Start > Ritul bizantin > Chemarea ucenicilor

Chemarea ucenicilor

27 June 2009
1,911 afișări

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a după Rusalii

Sfanta Scriptura ne spune ca, primul care a raspuns “da” chemarii lui Dumnezeu a fost Avraam, pe cand a fost scos din tara sa si dus intr-un pamant ales de catre Dumnezeu; apoi profetul Isaia, cand Dumnezeu intreaba: “Pe cine voi trimite? Cine va merge pentru noi?” Is. 6,8.

In Noul Testament raspunsul dat de Maria la vestea alegeri sale de catre Dumnezeu ca sa fie mama Fiului sau, spune: “Iata, roaba Domnului, fie mie dupa Cuvantul tau!” Lc. 1,38.

Dupa cum vedem din putinele exemple extrase si prezentate aici, initiativa chemarii este intotdeauna a lui Dumnezeu. El cheama pe nume, direct sau prin altii, pe fiecare dintre noi, insa auzirea chemarii si raspunsul dat acestei chemari ne apartine in totalitate noua, oamenilor.

Sfantul apostol Pavel ne spune ca aceste chemari dumnezeesti nu sunt intamplatoare, pentru ca: “Pe care i-a hotarat, mai inainte, pe aceea i-a chemat.” Ro. 4,30. Iar sfanta Evanghelie pe care am auzit-o astazi ne arata ca primii care au auzit aceasta chemare de la Isus, au fost: fratii Simon si Andrei; Iacob si Ioan. Patru anonimi, chemati sa se impartaseasca din vestea buna pentru a-l predica pe cel care o aduce, Isus Cristos, prin vorba si prin fapta, dar si pentru ca sa fie “martori in Ierusalim, in toata Iudeea si Samaria, pana la marginile pamantului.” Fa. 1,8. Acesti anonimi pe care Isus ii face “pescari de oameni” prin transformarea lor, dupa cum le va spune si sfantul Pavel romanilor: “Nu va conformati acestei lumi, ci va schimbati prin inoirea minti, ca sa intelegeti vointa lui Dumnezeu.” Ro 12,2, au devenit “sarea pamantului” si aratori cu pluguri de aur pe campul fertil, dar inca neinsemantat, a lui Dumnezeu.

Atat chemarea “veniti dupa mine” cat si spontaneitatea raspunsului afirmativ, al celor patru, are un caracter solemn si o invitatie exemplara pentru toti crestinii, deoarece fiecare crestin este chemat pentru predicare, pentru indeplinirea unei anumite misiuni, in cadrul profesiei sale si in mijlocul societatii in care traieste acolo unde; inveti, lucrezi, in casa sau afara, oriunde, in viata ta. Predicare ce se face, cu mult folos, atat prin vorbe cat si prin fapte.

Prin chemarea celor patru Dumnezeu ii scoate din lumea pacatoasa, ii “indreapta” pentru ca, plini de Spirit Sfant, sa-i arunce, din nou, cu noi arme, ca sa construiasca, adevarata “corabie” a lui Cristos – Biserica sa. Si in acest contest crestinul deprinde oferirea de sine Creatorului, pentru si prin, aproapele sau; constientizarea ca fiecare crestin este unul din madularele Bisericii lui Cristos si ca este chemat la marele plan de mantuire, universala. Situatie in care fiecare dintre noi avem datoria de a raspunde “da” acestei divine chemari, deoarece, de felul in care, cei nascuti in Cristos, dau raspuns acestei invitatii depinde locul pe care vom fi asezati in Imparatia cerului.

Astazi, multora le vine greu a da curs favorabil chemarii divine, in contestul in care ochii le sunt orbiti cu atatea “vitei de aur” ce le sunt oferiti prin comert si mass media, sau de catre “profeti” mincinosi ce asalteaza sufletul celor slabi in incercarea de a-l popula cu demoni si idoli.

In raspunsul pe care-l dam chemarii lui Dumnezeu, un rol important il au: parintii, catehetii, preotii, invatatori, profesori si toti modelatorii de suflete, care trebuie sa-l arate pe Cristos si nu doar sa indice strada. Sa paseasca ei insisi pe urmele trasate de catre Isus, traind ca adevarati discipoli, indiferent de starea in care se afla.

Cand Isus i-a chemat, pe ucenicii sai sa-l urmeze nu le-a promis nimic din ceea ce atatea lume promite astazi: bani, bogatie, placeri, functii privilegiate, marire, putere sau un alt “vitel de aur”. Din contra, le-a oferit: dispretul semenilor, excluderea din comunitate, batjocura, lipsuri nenumarate, inchisoarea, chinurile si bataia si, in viitor fagaduinta vietii vesnice, speranta mantuirii si dragostea lui Dumnezeu, chiar daca acestea, uneori, au insemnat sau pot sa insemne si azi, in unele parti ale pamantului; foamea, sete si chiar moarte.

Imi vine in minte, cu aceasta ocazie, declaratia generalului Garibaldi, dupa atacarea Romei, adresata ostasilor sai: “Nu am nimic sa va ofer in afara de foame, sete, privatiuni de tot felul si moarte. Toti cei care-si iubesc tara, sa ma urmeze! “Asadar, toti care-l iubiti pe Dumnezeu urmati-l pe Cristos!

Si, astazi, ca si atunci, sunt oameni care raspund chemarii, perpetue, a lui Dumnezeu de a-l urma si de a-si consacra vietile Lui, care, prin aceasta oferire, aduc o schimbare in bine a acestei lumi.

Sigur ca, pe calea pe care Isus si-a chemat primii ucenici si pe care ne cheama si pe noi, urmasii lor de azi, nu este usor de umblat, dar aceasta este calea dreptati, a smereniei, a dragostei, a faptelor bune, a iubirii lui Dumnezeu, a virtutilor – calea adevaratului crestin.

Isus ne cheama mereu la el si ne-a transmis aceasta in multe locuri ale Evangheliei sale. Iata ce sta scris in Apocalipsa cap. 3,20: “…Eu stau la usa si bat! Daca va auzi cineva glasul meu si va deschide, voi intra!”

Hotararea de a auzi si de a deschide usa sufletului tau, iti apartine tie, frate crestine. Amin.

Ritul bizantin