Start > Ritul bizantin > Pâinea, semn al solidarității

Pâinea, semn al solidarității

27 June 2009
1,457 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VIII-a după Rusalii

Contextul

Toți cei patru evangheliști au ținut să relateze “înmulțirea pâinilor”, iar Matei și Marcu au redat-o de două ori.

În Evanghelia după Matei, minunea se petrece imediat după moartea Botezătorului, “vocea” care striga în pustiu și pregătea calea Domnului. După acest eveniment Isus se retrage în deșert să se roage, departe de lumea care L-a urmat, înfometată de învățăturile Sale, atât de diferite de a celorlalți rabini.

O minune săvârșită în deșert evocă mana coborâtă din cer din Cartea Ieșirii. Din punct de vedere teologic, există o legătură între Isus și Moise: adevăratul eliberator, care conduce întreaga lume spre pământul făgăduinței (Împărăția Cerurilor), este Isus. Prin urmare, se trece de la pâinea materială (mana) la cea spirituală (Euharistia). Isus nu oferă o pâine oarecare, ci Adevărata Pâine, pe El însuși. Putem asocia mulțimea săturată cu Biserica și banchetul, cu Euharistia.

Singurătatea lui Isus a fost scurtă, deoarece lumea L-a aflat. Lumea îl caută, îl găsește, îi aduce bolnavii spre vindecare și îl ascultă, nepăsătoare de trecerea timpului, deoarece alături de Isus, timpul nu se pierde! De fapt se manifestă credința dar și imensa nevoie de lumină, speranță, pentru condiția lor de oameni săraci, marginalizați. Lui Isus i se face milă în fața suferințelor omului. El nu este doar Maestrul care vorbește ci și “fratele” care acționează pentru a sătura orice foame.

Din comportamentul Domnului putem înțelege care este calea corectă pentru rezolvarea problemele noastre: rugăciunea și mila față de aproapele aflat în nevoi. Al doilea mesaj al Evangheliei se poate rezuma la trecerea de la egoism la dărnicie, adică la împărțirea propriilor bunuri cu aproapele. Omul nu trebuie să uite faptul că bunurile sale, sunt darul primit de la Dumnezeu, pe care este chemat să îl folosească în favoarea fraților, nu împotriva lor.

Scopul minunii

Prin înmulțirea pâinilor, Isus dorește să ne spună că a venit în lume să “sature”, să mântuiască toți oamenii, în mod special pe cel “flămând și gol, făr-adăpost” (G. Coșbuc). Prin această minune, Isus dorește să-i convingă pe ucenici de gratuitatea lui Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu este izvorul tuturor bunurilor, a oricărei hrane.

Domnul nu rămâne surd la foamea din lume; la plânsul unei mame care nu are banii necesari să cumpere lapte copilului ei; nici la faptul că mulți muncitori s-au îmbolnăvit de depresie în urma pierderii locului de muncă și nu mai au posibilitatea să procure necesarul pentru traiul familiei lor; nici la vestea că zilnic 50 de copii mor de foame. Isus știe că o ființă umană nu poate fi “om deplin” dacă nu are ce mânca, sau se îmbrăca ori banii necesari pentru a-și trata eventualele boli.

Prin “înmulțirea pâinilor”, Mântuitorul ne învață că religia nu privește numai viața de apoi, ci implică iubirea și grija aproapelui, încă din lumea aceasta, pentru ca toți oamenii să poată trăi cu demnitate. Iată de ce, Biserica nu trebuie să facă compromisuri cu puternicii lumii, pentru a câștiga unele favoruri. Ea trebuie să se preocupe de soarta săracilor, să pledeze în favoarea lor.

Tuturor Isus ne cere să nu ne predăm în fața lipsurilor materiale. Domnului nu-i plac chinurile și durerile omului, ci vrea să-l elibereze de suferințe și de foame. El dorește ca noi, cei bogați, sătui, consumiști, să îi hrănim pe cei săraci; să fim făuritorii speranței care, în zilele noastre, slăbește și se diminuează tot mai mult.

Faptul că Isus le-a cerut apostolilor să distribuie pâinea și peștii, ne învață că Dumnezeu “are nevoie” de noi, ca să vestim și să răspândim mila Sa, acolo unde foamea de fericire și de sens sunt grav amenințate.

La auzul cererii lui Isus, ucenicii intră în panică: oare nu este Dumnezeu, Cel care trebuie să ne ajute și să rezolvăm problemele noastre? Ce nevoie avem de un Dumnezeu care ne cere să Îl ajutăm?

În planul Său mântuitor de suflete, lui Dumnezeu îi place să ne implice și pe noi, cerându-ne să dăm pâine înfometaților. O, Doamne! Noi te rugăm și îți adresăm cereri, tocmai pentru ca să nu facem nimic, ci doar Tu să faci totul (interesantă gândire, care face din Dumnezeu un sclav, un servitor util, la comanda și dispoziția omului). Noi vrem să credem în Tine, tocmai pentru ca să ne rezolvi problemele și să nu ne abandonezi la rău. Iată ideea de Dumnezeu pe care o preferăm!? Un Dumnezeu Atotputernic care vede suferințele oamenilor, le ascultă rugăciunile și-i ajută. În schimb, Isus cere colaborare. Când ne rugăm Domnului să oprească războaiele, Dânsul ne răspunde: “Fii tu cel dintâi promotor, inițiator al păcii“.

Apostolii educați de Isus

Ucenicii – în acest context, simbolul “întrajutorării practice”, prezent în majoritatea oamenilor – fiind deja seară, îi recomandă lui Isus să lase lumea să plece pentru a-și cumpăra mâncarea necesară. Este soluția cea mai bună, dar nu pentru Fiul lui Dumnezeu, care le spune: “Dați-le voi de mâncare“.

Ucenicii cred că mulțimile trebuie să se descurce singure, dar Isus le cere să se implice, pentru că ei sunt cei care trebuie să rezolve problema. Ordinul primit de la Isus pare imposibil de pus în practică: “Nu avem decât cinci pâini și doi pești“. Dar nimic nu este cu neputință lui Dumnezeu. Isus ia puținul ucenicilor, iar în mâinile Sale “puținul” devine “mult”, îndestulător.

În fața mulțimii înfometate, ucenicii par loviți de egoism. Isus le răspunde cu logica “dărniciei”. Cei dintâi pretind ca fiecare să se preocupe de sine, Isus îi invită pe apostoli “să dea”.

Pentru că toate bunurile noastre sunt rodul darului gratuit al lui Dumnezeu, nu trebuie să ne considerăm proprietarii lor în exclusivitate, obligându-i pe alții să trăiască într-o mizerie extremă. Aceste lucruri ni le amintește Evanghelia de astăzi și ne invită să facem acele minuni pe care doar o iubire mare le poate îndeplini. De fapt, Isus realizează minunea, dar nu este El cel care împarte pâinea. Darurile Sale ajung la oameni prin mijlocirea ucenicilor.

“A cumpăra” reprezintă caracteristica proprietății (fiecare pentru el), dar dărnicia este rațiunea corectă, este disponibilitatea punerii în comun, lupta pentru alții. Mulți nu înțeleg că prima variantă nu reprezintă soluția pentru fenomenul “foame”, ci este chiar cauza sărăciei. Logica “cumpărării” împarte oamenii în “norocoși” și “ghinioniști”. Unii au mult sau puțin, dar alții (majoritatea), n-au nimic. Trebuie să trecem de la logica “cumpărării” la cea a “dăruirii” (și altora).

Foamea persistă și crește, tocmai pentru că fiecare ține pâinea sa numai pentru sine. Dacă judec că pâinea mea este doar a mea și nu devine “pâinea noastră cea de toate zilele“, nu numai că nu va exista nici un fel de înmulțire, ci în curând se va ajunge la… sustragere, furt: puținii bogați se gândesc doar la ei și astfel, fură pâinea de la mulțimea săracilor înfometați și necăjiți. Numai “punerea în comun, împărțirea bunurilor” poate realiza o înmulțire a pâinilor în zilele noastre. Numai caritatea poate salva dreptatea.

Prin îndemnul Său, Isus nu avea intenția să-i provoace pe ucenici, care aveau doar cinci pâini și doi pești. El dorește să arate “puterea iubirii” în relațiile umane: astfel cele cinci pâini și cei doi pești, prin binecuvântarea Sa, se înmulțesc și satură mulțimile.

“Înmulțirea pâinilor” ne privește și ne atenționează. Foamea din lumea zilelor noastre -o chestiune dramatică- ne privește. Se pare că lumea a avansat și a rezolvat multe aspecte negative, dar nu a găsit soluții la problema iubirii dintre oameni. În multe țări ale lumii se moare de foame.

Foamea și sărăcia sunt realități pe care Isus ne cheamă să le stopăm, să le rezolvăm: “Dați-le voi să mănânce“. Prin urmare, nimeni nu trebuie să fie indiferent față de cei săraci.

Astăzi, cei care ne numim ucenicii Lui, trebuie să-I împrumutăm mâinile și cu generozitatea noastră, să-i săturăm pe cei săraci, pentru ca adevărul să biruie minciuna, fraternitatea să fie mai tare decât egoismul – izvorul multor nedreptăți – iar iubirea să dea viață unei culturi într-adevăr minunat-umane.

Rezultatul minunii: de la foame la sațietate, îndestulare

Trebuie să înțelegem că Isus, înainte de a frânge pâinea și a o împărți, a binecuvântat-o.

Binecuvântarea este atașamentul, comportamentul autentic al omului față de Dumnezeu, de aproapele și de lume. A binecuvânta “pâinea” înseamnă a recunoaște că toate lucrurile sunt un dar al lui Dumnezeu și deci, a-I mulțumi pentru ele, daruri ale lui Dumnezeu ce trebuie folosite cu bucurie. Dar, e necesar să fie și împărtășite, împărțite, deoarece Dumnezeu le-a creat pentru toți oamenii, fiii Săi, nu numai pentru unii privilegiați.

“Binecuvântarea” pentru Biblie este mai mult decât o simplă rugăciune. Este o mărturisire de credință; este ca și cum am spune: renunț la voința mea de a poseda bunurile materiale și de stăpân al lor; recunosc că sunt proprietatea lui Dumnezeu; așa cum aceste lucruri mi-au fost dăruite, tot astfel eu le dăruiesc tuturor. Punându-L pe Dumnezeu în locul eu-lui, se naște “noi”. Acest lucru se petrece în Euharistie: Isus ne dăruiește pâinea trupului Său, pentru ca noi să formăm un singur trup. Amin.

Ritul bizantin