Predici

Contextul

Toţi cei patru evanghelişti au ţinut să relateze “înmulţirea pâinilor”, iar Matei şi Marcu au redat-o de două ori.

În Evanghelia după Matei, minunea se petrece imediat după moartea Botezătorului, “vocea” care striga în pustiu şi pregătea calea Domnului. După acest eveniment Isus se retrage în deşert să se roage, departe de lumea care L-a urmat, înfometată de învăţăturile Sale, atât de diferite de a celorlalţi rabini.

O minune săvârşită în deşert evocă mana coborâtă din cer din Cartea Ieşirii. Din punct de vedere teologic, există o legătură între Isus şi Moise: adevăratul eliberator, care conduce întreaga lume spre pământul făgăduinţei (Împărăţia Cerurilor), este Isus. Prin urmare, se trece de la pâinea materială (mana) la cea spirituală (Euharistia). Isus nu oferă o pâine oarecare, ci Adevărata Pâine, pe El însuşi. Putem asocia mulţimea săturată cu Biserica şi banchetul, cu Euharistia.

Singurătatea lui Isus a fost scurtă, deoarece lumea L-a aflat. Lumea îl caută, îl găseşte, îi aduce bolnavii spre vindecare şi îl ascultă, nepăsătoare de trecerea timpului, deoarece alături de Isus, timpul nu se pierde! De fapt se manifestă credinţa dar şi imensa nevoie de lumină, speranţă, pentru condiţia lor de oameni săraci, marginalizaţi. Lui Isus i se face milă în faţa suferinţelor omului. El nu este doar Maestrul care vorbeşte ci şi “fratele” care acţionează pentru a sătura orice foame.

Din comportamentul Domnului putem înţelege care este calea corectă pentru rezolvarea problemele noastre: rugăciunea şi mila faţă de aproapele aflat în nevoi. Al doilea mesaj al Evangheliei se poate rezuma la trecerea de la egoism la dărnicie, adică la împărţirea propriilor bunuri cu aproapele. Omul nu trebuie să uite faptul că bunurile sale, sunt darul primit de la Dumnezeu, pe care este chemat să îl folosească în favoarea fraţilor, nu împotriva lor.

Scopul minunii

Prin înmulţirea pâinilor, Isus doreşte să ne spună că a venit în lume să “sature”, să mântuiască toţi oamenii, în mod special pe cel “flămând şi gol, făr-adăpost” (G. Coşbuc). Prin această minune, Isus doreşte să-i convingă pe ucenici de gratuitatea lui Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu este izvorul tuturor bunurilor, a oricărei hrane.

Domnul nu rămâne surd la foamea din lume; la plânsul unei mame care nu are banii necesari să cumpere lapte copilului ei; nici la faptul că mulţi muncitori s-au îmbolnăvit de depresie în urma pierderii locului de muncă şi nu mai au posibilitatea să procure necesarul pentru traiul familiei lor; nici la vestea că zilnic 50 de copii mor de foame. Isus ştie că o fiinţă umană nu poate fi “om deplin” dacă nu are ce mânca, sau se îmbrăca ori banii necesari pentru a-şi trata eventualele boli.

Prin “înmulţirea pâinilor”, Mântuitorul ne învaţă că religia nu priveşte numai viaţa de apoi, ci implică iubirea şi grija aproapelui, încă din lumea aceasta, pentru ca toţi oamenii să poată trăi cu demnitate. Iată de ce, Biserica nu trebuie să facă compromisuri cu puternicii lumii, pentru a câştiga unele favoruri. Ea trebuie să se preocupe de soarta săracilor, să pledeze în favoarea lor.

Tuturor Isus ne cere să nu ne predăm în faţa lipsurilor materiale. Domnului nu-i plac chinurile şi durerile omului, ci vrea să-l elibereze de suferinţe şi de foame. El doreşte ca noi, cei bogaţi, sătui, consumişti, să îi hrănim pe cei săraci; să fim făuritorii speranţei care, în zilele noastre, slăbeşte şi se diminuează tot mai mult.

Faptul că Isus le-a cerut apostolilor să distribuie pâinea şi peştii, ne învaţă că Dumnezeu “are nevoie” de noi, ca să vestim şi să răspândim mila Sa, acolo unde foamea de fericire şi de sens sunt grav ameninţate.

La auzul cererii lui Isus, ucenicii intră în panică: oare nu este Dumnezeu, Cel care trebuie să ne ajute şi să rezolvăm problemele noastre? Ce nevoie avem de un Dumnezeu care ne cere să Îl ajutăm?

În planul Său mântuitor de suflete, lui Dumnezeu îi place să ne implice şi pe noi, cerându-ne să dăm pâine înfometaţilor. O, Doamne! Noi te rugăm şi îţi adresăm cereri, tocmai pentru ca să nu facem nimic, ci doar Tu să faci totul (interesantă gândire, care face din Dumnezeu un sclav, un servitor util, la comanda şi dispoziţia omului). Noi vrem să credem în Tine, tocmai pentru ca să ne rezolvi problemele şi să nu ne abandonezi la rău. Iată ideea de Dumnezeu pe care o preferăm!? Un Dumnezeu Atotputernic care vede suferinţele oamenilor, le ascultă rugăciunile şi-i ajută. În schimb, Isus cere colaborare. Când ne rugăm Domnului să oprească războaiele, Dânsul ne răspunde: “Fii tu cel dintâi promotor, iniţiator al păcii“.

Apostolii educaţi de Isus

Ucenicii – în acest context, simbolul “întrajutorării practice”, prezent în majoritatea oamenilor – fiind deja seară, îi recomandă lui Isus să lase lumea să plece pentru a-şi cumpăra mâncarea necesară. Este soluţia cea mai bună, dar nu pentru Fiul lui Dumnezeu, care le spune: “Daţi-le voi de mâncare“.

Ucenicii cred că mulţimile trebuie să se descurce singure, dar Isus le cere să se implice, pentru că ei sunt cei care trebuie să rezolve problema. Ordinul primit de la Isus pare imposibil de pus în practică: “Nu avem decât cinci pâini şi doi peşti“. Dar nimic nu este cu neputinţă lui Dumnezeu. Isus ia puţinul ucenicilor, iar în mâinile Sale “puţinul” devine “mult”, îndestulător.

În faţa mulţimii înfometate, ucenicii par loviţi de egoism. Isus le răspunde cu logica “dărniciei”. Cei dintâi pretind ca fiecare să se preocupe de sine, Isus îi invită pe apostoli “să dea”.

Pentru că toate bunurile noastre sunt rodul darului gratuit al lui Dumnezeu, nu trebuie să ne considerăm proprietarii lor în exclusivitate, obligându-i pe alţii să trăiască într-o mizerie extremă. Aceste lucruri ni le aminteşte Evanghelia de astăzi şi ne invită să facem acele minuni pe care doar o iubire mare le poate îndeplini. De fapt, Isus realizează minunea, dar nu este El cel care împarte pâinea. Darurile Sale ajung la oameni prin mijlocirea ucenicilor.

“A cumpăra” reprezintă caracteristica proprietăţii (fiecare pentru el), dar dărnicia este raţiunea corectă, este disponibilitatea punerii în comun, lupta pentru alţii. Mulţi nu înţeleg că prima variantă nu reprezintă soluţia pentru fenomenul “foame”, ci este chiar cauza sărăciei. Logica “cumpărării” împarte oamenii în “norocoşi” şi “ghinionişti”. Unii au mult sau puţin, dar alţii (majoritatea), n-au nimic. Trebuie să trecem de la logica “cumpărării” la cea a “dăruirii” (şi altora).

Foamea persistă şi creşte, tocmai pentru că fiecare ţine pâinea sa numai pentru sine. Dacă judec că pâinea mea este doar a mea şi nu devine “pâinea noastră cea de toate zilele“, nu numai că nu va exista nici un fel de înmulţire, ci în curând se va ajunge la… sustragere, furt: puţinii bogaţi se gândesc doar la ei şi astfel, fură pâinea de la mulţimea săracilor înfometaţi şi necăjiţi. Numai “punerea în comun, împărţirea bunurilor” poate realiza o înmulţire a pâinilor în zilele noastre. Numai caritatea poate salva dreptatea.

Prin îndemnul Său, Isus nu avea intenţia să-i provoace pe ucenici, care aveau doar cinci pâini şi doi peşti. El doreşte să arate “puterea iubirii” în relaţiile umane: astfel cele cinci pâini şi cei doi peşti, prin binecuvântarea Sa, se înmulţesc şi satură mulţimile.

“Înmulţirea pâinilor” ne priveşte şi ne atenţionează. Foamea din lumea zilelor noastre -o chestiune dramatică- ne priveşte. Se pare că lumea a avansat şi a rezolvat multe aspecte negative, dar nu a găsit soluţii la problema iubirii dintre oameni. În multe ţări ale lumii se moare de foame.

Foamea şi sărăcia sunt realităţi pe care Isus ne cheamă să le stopăm, să le rezolvăm: “Daţi-le voi să mănânce“. Prin urmare, nimeni nu trebuie să fie indiferent faţă de cei săraci.

Astăzi, cei care ne numim ucenicii Lui, trebuie să-I împrumutăm mâinile şi cu generozitatea noastră, să-i săturăm pe cei săraci, pentru ca adevărul să biruie minciuna, fraternitatea să fie mai tare decât egoismul – izvorul multor nedreptăţi – iar iubirea să dea viaţă unei culturi într-adevăr minunat-umane.

Rezultatul minunii: de la foame la saţietate, îndestulare

Trebuie să înţelegem că Isus, înainte de a frânge pâinea şi a o împărţi, a binecuvântat-o.

Binecuvântarea este ataşamentul, comportamentul autentic al omului faţă de Dumnezeu, de aproapele şi de lume. A binecuvânta “pâinea” înseamnă a recunoaşte că toate lucrurile sunt un dar al lui Dumnezeu şi deci, a-I mulţumi pentru ele, daruri ale lui Dumnezeu ce trebuie folosite cu bucurie. Dar, e necesar să fie şi împărtăşite, împărţite, deoarece Dumnezeu le-a creat pentru toţi oamenii, fiii Săi, nu numai pentru unii privilegiaţi.

“Binecuvântarea” pentru Biblie este mai mult decât o simplă rugăciune. Este o mărturisire de credinţă; este ca şi cum am spune: renunţ la voinţa mea de a poseda bunurile materiale şi de stăpân al lor; recunosc că sunt proprietatea lui Dumnezeu; aşa cum aceste lucruri mi-au fost dăruite, tot astfel eu le dăruiesc tuturor. Punându-L pe Dumnezeu în locul eu-lui, se naşte “noi”. Acest lucru se petrece în Euharistie: Isus ne dăruieşte pâinea trupului Său, pentru ca noi să formăm un singur trup. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin