Predici

Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi, pentru prima oară, i-a trimis doi câte doi: el le-a dat putere asupra duhurilor rele şi le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât doar un baston. Să nu aibă nici pâine, nici sac cu provizii, nici bani la cingătoare. Să fie încălţaţi numai cu sandale şi să nu îmbrace două tunici. Şi le-a mai spus: “Când intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până la plecarea voastră din acea localitate. Şi dacă într-o localitate nu vă vor primi şi nu vă vor asculta, plecaţi mai departe scuturând praful de pe picioarele voastre ca o mărturie împotriva lor. Cei doisprezece au plecat, au predicat oamenilor că trebuie să se convertească, au scos mulţi diavoli, au uns pe mulţi bolnavi cu untdelemn şi i-au vindecat. (Marcu 6,7-13)

După ce a relatat vizita lui Isus la Nazaret (6,1-6) şi a menţionat faptul că Isus cutreiera satele dimprejur, învăţând, sfântul Marcu prezintă prima trimitere a ucenicilor în misiune (6,7-13). În felul în care este redactată pericopa noastră, ea privilegiază trei aspecte ale unei misiuni apostolice: puterile atribuite lor de către Isus (v. 7), recomandările făcute în vederea împlinirii misiunii încredinţate (vv. 8-11) şi realizarea ei (vv. 12-13).

E drept că în fragmentul de care ne ocupăm, scopul misiunii este abia schiţat. Mai multe detalii în acest sens au fost oferite în episodul care relata instituirea celor doisprezece apostoli (Mc 3,14-15): El a ales doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice şi să aibă putere să alunge diavolii… Prin urmare, predica şi expulzarea diavolilor reprezintă scopul acestei dintâi trimiteri în misiune, la care trebuie adăugate numeroasele vindecări. Or aceste trei aspecte sunt identice cu cele care caracterizează, în viziunea sfântului Marcu, şi activitatea lui Isus (1,32-39).

Cât despre recomandările date celor doisprezece, ele se pot grupa în două categorii. Prima categorie are în vedere sărăcia. Apostolul trebuie să se mulţumească cu minimum necesar (vv. 8-9); el trebuie să fie liber şi disponibil, şi să manifeste acest lucru prin detaşarea sa totală. Motivul teologic va fi dat de către ceilalţi sinoptici (Lc 10,7 şi Mt 10,10): muncitorul îşi merită plata. A doua categorie are în vedere atitudinea pe care apostolii trebuie să o adopte în cazul în care nu vor şi primiţi şi nici nu vor fi ascultaţi. Ei nu trebuie să-i constrângă dar va trebui să-şi exprime nemulţumirea scuturând praful de pe picioare ca mărturie împotriva lor (v. 11), gest ce vrea să sublinieze gravitatea refuzului Evangheliei.

Această primă misiune încredinţată celor Doisprezece orientează deja întreaga misiune apostolică: continuarea lucrării mântuitoare inaugurate de Isus. Adoptând sărăcia ca o condiţie a libertăţii sale interioare, apostolul porneşte în misiune încărcat cu mesajul Evangheliei şi cu puterile atribuite lui de Cristos. De-a lungul activităţii sale el se va întâlni cu suferinţa omului dar mai ales se va izbi de refuzul lui, refuz care pune în lumină lucrarea Satanei în lume. Noi presimţim deja că o perseverenţă curajoasă, o modestă asigurare şi o grijă atentă faţă de toate nevoile omului sunt calităţile majore ale apostolului (istoria Bisericii, începând din ziua Rusaliilor, ne arată în ce fel este sau trebuie să fie exercitată această misiune, în permanentă referinţă la voinţa mântuitoare a lui Isus).

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin