Predici

Evanghelia din această duminică ne face cunoscută chemarea Apostolilor spre a-L urma pe Hristos, chemare adresată peste timp şi nouă.

Ca şi creştini, cu toţii am primit această chemare în momentul primirii Sacramentului Sfântului Botez. Ne-am îmbrăcat în Hristos prin Botez şi suntem chemaţi să devenim asemenea Lui. Hristos este exemplul vieţii noastre. Suntem datori să ne trăim viaţa în sfinţenie. De aceea El S-a oferit ca model. Prin venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, ni s-a făcut cunoscut cum se poate apropia omul, de perfecţiune – de sfinţenie, în această lume după exemplul Fiului Omului. Revelându-ne sfinţenia lui Dumnezeu prin acţiunile Sale, ne-a prezentat în mod practic imitarea perfecţiunii divine: «Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este» (Matei 5, 48). Acest model de perfecţiune a fost oferit tuturor creştinilor, spre a fi urmat în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În cadrul Botezului şi a Schimbării la Faţă, Dumnezeu-Tatăl a mărturisit: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit» (Matei 17, 5). Creştinismul nu trebuie să fie altceva decât imitarea lui Hristos. El este perfecţiunea tuturor virtuţilor care pot fi practicate de fiecare dintre noi. Hristos le-a practicat în gradul cel mai înalt posibil. Calea arătată a fost iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, oroarea totală faţă de păcat şi de tot ceea ce implică acesta. Numai un astfel de model poate să fie imitat de noi, pentru că El, este universal, inexprimabil, atractiv şi plin de putere.

Toţi oamenii pot să-L imite pe Hristos. El, a dorit să ia asupra Sa toate mizeriile şi slăbiciunile noastre; a dorit să se asemene cu noi în toate lucrurile în afară de păcat. Timp de treizeci de ani a trăit o viaţă retrasă. A trăit în casa lui Iosif şi a Mariei, lucrând asemenea unui învăţăcel, ca un fiu de tâmplar (Matei 13, 55). Acesta L-a făcut să fie şi cel mai bun Exemplu de urmat pentru toţi acei oameni care prestează muncile aparent lipsite de importanţă, monotone, cu satisfacţii ascunse ochilor celor mulţi, care vin din afara ambientului muncitoresc. Toată viaţa publică a fost plină de zel. Şi-a petrecut-o în osteneli şi oboseli pentru a-i face pe cei sărmani fericiţi şi sănătoşi, împărţindu-le bucuria Sa. Prin suportarea patimilor ne-a oferit cel mai înălţător exemplu de răbdare în faţa chinurilor morale, terminând suferinţele acestei vieţi cu o rugăciune pentru persecutorii Săi. Acest lucru L-a făcut nu pentru că a fost Dumnezeu, şi nu a cunoscut suferinţa, ci pentru că a fost şi Om adevărat. Astfel, ca Om, a suferit cea mai mare ingratitudine din partea semenilor, părăsirea prietenilor Săi, trădarea lui Iuda. Dacă n-ar fi fost aşa, nu s-ar fi rugat ca să poată bea paharul patimilor Sale, nu ar fi simţit după răstignirea Lui părăsirea din partea lui Dumnezeu – pe care o simt toţi cei care prin păcat se îndepărtează de Dumnezeu, exprimată prin cuvintele: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!» (Matei 27, 46).

Un model Universal nu poate fi decât unul plin de atracţie. Isus Hristos i-a atras pe toţi la El: «Când Mă voi înălţa de pe pământ, Îi voi atrage pe toţi la Mine» (Ioan 12, 32). Această profeţie a Lui a fost înfăptuită prin Biserica Sa. Câţi sfinţi, martiri şi mărturisitori, nu au căutat sfinţenia şi nu s-au asemănat cu El. Această căutare este legată de puterea harului care izvoreşte din Inima Sa străpunsă de suliţă. Este de ajuns să ne amintim de umilinţa, sărăcia, mortificarea şi toată viaţa Lui, pentru a fi atraşi de puterea exemplului Său, care conferă putere şi siguranţă deplină în urmarea Lui. Aceasta este singura cale prin care putem dobândi Cerul, la care nu de puţine ori a făcut referire în învăţăturile Sale.

Misterul răstignirii lui Isus Hristos ne-a dobândit victorie asupra slăbiciunilor şi înclinaţiilor noastre păcătoase, harul de a evita orice fel de păcat şi tăria în ispite. Acest adevăr incontestabil poate fi realizat în măsura înţelegerii perfecte, că Isus este capul Corpului Său Mistic ale cărui membre suntem noi.

Sfântul Epipod fiind dus înaintea judecătorilor pentru credinţa sa, a fost schingiuit prin fel de fel de torturi. În timpul procesului său a fost bătut crunt peste obraz. Cu faţa plină de sânge a strigat: “Mărturisesc că Isus Hristos este împreună cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt, un singur Dumnezeu. Şi se cuvine ca să-mi sacrific viaţa pentru Acela care este în acelaşi timp Creatorul şi Răscumpărătorul meu”. Şi de fapt, Epipod şi-a dat viaţa pentru Răscumpărătorul său, mărturisind cu preţul sângelui credinţa sa.

Suntem chemaţi şi noi, asemenea Apostolilor, fiecare în parte, pe numele său, să-L urmăm pe Hristos, care ne dăruieşte această chemare încă din momentul în care am fost aduşi la viaţă prin puterea lui Dumnezeu. Urmarea lui Hristos este pe măsura noastră, pentru că El s-a făcut pentru noi totul în toate, a fost copil ascultător familiei şi îndatoririlor Sale, dar şi ascultător Tatălui Ceresc, a fost un muncitor în umbra existenţei de zi cu zi din atelierul lui Iosif, a fost Învăţător, Martir şi Model de sfinţenie. Dacă ne îndeplinim misiunea pe care am primit-o prin viaţa noastră, de părinţi, de copii, de oameni care-şi îndeplinesc îndatoririle de serviciu sau cele legate de viaţa socială, dând tuturor mărturie că suntem creştini, suntem pe calea care merge pe urmele Mântuitorului. Ori de câte ori citim despre chemarea Apostolilor să nu uităm că acest: “Vino după Mine” se adresează şi nouă celor de azi. Suntem chemaţi să devenim Apostoli ai timpurilor noastre, urmând modelul perfecţiunii – sfinţeniei. A fi sfânt astăzi, este mai greu ca niciodată; nu suntem chemaţi să ne dăm viaţa pentru credinţă – chiar dacă atunci când Domnul ne-o cere, trebuie să dăm şi această mărturie de credinţă – nici să facem fapte mari, ci suntem invitaţi să trăim în sfinţenie zi de zi, în intimitatea familiei, în relaţiile cu aproapele, fie că ne este prieten sau duşman, vecin sau străin. Suntem chemaţi să ducem viaţa ascunsă a lui Hristos în Nazaret şi să fim mărturie vie a existenţei creştinismului şi a valorilor sale mereu actuale. Dacă greutăţile vieţii ne apasă şi problemele materiale ne fac să cădem pe drum, să privim spre Cer, să ascultăm şoapta Domnului care spune – “Vino!” – să ne ridicăm şi… să mergem mai departe.

Rugăciune

Doamne, venim înaintea Ta fiind atât de departe de Tine. Grijile şi preocupările noastre de zi cu zi ne-au făcut să uităm de chemarea pe care am primit-o la Sfântul Botez, când am acceptat să urmăm calea Ta. Ascultăm vocea lumii, ce zic alţii despre noi, dar glasul Tău nu-l lăsăm să ajungă în sufletul şi în inima noastră. Uneori ne este chiar foarte greu să ne ridicăm în picioare sau să stăm în genunchi, atunci când Tu Te cobori pe altar, lăsându-ne împresuraţi de îndoiala pe care Satan încearcă să o strecoare în fiinţa noastră. Ce-Ţi vom spune despre chemarea pe care am primit-o de la Tine? Nimic altceva, decât că lăsându-ne cuprinşi de spiritul lumesc am transformat-o în ceva simbolic, omiţând să o trăim zilnic după exemplul Tău, aşa cum am promis la primirea Sfântului Botez.

Cât de departe suntem de exemplul Tău Isuse. Pentru noi chemarea înseamnă doar grija faţă de propria persoană şi propriile interese, căci pentru orice lucru pe care-l facem aşteptăm recompense, ori dacă nu, îl facem fără tragere de inimă. O, Doamne, cât de departe suntem de exemplul Tău!

Fă, Isuse, ca învăţătura şi harul Tău să pătrundă prin toate mădularele noastre, să mişte fiinţa noastră, dovedindu-Ţi că într-adevăr ne trăim chemarea pe care am primit-o la Botez, făcându-Te cunoscut lumii întregi. Amin.

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin