Predici

Omul, încă de la apariţia sa pe acest pământ, a simţit nevoia de a admite existenţa unei fiinţe superioare, transcendente, pentru a reuşi să explice ordinea existentă în lumea în care tocmai “s-a trezit”. Aşa se explică cum fiecare popor antic avea propriile sale zeităţi: obiecte sau fenomene ale naturii, pe care le personificau şi le considerau divine, superioare lor. Chiar şi astăzi, orice trib, fie el cât de îndepărtat sau izolat, posedă anumite tradiţii religioase prin care încearcă să ofere un răspuns întrebărilor fundamentale pe care orice om şi le pune: cine sunt, de unde vin, unde mă îndrept? Sunt întrebări pe care omul nu le poate ocoli, iar aceste întrebări cer un răspuns. Pentru a le oferi un răspuns, majoritatea popoarelor din istorie au “inventat” un Dumnezeu.

În schimb, conform credinţei noastre creştine, situaţia este total diferită: nu este omul cel care se îndreaptă spre Dumnezeu, care-l caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu însuşi vine în întâmpinarea omului, îl caută şi doreşte să stabilească cu el un raport fondat pe iubire. Dacă în celelalte religii, omul se îndreaptă spre Dumnezeu, în creştinism însuşi Dumnezeu coboară la om prin intermediul revelaţiei pentru a-i oferi acele răspunsuri mult căutate. Acest adevăr transpare cu claritate din lecturile proclamate astăzi. În prima lectură, luată din Cartea Deuteronomului, Moise ia cuvântul în faţa poporului său şi ţine un discurs plin de pasiune faţă de Dumnezeul lui Israel: “Oare este vreun popor care să fi auzit ca tine glasul Domnului vorbind din mijlocul focului şi să fi rămas în viaţă? Sau a mai încercat vreun Dumnezeu să-şi aleagă vreun popor şi să vină să-l ia din mijlocul altui popor prin minuni şi fapte mai presus de fire (…) aşa cum ai văzut că a făcut pentru tine Domnul Dumnezeul tău în Egipt”?

Prin urmare, ceea ce spunem şi credem noi, creştinii, despre Dumnezeu nu este rezultatul reflecţiilor noastre pur umane, nu este rezultatul speculaţiilor filozofice, ci este în primul rând rodul descoperirilor pe care ni le-a făcut însuşi Dumnezeu care, după ce l-a creat pe om, a intrat în istoria sa pentru a-l conduce din nou la sine.

Ori, noi ştim foarte bine că Dumnezeu s-a descoperit oamenilor în trei ipostaze, în trei persoane distincte, continuând, totuşi, să rămână unul singur. Acesta este misterul pe care îl celebrăm noi astăzi: misterul Sfintei Treimi, misterul unui Dumnezeu unic în fiinţă, dar întreit în persoane. Dacă în timpul Anului Liturgic celebrăm diferite evenimente din istoria mântuirii noastre (Naşterea lui Cristos, Învierea lui, Coborârea Duhului Sfânt), astăzi nu se întâmplă acelaşi lucru, deoarece celebrăm Misterul identităţii însăşi a lui Dumnezeu. Este vorba despre un Mister care ne învăluie şi ne cuprinde şi pe noi, un mister care are meritul de a ne descoperi şi misterul nostru, al oamenilor, de a ne aminti că suntem rodul unei Iubiri, că tot ceea ce suntem şi vom deveni reprezintă daruri gratuite primite de la un Dumnezeu perfect în Iubire care a ieşit din sine însuşi pentru a ne încorpora în Familia sa.

Degeaba ne vom strădui să pătrundem cu mintea noastră limitată acest mare mister… Nu vom reuşi să pătrundem în profunzimea sa! Ne putem folosi de imagini, de comparaţii, de simboluri… Ele ne vor spune ceva despre Sfânta Treime, dar nu suficient. Pentru a ajunge în inima Sfintei Treimi, trebuie să ne întoarcem în istorie, în istoria mântuirii noastre, pentru că acolo Dumnezeu s-a revelat aşa cum este.

“Dumnezeu este Dumnezeu sus în cer, ca şi jos pe pământ, şi nu este altul afară de el” (Dt 4, 39) – aceste cuvinte pe care le găsim în prima lectură de astăzi reprezintă concluzia istoriei de la origini până astăzi: un Dumnezeu Tată apropiat de om, care ne-a vorbit, ne-a ales de fii, ne-a oferit şi continuă să ne ofere tot ce avem nevoie pentru a ajunge la fericirea deplină şi integrală spre care năzuim; un Dumnezeu Fiu care a voit să ne întâlnească pe noi, fraţii săi, să ne privească faţă-n faţă, să experimenteze asemenea nouă suferinţa şi moartea; un Dumnezeu Duh Sfânt care a ales să rămână mereu cu noi şi în noi pentru a ne susţine din interior şi a ne călăuzi spre tot adevărul.

Iată cum, a vorbi despre Sfânta Treime înseamnă a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu existentă în sine însuşi, între cele trei Persoane divine, dar revărsată asupra noastră printr-o multitudine de gesturi. Spunea cineva că Dumnezeu este un Tată care se poartă cu noi precum o mamă: mama este înaltă, iar copilul este foarte mic. Totuşi, mama se apleacă, coboară de la înălţimea sa la nivelul copilaşului, pe care apoi îl ia în braţe şi îl ridică la înălţimea ei. Este exact ceea ce a făcut Dumnezeu cu noi: coboară de la înălţimea lui la noi oamenii, ia un trup ca al nostru, pentru ca apoi să ne ridice la înălţimea lui, la demnitatea de fii ai săi.

Un tată de familie povesteşte că a înţeles legătura de iubire care îl leagă pe Dumnezeu de noi, atunci când şi-a amintit un eveniment petrecut în copilăria sa. Povesteşte el: “Aveam trei ani când tatăl meu a plecat la război. De aceia, îl cunoşteam foarte puţin. Devenind prizonier, tatăl meu s-a întors acasă abia după 7 ani. Atunci aveam 10 ani. În timpul în care tata era plecat, fotografia lui a rămas pe sobă într-o ramă frumoasă: îmi amintea că aveam un tată. Mama ne-a vorbit despre el zi de zi, lună de lună, an de an. Am învăţat să-l cunosc şi să-mi dau seama că ne iubea şi se gândea totdeauna la noi cei rămaşi acasă. Uneori primeam de la el câte o scrisoare, scrisă cu creionul şi cu o caligrafie frumoasă. Era ca şi cum era prezent şi ne călăuzea de departe. Dar lacrimile şi bucuriile mamei noastre în momentele emoţionante în care deschidea scrisorile sale erau pline de semnificaţie. Când s-a întors, ne-am dus să-l întâmpinăm la gara din oraşul apropiat. Îmi voi aminti mereu şocul acelei întâlniri şi strigătul de bucurie din inima mea: El este!

Pentru mine aşa este şi Dumnezeu: Tatăl meu de departe, pe care îl descopăr în viaţa de familie, în iubire, în cuvântul său sau în cuvintele acelora care vorbesc despre el. Ştiu că atunci când îl voi întâlni la sfârşitul vieţii mele, îl voi recunoaşte! Chipul său, iubirea sa, privirea sa sunt deja în inima mea!”

Sărbătorindu-l astăzi pe Dumnezeu în misterul Trinităţii sale, suntem invitaţi să regândim imaginea pe care o avem despre el: el nu este un tiran, un dictator, unul care doar ne interzice, aşa cum este văzut astăzi, mai ales de către tineri; Dumnezeul nostru este un Dumnezeu apropiat de noi, care ne iubeşte şi este dispus să facă totul pentru noi. De fapt, deja a făcut totul pentru noi… În momentul în care am înţeles acest adevăr, înseamnă că am înţeles esenţialul. Nu ne rămâne după aceia decât să încercăm să trăim în viaţa noastră aceiaşi iubire care îl caracterizează şi pe Dumnezeu. Botezul este momentul când fiecare dintre noi a intrat în Marea Familie a lui Dumnezeu, care este Biserica; atunci s-a întipărit în noi numele celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Ca membri ai Familiei lui Dumnezeu, să nu uităm că unica lege care trebuie să ne ghideze în viaţă este iubirea. Este singurul mod în care putem arăta că îl cunoaştem pe Dumnezeu Treime şi, în acelaşi timp, singurul mod în care îi putem arăta recunoştinţa pentru tot ce a făcut pentru noi.

pr. Vasile Petrişor

Diverşi alţi autori Ritul latin