Predici

Parabola lucrătorilor trimişi să lucreze în vie la ceasuri diferite, şi care primesc toţi aceeaşi plată de un dinar, le-a dat mereu bătăi de cap cititorilor Evangheliei. Ar putea fi acceptat modul în care acţionează stăpânul? Nu violează el oare principiul dreptei răsplăţii? Astăzi sindicatele ar protesta în cor dacă cineva ar acţiona ca acel stăpân.

Dificultatea vine însă dintr-un echivoc. Problema răsplăţii este privită în abstract, sau cu referinţă la răsplata eternă. Privit astfel, acest lucru ar contrazice de fapt principiul conform căruia Dumnezeu “dă fiecăruia după faptele sale” (Rom 2,6). Isus se referă însă aici la o situaţie concretă. Singura plată oferită tuturor este împărăţia cerurilor pe care El a adus-o pe pământ; este posibilitatea de a avea parte de mântuirea mesianică. Parabola începe cu cuvintele: “Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă…”. Aşadar tema centrală şi de fond a parabolei este împărăţia cerurilor. Problema este, din nou, cea a situării evreilor şi a păgânilor, sau a drepţilor şi a păcătoşilor, vis-a-vis de mântuirea vestită de Isus. Chiar dacă păgânii (respectiv păcătoşii, vameşii, prostituatele etc.) abia după predicarea lui Isus au trecut de partea lui Dumnezeu, în timp ce mai înainte erau departe de El, nu pentru acest lucru vor ocupa în împărăţie un loc secundar. Şi ei vor şedea la aceeaşi masă şi se vor bucura din plin de bunurile mesianice.

Ba mai mult, deoarece păgânii se dovedeau a fi dispuşi într-o mai mare măsură să primească Evanghelia decât aşa-zişii “drepţi” (fariseii şi scribii), iată că se împlineşte ceea ce Isus spune la încheierea parabolei: “Cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi cei din urmă”. Odată cunoscută împărăţia, adică odată îmbrăţişată credinţa, este loc şi pentru diversificări. Nu este aceeaşi soarta aceluia care îl slujeşte pe Dumnezeu întreaga viaţă, făcând să rodească 100% talanţii proprii, cu a aceluia care îi oferă lui Dumnezeu doar resturile vieţii, cu o spovadă făcută, într-un fel, în ultima clipă.

După ce am clarificat acest element central, este normal să evidenţiem celelalte învăţături ale parabolei. Una dintre ele este aceea că Dumnezeu îi cheamă pe toţi şi la toate ceasurile din zi. E vorba de o chemare universală în via Domnului! Adică elementul central e mai degrabă chemarea decât răsplata. În acest fel este utilizată parabola noastră şi în exortaţia apostolică a Papei Ioan Paul al II-lea despre “vocaţia şi misiunea laicilor în Biserică şi în lume” (Christifideles laici): “Credincioşii laici aparţin poporului lui Dumnezeu care este prefigurat de lucrătorii din vie… ‘Mergeţi şi voi în via mea’” (n. 1-2).

Parabola evocă şi problema lipsei locurilor de muncă. “Nimeni nu ne-a angajat!”: acest răspuns plin de dezamăgire al muncitorilor de la ultimul ceas ar putea fi însuşit de milioane de persoane care nu au un loc de muncă. Ştim cu toţii ce înseamnă a nu avea un loc de muncă pentru cineva care are familie sau pentru un tânăr care vrea să se căsătorească şi nu poate pentru că nu are un serviciu şi de aceea nici garanţia minimă că îşi poate întreţine în mod demn familia. Dacă mulţi sunt fără un loc de muncă, unul dintre motive (nu unicul, nu principalul, dar cu siguranţă relevant) este acela că unii au prea multe. Cumulând diferite munci retribuite toate în diverse moduri.

Se mai poate trage şi o altă învăţătură din parabolă. Acel stăpân ştie că muncitorii de la ultimul ceas au aceleaşi nevoi ca şi ceilalţi, au şi ei copii de hrănit, ca şi cei de la primul ceas. Dându-le tuturor aceeaşi plată, stăpânul arată că nu ţine cont într-atât de merit, cât de nevoie. Arată că este nu doar drept, dar şi “bun”, generos, uman.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin