Predici

Am auzit odată o glumă foarte răutăcioasă, pe care, dacă aş istorisi-o, cu siguranţă unii dintre dumneavoastră ar considera-o de prost gust, total inoportună şi exagerată. Dar pe undeva este un substrat genial în spatele ei şi de aceea îndrăznesc să o relatez, cu speranţa că nimeni nu mă va înţelege greşit. E vorba despre deosebirea care ar exista între un psiholog, un filozof şi un teolog. Iar răutăcioşii spun următoarele: Un psiholog este o persoană care caută într-o cameră mare, neagră şi întunecată o pisică neagră. Un filozof este acea persoană care caută într-o cameră mare, neagră şi întunecată o pisică neagră, care de fapt nici nu este aici. În schimb teologul, spun ei, ar fi persoana care caută într-o cameră mare, neagră şi întunecată o pisică neagră care nu este aici, dar strigă la un moment dat “Am găsit-o!”

Spuneam că e acidă la adresa teologilor, dar cumva genială, căci vorbeşte despre ispita unora de a crede că au găsit şi posedă tot adevărul, când de fapt el nici nu este aici, în sensul că nu-l poţi avea niciodată în mâinile tale. Iar lucrul acesta se petrece des, şi nu doar în rândul teologilor. Câte din certurile sau litigiile noastre nu se datorează de fapt orgoliului unora care au pretenţia că posedă în întregime şi exclusivitate adevărul?

“Gata! Ştiu! Am elucidat misterul! Am aflat adevărul!”

Când e vorba de Dumnezeu, de întrebările esenţiale cu privire la cine este el, cum este el, a avea pretenţia că ai aflat deja răspunsul corect şi exclusiv, un răspuns exhaustiv şi care nu mai lasă nici o urmă de mister, poate părea ridicol. Iar lucrul acesta este în mod deosebit clar în sărbătoarea Sfintei Treimi. A putea îmbrăca în cuvinte şi elucida cel mai mare şi profund mister al credinţei noastre, al unui Dumnezeu unic dar în trei persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, îmi este greu credibil. A avea această temerară pretenţie e de fapt o nebunie, dacă e să ne gândim la atâţia Sfinţi Părinţi, teologi şi la istoria bimilenară a Bisericii.

S-a căutat îndelung o formulare care să satisfacă cât mai complet adevărul ce trebuie crezut despre Sfânta Treime, dar aura de mister nu a putut fi îndepărtată. Inefabilul rămâne în picioare iar cei mai înţelepţi, după ce şi-au bătut îndelung capul, ajung să concluzioneze în final spunând doar acel “ştiu că nu ştiu nimic”, conştienţi de limitele inerente fiinţei umane de a pătrunde în misterul unui Dumnezeu atât de necuprins.

Când e vorba de astfel de persoane care cred că au pus mâna pe adevărul complet şi l-au cuprins pe Dumnezeu într-o formulă, atunci nu pot decât să dau dreptate distincţiei dintre un psiholog, un filozof şi un teolog, prezentată la început. E ridicol să crezi că dacă ai în mână o formulă, l-ai şi prins pe Dumnezeu treimic de picior. Un joc de cuvinte, oricât de genial ar fi, nu poate epuiza un Dumnezeu care s-a definit el însuşi “Eu sunt cel care sunt”.

Aici am văzut eu genialitatea glumei respective, în faptul că într-adevăr, uneori teologia dă impresia de a fi găsit mult mai mult decât deţine cu adevărat în mâinile sale, că ştie mai multe decât este în realitate în stare să cuprindă, să gândească.

Nu mă pot însă împăca cu enunţul acestei glume, din acelaşi motiv pentru care unii exploatează respectivul enunţ şi transformă credinţa creştină în idealism sau utopie. E adevărat că este ridicolă pretenţia de a-l fi prins pe Dumnezeu de picior, de a-l poseda şi a-l putea cuprinde într-o formulă, dar mă deranjează enorm concluzia spre care poate conduce acest enunţ, şi anume că în fine nu este nimic de găsit în această cameră mare, neagră şi întunecată care este lumea în care trăim. Aceasta este total fals.

Dacă-l caut sincer pe Domnul, dacă pornesc cu adevărat în aflarea lui, Dumnezeu îmi răsplăteşte efortul, căutarea sinceră. Nu “nimicul” mă întâmpină la sfârşitul căutărilor mele. Ceva se lasă cu adevărat găsit. Trebuie doar să ştii să o faci, iar în acest sens ne vine în ajutor prima lectură care a fost proclamată din cartea Deuteronomului. “Priveşte înapoi”, spune Moise poporului său. “Cercetează timpurile din spatele tău. Înţelege tot ceea ce ai trăit până acum, ce ţi-a fost dat să experimentezi, tot ceea ce ţi s-a întâmpalt”.

Aceasta mi se pare cea mai bună îndrumare, cea mai bună cale de a-l descoperi într-adevăr pe Dumnezeu: să priveşti înapoi la tot ce s-a petrecut până acum în viaţa ta. Să privim aşadar înapoi, la anii rămaşi în spate, la timpul vieţii noastre parcurs deja. Să derulăm firul înapoi şi să facem un “replay” al propriei noastre vieţi.

Să ne gândim la oamenii care ne-au fost dăruiţi, care s-au îngrijit de noi încă de la început, din prima zi a vieţii noastre. Să ne gândim la prietenii care ne-au însoţit până acum, persoane care în trecut ne-au fost alături la bine şi la greu. Să ne gândim la multele alegeri care ne stau deja în spate, la zilele şi orele când stăteam şi nu ştiam cum vom păşi mai departe, dacă va mai urma ceva, dacă nu cumva filmul urma să se termine acolo. Sunt toate acele zile şi ore despre care spunem poate acum că în mod instinctiv, inexplicabil am luat decizia corectă.

Priveşte înapoi!

Cu cât o fac mai des şi mai profund, pentru un timp mai îndelungat, cu atât mai mult pot simţi că ceea ce descopăr este de fapt acelaşi lucru pe care l-a explicat Moise poporului ales: Nu ai simţit că în toate aceste situaţii limită, când erai în faţa unei alegeri dificile şi cruciale, nu ai fost de fapt niciodată singur? Nu ai simţit, privind înapoi, că ţi-a fost alături un Dumnezeu puternic, care ţi-a condus paşii până în cele mai mici detalii, chiar şi atunci când poate a fost dureros sau nu ai aflat pe moment nici o logică şi nici un sens pentru ceea ce ţi se întâmplă? Nu ai simţit că în toate aceste persoane care te-au însoţit şi ţi-au fost alături lucra de fapt Dumnezeu însuşi, care-ţi vrea mereu binele, căruia îi pasă de tine şi se îngrijeşte de tine? Nu ai simţit că nu ai fost niciodată singur, că nu ai fost lăsat la voia întâmplării?

Una dintre bunicuţele pe care le vizitez la prima vinere din lună pentru spovadă şi împărtăşanie îmi spunea la ultima întâlnire, acum două zile: “Nu ştiu… nu înţeleg… nu ştiu cum să spun… Nu ştiu dacă ştiu sau dacă voi putea să-i mulţumesc vreodată îndeajuns lui Dumnezeu! Parcă prea mult ajutor am primit în viaţa aceasta, parcă mi-a mers prea bine, de prea multe lucruri bune şi binefaceri am avut parte…” Şi nu e impresionat să auzi aşa ceva de la o persoană încărcată de ani, cu mersul, respiraţia şi privirea din ce în ce mai greoaie şi nesigure? De multe ori mi s-a întâmplat să mă încarc de acasă cu argumente cât mai puternice ca să redau încrederea celor de la care cred că voi primi doar plângeri, tânguiri pentru viaţa lor prea grea şi pentru povara anilor mulţi de viaţă pe care parcă nu şi-o mai pot duce, şi în realitate am primit eu o lecţie de a privi înapoi şi a descoperi cât de minunat e Domnul, cel care este mereu în spatele tuturor lucrurilor bune care ni se întâmplă în viaţă.

Să privim înapoi! Să cercetăm timpurile din spatele nostru şi vom descoperi, asemenea lui Moise, un Dumnezeu minunat cum nu este altul. Vom descoperi un Dumnezeu care creează totul (Tatăl). Este un Dumnezeu care ne iubeşte într-atât încât se face om şi se lasă ucis, el Viaţa însăşi, pentru ca noi să avem parte de ea, în pofida păcatelor noastre, din plin (Fiul). Şi e acelaşi Dumnezeu care se îngrijeşte de creaţia sa până la sfârşitul veacurilor şi o întăreşte prin prezenţa sa sfinţitoare (Duhul Sfânt). Vom ajunge cu siguranţă să exclamăm asemenea lui Moise: “Oare mai există vreun dumnezeu care care să se îngrijească astfel de oameni, cum face Domnul Dumnezeul nostru?”

Dumnezeu nu se lasă stăpânit de mijloacele de ştiinţă. Dumnezeu nu se lasă cuprins, încăput aşa uşor de puterea noastră de înţelegere, de capacitatea noastră de exprimare. Dar privind înapoi în propria mea istorie, în propria-mi experienţă de viaţă, pot descoperi ceva din el, pot în cel mai fericit caz să descopăr urmele acţiunii sale, urmele pe care paşii săi le-au lăsat în viaţa mea. Iar acolo unde găsesc urme, întotdeauna trebuie să-l aflu şi pe cel responsabil de ele, pe cel care le-a făcut. Urmele sunt semnele unei prezenţe deloc fictive, deloc utopice.

Şi dacă într-adevăr am descoperit aceste urme, iar în spatele lor l-am descoperit pe Dumnezeu, pot atunci striga, fără să-mi fie teamă că voi stârni zâmbete şi ironii, “L-am găsit!”

De obicei recomand tuturor “priveşte înainte, priveşte spre înălţimi!” În această duminică în care celebrăm misterul Sfintei Treimi îndemnul meu poate suna cumva ciudat, dar cred în el cu tărie, căci urmarea lui este o şansă verosimilă de a-l afla pe cel care va rămâne mereu mister inefabil, Dumnezeu treimic. Aşadar “Priveşte înapoi!… Priveşte înapoi până poţi striga din toată inima L-am găsit!“

pr. Claudiu Budău Ritul latin