Predici

Isus a trecut dincolo de Lacul Tiberiadei… O mare mulţime mergea după el, pentru că văzuse minunile pe care le făcea cu cei bolnavi. Isus s-a suit pe munte şi acolo s-a aşezat împreună cu ucenicii săi. Paştele, marea sărbătoare a iudeilor, era aproape. Deci ridicându-şi Isus ochii şi văzând că vine către el mulţime mare, a zis către Filip: “De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceştia?” El spunea aceasta numai ca să-l încerce, căci el ştia ce avea să facă. Filip i-a răspuns: “Pâine de două sute de dinari n-ar ajunge ca să ia fiecare câte puţin”. Andrei, fratele lui Simon Petru, unul dintre ucenici, i-a zis: “Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar ce sunt acestea la atâta lume?” Isus a zis: “Spuneţi oamenilor să se aşeze. Era iarbă multă în acel loc. S-au aşezat deci un număr în care numai bărbaţii erau cam la cinci mii. Atunci Isus a luat pâinile şi, după ce a mulţumit, le-a împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea şi din peşti cât a voit fiecare. După ce s-au săturat, a zis ucenicilor săi: “Adunaţi firimiturile ce au rămas, ca nimic să nu se piardă”. Au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimiturile rămase de la cei care au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o Isus, ziceau: “Acesta este într-adevăr profetul care trebuie să vină în lume”. Cunoscând Isus că au de gând să vină să-l ia cu sila şi să-l facă rege, s-a retras din nou pe munte, el singur. (Ioan 6,1-15)

Pentru această a XVII-a duminică de peste an, lectura evanghelică se limitează la relatarea înmulţirii pâinilor (In 6,1-15). Acest episod nu este decât începutul unui lung capitol al evangheliei sfântului Ioan intitulat, în funcţie de conţinutul său doctrinal, „discursul despre pâinea vieţii” şi care, subîmpărţit, ne va fi propus spre meditare în următoarele patru duminici. Cele patru părţi ale capitolului propuse de Lecţionarul nostru s-ar putea intitula: 1. minunea pâinilor (vv. 1-15); 2. Isus merge pe apele mării (vv. 16-25); 3. discursul despre pâinea vieţii (vv. 26-59); 4. reacţiile la cuvintele lui Isus (vv. 60-70).

Nu putem să nu remarcăm faptul că acest episod al înmulţirii pâinilor, spre deosebire de restul capitolului, se apropie foarte mult de cele ale evangheliilor sinoptice (Mt 14,13-21; Mc 6,30-44 şi Lc 9,10-17). Precizări precum numărul de coşuri cu resturile de pâine, douăsprezece, sau cel al persoanelor hrănite, cinci mii, sunt identice. În plus gesturile lui Isus sunt relatate cu aceeaşi nuanţă liturgică într-un identic context pascal şi cu un acelaşi scop catehetic. Cu toate acestea sfântul Ioan îşi păstrează originalitate, iar povestirea sa comportă o cateheză care îi este proprie. Sfântul Ioan, de exemplu, situează evenimentul minunii pâinilor într-un cadru geografic care, în sine, cuprinde deja o învăţătură. Astfel, menţiunea Galileei face posibilă apropierea acestui „semn” al înmulţirii pâinilor şi al săturării mulţimilor de primul „semn”, cel împlinit de Isus la Cana când, transformând apa în vin, şi-a manifestat slava (2,1-11). Apoi, iniţiativa de a da de mâncare mulţimii îi aparţine lui Isus, iar hrana oferită nu va fi un act de „milă” faţă cei înfometaţi (Mt 15,32; Mc 8,2), ci un „semn” al unei realităţi venite de sus din cer. Altfel spus, Isus reiterează minunea hrănirii cu mană a poporului flămând de către Moise. Ceea ce îl deosebeşte de conducătorul exodului este faptul că Isus nu are nevoie să mijlocească hrana venită din cer ci, cu putere proprie înmulţeşte pâinile. Cât priveşte pâinile, sfântul Ioan este singurul care precizează din ce sunt ele făcute: din orz, hrana săracilor (Jud 7,13 sau Ez 4,12) dar şi materie de ofrandă la templu (Nm 5,15; Ez 45,13). Nu în ultimul rând, descrierea minunii înmulţirii pâinilor e realizată prin evidenţierea unor gesturi ale lui Isus care le anticipă pe cele ale Ultimei Cine: a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a împărţit-o. Ucenicilor nu le va reveni decât să adune resturile în coşuri.

Reacţia mulţimii este aceea de a exclama în mod spontan că Isus este Profetul prevestit de Moise (v. Dt 18,18) şi, de vreme ce a împlinit unul din semnele de atâta timp aşteptat, nu e de mirare ca au voit să-l facă rege (mesia politic). Conotaţia politică a acestui titlu îl face pe Isus să refuze.

O astfel de relatare ne pune în faţa misterului persoanei lui Isus: vindecător şi, mai ales, Profetul care reiterează minunile exodului. Pentru noi, spre deosebire de contemporanii lui Isus, apelativul de „rege” s-a purificat de conotaţiile mesianice (politice) şi de aceea ne este mult mai uşor să întrezărim în euharistie prezenţa lui Cristos, Rege şi Domn, cel care oferă pâinea vieţii şi care este el însuşi această pâine a vieţii.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin