, dacă ne gândim, nu sunt altceva decât păienjenişuri măturate de “Suflu”). Şi El stă pe celălalt mal al abisului. De necuprins. Şi cu cât este mai aproape, cu atât este de neajuns. Cu cât se manifestă mai mult, cu atât este mai ascuns. Cu cât dialoghează mai mult cu creatura, cu atât mai mult aceasta înţelege că nu este în stare de a-L cuprinde.

Prin tăcere, o deschizătură spre mister

Se ridică totuşi bănuiala că Dumnezeu nu ne interzice să-I punem întrebări. O credinţă cu puncte exclamative şi puncte ferme, care elimină cele mai chinuitoare puncte de întrebare, nu este un lucru serios, dă ideea unei recitări, unei închipuiri. Întrebările ne folosesc, pentru a face lumină în viaţa noastră, pentru a afla sensul drumului. Dar, paradoxal, întrebările care ne ajută să parcurgem un itinerariu de credinţă, să facem un pic de lumină, sunt tocmai acelea care nu primesc răspuns, care nu au răspuns.

Dumnezeu este de acord să înşirăm rozariul de ce-urilor noastre, să depănăm litania întrebărilor noastre, pentru ca astfel să putem să ne apropiem de tăcere, de adoraţie. Dar a afirma că Dumnezeu ne conduce la tăcerea adoratoare nu înseamnă că ne închide gura. Mai degrabă, prin tăcere, ne deschide spre mister.

Frica

Pentru anumiţi predicatori din trecut, interpretarea minunii furtunii potolite era făcută în grabă: barca era existenţa noastră, mereu în prada încercărilor şi dificultăţilor de orice fel. Important era de a-l avea pe Isus la bord, şi totul este orânduit cel mai bine. În sfârşit, Cristos ca talisman, poliţă de asigurare care ne garantează împotriva tuturor nenorocirilor călătoriei.

Cu această variantă: barca este Biserica care traversează istoria. Duşmanii săi, veşnic instigaţi de diavol, declanşează persecuţii şi opoziţii pentru a o scufunda. Totuşi încercările lor se dovedesc zadarnice, nu pot nimic împotriva puterii Domnului care este cârmaciul. Astfel Biserica trece triumfătoare prin toate furtunile, mai mult fragila ambarcaţie, cu cât este mai mult bătută de valuri, cu atât mai mult se întăreşte. În sfârşit: porţile iadului nu o vor birui.

Prea simplist, şi mai ales puţin se referă la sensul povestirii. Care, reflectând poate o situaţie a comunităţii primitive, pune în evidenţă o lipsă de preocupare a echipajului. În centrul tuturor este întrebarea-mustrarea lui Isus: “De ce sunteţi aşa de fricoşi? Nu mai aveţi credinţă?” Să ne oprim asupra adjectivului “fricoşi” şi asupra adverbului “încă”. “Fricoşi” – după opinia lui X. L. Dufour – exprimă atitudinea omului care, în faţa pericolului care îl ameninţă, reacţionează ca şi cum Dumnezeu nu ar exista.

Numai dacă se eliberează de această angoasă, omul poate intra în pacea pe care i-o dă Dumnezeul său. Acea pace care este simbolizată de calmul apelor, şi, mai întâi, de somnul lui Isus, adevărata “anticipare” a minunii. “Învăţătorule nu-ţi pasă că murim?” În realitate, este riscul de a muri de frică, mai mult decât din cauza furtunii dezlănţuite. Şi când se moare de frică înseamnă că, înainte, s-a stins deja credinţa.

Un diagnostic îngrijorător

Este într-adevăr îngrijorător acel încă. Isus socoteşte că timpul a fost mai mult decât suficient pentru maturizarea unei credinţe care să alunge frica, să facă să iasă din spirala consideraţiilor umane, să întrerupă cercul distructiv al terorii, pentru “a se deschide” încrederii în ajutorul divin, şi deci să înfrunte cu calm încercarea. Este vorba de un bilanţ pe care îl putem face şi noi: predici în serie, experienţe de orice tip, sacramente, întâlniri, cărţi, rugăciuni. Şi totuşi nu avem încă credinţă.

Isus nu-i ceartă pentru că credinţa lor a rămas rahitică, fragilă, slabă, nesigură. Constată brutal că credinţa nu mai este încă. Aş vrea să citez o pagină care constituie unul din comentariile cele mai perspicace şi actuale despre episodul despre care se vorbeşte: “Noi suntem mai obişnuiţi să transmitem ştiri meteorologice decât buletine de ştiri despre mântuirea noastră. Sau, în termeni mai clari, formulăm acuze ca astfel să avem mereu o autojustificare promptă. De fapt comunitatea primitivă observă dificultatea care o chinuieşte: vânt, apă, furtună. Dar mărturiseşte mai ales frica sa care măreşte dificultatea, şi slăbiciunea credinţei sale care dă greş în saltul calitativ care îl observă pe El, treaz şi vigilent, în somn.

Noi, în schimb, dintr-o obişnuinţă nefericită, continuăm să ne plângem de timpuri şi situaţii; nu ne prieşte apa, şi avem mereu de spus ceva despre vânturi; exprimăm acuze şi plângeri, ca şi cum am avea carisma blestemului, a conjurării şi a fricii. Am criticat totdeauna, orice redresare socială şi revoluţie; evoluţia normală şi providenţială a omenirii, modul său de a se autoînţelege, sunt trăite ca un ciclon şi o distrugere, dacă nu ca un atentat trădător. Dar de ce nu ne întrebăm dacă aici este exact punctul central al situaţiei? Şi dacă El s-ar fi ridicat şi ar fi spus: “De acord, vântul şi apa. Dar, în privinţa credinţei, cum stăm?” (O comunitate citeşte evanghelia lui Marcu, Ed. Dehoniane).

Perna povesteşte

“El stătea la pupa şi dormea pe o pernă…” Câte lucruri ar putea să povestească acea pernă veche, descusută. Ne-ar spune despre simulările noastre, despre jocurile noastre de teatru. Declarăm solemn că ne încredem în Domnul. Dar, înainte de a ne îmbarca într-o acţiune, stipulăm poliţe de asigurare pentru a ne garanta împotriva oricărui risc. Consultăm cu grijă previziunile timpului pentru a fi siguri de condiţiile favorabile. Şi, mai ales, punem în cală o mulţime de provizii încât se scufundă barca (în realitate, credinţa se scufundă când mijloacele umane sunt colosale).

Vrem semnale precise de la farurile aşezate pe toate stâncile. Şi, oricum, nu ne îndepărtăm în larg, preferând să navigăm în zig zag prudent de-a lungul ţărmului. Altceva decât “saltul” credinţei.! Suntem mereu gata să sărim în şalupele de salvare, sau pe un teren solid, la primul semn de mişcare a valurilor. Perna ne-ar povesti despre dăţile în care Biserica a strigat la dezastru, la catastrofe, şi s-a rugat, implorând pentru a fi ocrotită de anumite evenimente funeste, sau a convocat ceremonii reparatorii, ne observând că acele tulburări, acele pierderi, acea uşurare a bagajului său nu erau altceva decât eliberări providenţiale. Şi că minunea consta tocmai în împiedicarea răsturnării.

Şi dăţile, în schimb, în care Biserica a celebrat victorii, a organizat procesiuni triumfale, fără să-şi dea seama că acela a fost în schimb momentul de a-l trezi pe Domnul pentru ca s-o salveze de acele pericole în care a căzut, s-o despotmolească din acele nisipuri de aur în care s-a înnămolit, s-o avertizeze că anumite escale erau false şi deci o îndepărtau de la scop. Perna ne-ar aminti că adesea noi îl trezim pe Domnul din motive greşite, şi nu-l trezim când ar fi cazul. Lansăm alarme când ar fi momentul de a trage clopotele pentru sărbătoare, şi ne lăsăm legănaţi în somn când ar fi oportun să sunăm deşteptarea.

Perna, mai ales, ne-ar deschide ochii asupra faptului că tocmai noi, cei agitaţi, obosiţi, cei prevăzători, navigatori experimentaţi, suntem în realitate somnoroşi, lupi de mare adormiţi şi miopi. În timp ce El, care aparent doarme, este Unicul care veghează cu adevărat, Unicul capabil de a fixa cârma şi să ne facă să ajungem la “celălalt mal”. Are dreptate Luigi Santucci: “Poate acest miracol este cel mai tragic, cel mai descurajant din toate. Acest cap care doarme este lecţia cea mai necesară şi cea mai neascultată din toată cartea”.

A iubi noutatea nu înseamnă a fi noi

“Dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă”. Noi ne înşelăm că sunt suficiente noutăţile pentru a deveni noi. Suntem lacomi de noutate. Nu putem fi altfel. Le experimentăm mereu… ca noi. Totuşi nu reuşim să devenim “o creatură nouă”. Sub îmbrăcămintea exterioară a lucrurilor noi, purtăm înăuntru o grămadă de lucruri vechi care nu se decid să “treacă”. Este în noi o vechime care rezistă la orice transformare radicală. Este în noi o lume care nu se resemnează să moară.

Să mergem să căutăm noul oriunde mai puţin “în Cristos”. Suntem “împinşi” de toate modele, dar nu de iubirea sa. Sunt creştini care ies din confesional mai îmbătrâniţi, mai îngreunaţi. Şi alţii care, când se întorc în bancă după ce s-au împărtăşit par că vor să păzească, nu un germen de viaţă, ci obiceiurile vechi şi insuportabile. Desigur, aşa cum nostalgia trecutului poate masca nesiguranţa, aşa şi alergarea după mode poate fi semnul instabilităţii.

Andre Seve a notat că creştinul face parte din “Biserica memoriei”, dar şi din “Biserica invenţiei”. “A fi în Cristos” înseamnă a accepta viaţa care se naşte din moarte. A accepta vechiul care explodează într-o primăvară. A fi noi nu se naşte în mod necesar din noutate. Ba chiar, poate fi ceva vechi. Şi trecutul nu-l păzeşte închizându-l în “lucrurile vechi”, ci altoindu-l într-un curent de viaţă.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin