Predici

“Dumnezeu l-a creat pe om pentru o existenţă nepieritoare
Şi l-a făcut ca pe o imagine a propriei sale fiinţe”

Un filozof japonez se plimba cândva într-o pădure. Şi, precum îi stă bine oricărui filozof, gândea. Tot mergând şi gândind el, îi atrage atenţia o creangă de copac lipsită de orice podoabă. Se opreşte în faţa ei şi-i spune: vorbeşte-mi despre Dumnezeu! Şi atunci creanga pe loc înfloreşte!

Se opresc adesea în faţa noastră oameni, fie mai mici, fie mai mari şi, prin cuvinte sau prin gesturi, ne cer să le vorbim despre Dumnezeu. Atunci când copacul vrea să vorbească despre Dumnezeu, înfloreşte. Atunci când soarele vrea să vorbească despre Dumnezeu, răsare sau apune într-un mod ce-ţi taie respiraţia. Atunci când cerul vrea să-ţi vorbească despre Dumnezeu, se înseninează sau se umple de strălucirea stelelor! Dar când omul vrea să vorbească despre Dumnezeu, ce face? Cum poate vorbi omul despre Dumnezeu ca să fie cel mai bine înţeles de toţi?

Primul gând s-ar putea să se îndrepte spre cuvinte: cu ajutorul lor putem vorbi mereu, oricui, despre Dumnezeu. Însă evenimentele pe care ni le prezintă fragmentul luat din Evanghelia după sfântul Marcu, ne cere să înţelegem că cel mai bine despre Dumnezeu se vorbeşte prin fapte; să înţelegem că însuşi Dumnezeu aşteaptă din partea noastră mai multe fapte şi mai puţine cuvinte. Gesturile, acţiunile noastre sunt cele care vorbesc cel mai bine despre Dumnezeu. Şeful de sinagogă l-a văzut pe Isus, a căzut la picioarele lui şi abia apoi i-a vorbit: “Fiica mea este pe moarte! Vino, pune-ţi mâinile peste ea ca să se vindece şi să trăiască”. Apoi Isus la fel: nu începe să-i predice despre puterea lui Dumnezeu, despre necesitatea speranţei, ci, aşa cum notează succint evanghelistul, “pleacă împreună cu el”. La rândul ei, femeia care suferea de doisprezece ani de hemoragie, nu încearcă să-i explice lui Isus sau celor din jur suferinţa ei sau să etaleze credinţa ei, ci, pur şi simplu, se strecoară prin mulţime şi se atinge de haina lui. Nu cuvintele, ci curajul gestului ei plin de credinţă a fost cel care a vindecat-o.

Toate acestea ne spun că a sosit momentul unei introspecţii, este timpul pentru o serioasă cercetare a cugetului: ce avem de oferit celor care privind la noi ne cer să le vorbim despre Dumnezeu? Cuvinte sau fapte? Vorbe lipsite de orice fundament sau acţiuni şi atitudini care reliefează credinţa noastră? Propoziţii lipsite de ecou în inima noastră şi a celor din jur sau gesturi care se întipăresc pentru totdeauna în inimă şi-i fac pe toţi să exclame: cât de bun şi frumos este Dumnezeul în care credem!

Dar poate că nu e treaba noastră să vorbim despre Dumnezeu, poate că e suficientă fascinaţia creaţiei sau ceea ce ne prezintă Biblia sau ceea ce ne spun alţii, de ce să ne mai implicăm şi noi? Dacă chiar nu găsim nicio motivaţie, poate că e bine să recitim prima lectură din această duminică, fragmentul luat din Cartea Înţelepciunii: nu este oare un motiv suficient să vorbim despre Dumnezeu celor din jurul nostru datorită faptului că el ne-a creat pentru o existenţă nepieritoare şi, mai ales, ne-a făcut ca o imagine a propriei sale fiinţe? Trebuie să vorbim pentru că ne dăruieşte viaţa şi ne fereşte de moartea care a intrat în lume prin invidia Diavolului. Trebuie să-l predicăm prin faptele noastre pe Dumnezeul cel viu pentru ca să se vadă că ştim pentru ce, pentru cine trăim! A vorbi despre Dumnezeu, mai ales prin faptele noastre, înseamnă a arăta că ştim pentru cine trăim şi în cine ne-am pus speranţa noastră.

Scriitorul Giovanni Papini povesteşte că, într-o după-amiază de toamnă, stătea întins pe iarbă pe malul unui lac. La un moment dat, vine un tânăr scund, cu faţa arsă de soare şi cu o gură enormă, cu un crâsnic în spate. Se aşază pe mal şi aruncă unealta de pescuit în apă.

- De ce faci asta?, îl întreb.

Se uită la mine cu mirare şi compătimire. Nu-mi răspunde. Repet întrebarea. Îşi deschide larg gura şi zice:

- Ca să prind peşte.

- Şi de ce vrei să prinzi peşte?

- Ca să-l vând.

- Şi ce faci cu banii?

- Cumpăr pâine, vin, untdelemn, ghete şi haine.

- Şi de ce cumperi lucrurile acestea?

Tânărul mă priveşte mirat. Mă crede nebun. Dar cum îi par că nu sunt violent îmi răspunde:

- Ca să trăiesc.

- Dar de ce vrei să trăieşti?

- Trăiesc pentru că m-am născut.

- Şi care este scopul vieţii tale? Nu înţelege.

- Care este lucrul cel mai important în viaţa ta?

- A, am înţeles: să pescuiesc.

Cercul s-a închis. Plec mai departe, povesteşte scriitorul. Întâlnesc ceva mai departe un ţăran aplecat peste plugul său arându-şi ogorul.

- De ce faci asta?, îl întreb,

- Ca să încolţească grâul.

- Şi de ce să încolţească?

- Să iasă pâinea.

- Şi pentru ce să iasă pâinea?

- Ca să trăiesc.

- Şi de ce vrei să trăieşti?

Ţăranul se apleacă din nou peste coarnele plugului şi îşi vede de treabă. Merg mai departe şi întâlnesc o fetiţă îmbrăcată cu o rochiţă roşie culegând ultimele flori ale verii.

- De ce faci acest lucru?, o întreb şi pe ea.

- Ca să fac un buchet de flori pentru Maica Domnului.

- Şi de ce vrei să faci un buchet pentru Maica Domnului?

- Ca să-şi aducă aminte de mine.

- Şi de ce vrei să-şi aducă aminte de tine?

- Ca să-mi pregătească un loc în Paradis, alături de ea, când voi muri.

Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de pierea celor vii, ne vrea în viaţă, dar mai vrea ca viaţa noastră să fie trăită ca o mărturie despre bunătatea sa. Avem cu toţii ceva de oferit celorlalţi despre Dumnezeu. Să ieşim din anonimat, să pătrundem, asemenea femeii din Evanghelie, plini de curaj prin mulţimea indiferentă sau necredincioasă şi să vorbim despre lucrările minunate pe care Domnul le-a făcut şi le face pentru noi, oamenii. Să le vorbim oamenilor şi să-i ajutăm să înveţe pentru cine merită cu adevărat să trăieşti: pentru cel bogat care a devenit sărac de dragul nostru, pentru ca noi toţi să deveniţi bogaţi, prin sărăcia lui, cum ne învaţă Apostolul în cea de a doua lectură a duminicii. Noi pentru cine trăim? Oare femeia din evanghelie, după ce a fost vindecată, pentru cine a trăit? Dar fetiţa care a fost trezită de Dumnezeu la o nouă viaţă, pentru cine a trăit? Oare cum şi-a trăit noua viaţă?

Ce bucurie pentru copii să fie treziţi din somn cu gingăşie de mama lor; ce fericire pentru cel care iubeşte să fie trezit în zori de zi de persoana iubită; ce fericire pentru bunici să fie treziţi de nepoţeii plini de viaţă. Dar ce fericire pe un suflet să fie trezit de însuşi Dumnezeu. Talita kum! Fetiţă, scoală-te! Suflete, ridică-te! Eşti tânăr, trebuie să trăieşti şi să dai mărturie despre mine.

Acest glas al deşteptării, al trezirii, a străbătut secolele şi ni se adresează acum fiecăruia: trezeşte-te! Astăzi Isus ne prinde de mână şi ne spune: “Am venit să te trezesc din moartea păcatului, după cum pe fetiţa lui Iair am ridicat-o din somnul morţii. Prinde-te cu încredere, plin de curaj de mine, de mâna mea şi ridică-te”.

Simţim prezenţa sa? Îi auzim vocea, chemarea? Cristos vine şi aşteaptă reacţia noastră. Vine aşa cum bine a surprins poetul V. Voiculescu în poezia sa Prizonierul:

Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea
Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…
- Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea – eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!
- Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…
- “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…
O clipă, inima mi se făcuse Cer.

Asta trebuie să fie participarea noastră la sfânta Liturghie: prezenţa lui Dumnezeu, emoţii, cer… Simţim ceva? Numai după o astfel de prezenţă vom reuşi să dăm mărturie despre Dumnezeul cel veşnic viu.

Să cerem ajutor sfintei Fecioare Maria, sfântului Irineu pe care-l sărbătorim astăzi şi care ne-a învăţat că “gloria lui Dumnezeu este omul viu”, ca prin mijlocirea lor puternică să fim oamenii vii, care dau mărturii vii despre Dumnezeu şi despre lucrările sale minunate. Amin!

pr. Laurenţiu Dăncuţă

Diverşi alţi autori Ritul latin