Predici

Cuvinte şi imagini

A auzi vorbindu-se de păstor, oi şi staul, astăzi, se simte o oarecare jenă. Sunt imagini care apar de acum mai degrabă palide şi care sunt străine de experienţa noastră şi de mentalitatea modernă. Desigur, este foarte greu să ne familiarizăm cu aceste simboluri, care însă făceau parte din patrimoniul istoric al lui Israel şi erau uşor de înţeles din partea ascultătorilor lui Cristos. Totuşi trebuie să recunoaştem că aceste cuvinte care însoţesc acele imagini un pic palide păstrează intactă prospeţimea lor şi transparenţa semnificaţiei. “Bun”, “a oferi viaţa”, “a cunoaşte”. “a conduce”, “a aduna”, sunt termeni care aparţin limbajului nostru şi posedă o mare forţă evocativă.

Aspectul de criză

Este util, înainte de toate, să aşezăm fragmentul în contextul său, pentru a fixa apoi unele puncte caracteristice, urmând analiza lui J. Becquet. Pagina evanghelică a Bunului Păstor este constituită din 21 de versete pe care liturgia le desparete în trei, una pentru fiecare an din cele trei cicluri (1-10; 11-18; 19-30). În această duminică din ciclul B ne este propusă secţiunea a doua. Textul se înscrie în criza care, cu ocazia sărbătorii Corturilor, opune într-un chip mereu mai aspru pe Isus şi pe capii iudeilor, şi care în episodul vindecării orbului din naştere va ajunge la un punct dramatic. Deci textul se poate citi în legătură cu Pătimirea de acum apropiată.

Este vorba de un fel de parabolă, cu totul polemică, care împrumută o imagine luată din viaţa reală, dar a cărei semnificaţie poate să fie înţeleasă numai dacă se transferă pe un plan spiritual, cu o referire marcată de persoana lui Isus. În această parabolă, mai mult, imaginile sunt trei: poarta, păstorul, oile. Este evident că totul este construit încât să pună în evidenţă figura lui Isus ca Bun Păstor (care este chiar tema textului de astăzi).

Cristos, în opoziţie cu “mercenarii” – care sunt responsabilii religioşi din timpul său – afirmă că este Bunul Păstor. Şi trasează liniile caracteristice ale rolului său pastoral: a dărui viaţa pentru turma sa; a cunoaşte pe fiecare oiţă; a realiza o reunificare ecumenică. În sfârşit Isus conduce totul la izvorul ultim al misiunii sale: propriul raport privilegiat de comuniunea cu Tatăl, semnul libertăţii.

Între mercenar şi păstor

Este vorba, aşa cum apare evident, de o sinteză de teologie pastorală, pentru care putem să punem în evidenţă unele elemente. Fragmentul aparţine genului de auto-revelaţie, dragă lui Ioan. Spunând “Eu sunt Păstorul cel Bun”, Isus prezintă propria persoană în raport cu misiunea sa specifică. Prin contrast, este trasată figura “mercenarului”, care se distinge de cea a tâlharilor şi a hoţilor despre care s-a vorbit la început. Mercenarul nu este în mod necesar unul care este pătat de păcate grave. Este mai degrabă un individ care nu se compromite, nu se lasă implicat total în viaţa şi salvarea oilor, care sunt astfel abandonate în voia duşmanului. În sfârşit, ia o atitudine de străin, este incapabil de a se alinia decis de partea oilor. Astăzi i-am numi meseriaş.

Prin aceasta ceea ce face diferenţa dintre mercenar şi Păstor este legătura profundă care leagă pe Păstor de oi. Este o chestiune de comuniune de viaţă, exprimată de verbul “a cunoaşte”. Nu pur şi simplu un raport intelectualist sau birocratic, ci de o relaţie existenţială, dinamică. Aici Păstorul, datorită poziţiei sale unice, are un rol de mediator. Pe de o parte, este legat intim de Tatăl, cu care comunică viaţa. Pe de altă parte, îşi asumă condiţia umană, graţie căreia este în comuniune de viaţă cu oamenii. Cunoaşterea Tatălui şi intimitatea cu El. Cunoaşterea oamenilor şi dăruirea propriei vieţi pentru ei. Sunt aspecte inseparabile ale rolului lui Isus.

Ţarcul este o persoană

De notat, în sfârşit, că punctul de adunare pentru oile care stau afară nu este un loc particular (staulul unde stau oile “sale”, adică Biserica), ci iubirea revelată în Isus şi proclamată de Cuvântul său, sau mai bine de glasul său. “Prin Moartea şi Învierea sa, Isus a voit să dea viaţă unei Biserici care să nu mai fie un staul precum comunitatea Vechiului Testament, ci o adunare ecumenică universală: o unitate în pluralitate, printr-o comuniune de iubire în jurul Cuvântului unicului Salvator. Astfel, aparţin turmei chiar şi oile care sunt în legătură cu Cristos într-un chip interior, chiar înainte de a se manifesta printr-o apartenenţă vizibilă la Biserică” (G. Becquet). Iată atunci de ce Biserica trebuie să interpreteze rolul propriu şi să exercite misiunea proprie nu ca o putere, ci devenind o forţă de atracţie graţie iubirii care manifestă, propria viaţă interioară, stilul de dăruire, libertatea.

Cu trecerea anilor, din fericire se încetineşte pasul…

Este riscul, ca în această duminică, să se producă, în biserică, un fenomen straniu. Pe de o parte păstorul care suspină mintal: o dacă oile mele ar fi un pic mai docile, un pic mai puţin distrate şi risipite, mi-ar da de-a dreptul o bunăvoinţă, dacă ar asculta de chemările mele, nu ar alerga înapoi la toţi îmbietorii care sunt pe piaţă… Pe de altă parte, mulţi parohieni care îşi închipuie mai mult sau mai puţin astfel: o dacă preotul ar fi aşa şi aşa… s-ar interesa un pic mai mult… dacă ar fi de găsit… dacă ar fi un pic mai puţin ataşat de bani… ar evita să… nu s-ar lăsa condiţionat de…şi aşa mai departe. Fiecare dintre noi se arată foarte abil în a face examenul de conştiinţă al altora, să admită păcatele aproapelui, în a-şi bate pieptul vecinului. Care este un joc mai degrabă neghiob, lipsit de lealitate.

Dincolo de polemici, aş vrea să arăt unele posibilităţi de cunoaştere reciprocă. Mă gândesc, în privinţa păstorului, la parohul meu. Când a venit, era tânăr şi umbla în reverendă, se arăta un pic prea sigur de el şi de metoda pastorală proprie, chiar distant, cu o oarecare încăpăţânare şi duritate prea mare. Satul meu este aşezat pe o colină din Monferato. În vârf, frumoasa biserică parohială alături de castelul antic. În fundal, o capelă deosebită a Maicii Domnului, de formă rotundă. Cele două extreme legate de o stradă lungă mai puţin de doi kilometri şi abrupt în partea de la început. În primii ani, atunci când mergea să celebreze la capela “Madonei”, parohul meu parcurgea acea stradă (atât la dus cât şi la întors) cu pas soldăţesc, într-un sfert de oră. Abia saluta persoanele, dacă nu putea să facă altceva, şi mergea drept înainte. Se arăta supărat dacă cineva îl oprea, dar erau puţini cei care îndrăzneau. El părea că are mereu lucruri mai importante de care să se ocupe.

Cu trecerea anilor, anumite asperităţi s-au îndulcit şi semnul cel mai evident era dat de timpul de parcurgere a distanţei, care devenea mereu mai lung. Se oprea, stătea de vorbă cu plăcere, îşi permitea opriri ample, întreba persoanele, intra în case, inventa pretexte pentru a păşi pragul magazinelor. Nu era numai pentru a-şi trage răsuflarea sau pentru a calma un pic ritmul inimii slăbite, care îi rărea vizibil pasul. Se oprea să înveţe arta de “a cunoaşte” oile sale. Şi acel parcurs interminabil reprezenta o ocazie de a nu le pierde.

O oaie se prezintă

Îmi imaginez apoi că, în această duminică, o oaie ia iniţiativa de a da ştiri despre sine. Mai mult sau mai puţin aşa: “Dragă păstorule, îmi permit să-ţi adresez acest bilet, ca astfel să ai posibilitatea de a mă cunoaşte un pic mai bine. De fapt consider că este inutil să mă plâng că parohul nu ne înţelege, dacă nu ne preocupăm să-i oferim cel puţin unele elemente care să-i permită să ştie ceva despre noi şi de lumea noastră. Nu mă refer, evident, la date de registru şi statistici (ştiu că are un computer, dar îmi refuz să admit ca fizionomia turmei sale să apară pe acel cadran).

Deci, eu sunt o oaie printre atâtea. Dar cu un chip şi un nume precis. Şi mi-ar place să fiu mereu recunoscută în unicitatea mea. Chiar şi atunci când dumneavoastră vorbiţi în mod necesar la toţi oamenii, aş dori să am senzaţia că mă distingi între alţii şi te adresezi mie personal. Sunt echipat cu un cap, un pic dur, o recunosc. Dar ţin să-l port sus. Nu renunţ la posibilitatea de a pune în funcţie creierul, din moment ce Cineva mi l-a dăruit pentru ca, presupun, să nu rămână neutilizat. Pentru aceasta încerc să mă gândesc, să raţionez, să discut, să-mi fac o idee personală despre diferite lucruri, inclusiv cele religioase. Sper să nu vă displacă.

Simt că aparţin unei comunităţi. Dar nu am complexul turmei (să aplaud la comandă, să spun da totdeauna şi oricum, să mă las târât de curent, să adulmec aerul care adie). Şi sunt sigur că Dumneavoastră remarcaţi diferenţa. Admit că uneori mormăi, acuz, mustru şi mă vait uşor, mă plâng, chiar mă înfurii. Dar, în fond, mă implic când trebuie, şi mă gândesc că v-am oferit suficiente dovezi în această privinţă. Oricum, consider că este mai bună o ascultare un pic dificilă (eram să spun “rebelă”, dar Dumneavoastră mă înţelegeţi în mod just), decât dezinteresul şi apatia. Mai bună este vivacitatea, chiar un pic incomodă, decât plictiseala. Mai bună este o prezenţă critică decât lipsa de angajare. Este mai bun dezacordul inteligent decât servilismul idiot. Un cap care gândeşte ajută mai mult decât un cap care se bălăngăneşte.

Aş vrea numai să vă implor, iubitul meu păstor. Mergeţi totdeauna, hotărât, în fruntea turmei. Modul cel mai eficace pentru a ne mâna este de a sta înainte, chiar mai în faţă. Şi dacă eu încetinesc pasul, Dumneavoastră să-l iuţiţi. Dacă protestez că n-o fac, că este prea mult, cereţi mai mult. Dacă cedez somnului, nu-mi intonaţi nani nani, ci daţi-mi o scuturătură zdravănă. Mai ales, nu ţineţi seama de identitatea “păstorului ideal”, făcut după chipul şi asemănarea noastră, pe care eu şi atâţia ca mine ne încăpăţânăm s-o trasăm.

Mulţumiţi-vă să fiţi voi înşivă: adevărat, autentic, de recunoscut prin acel glas “al său”, inconfundabil ca faţa sa, chiar dacă nu prea lustruită. Nu vă preocupaţi să fiţi popular, să apăreţi seducător. Nu vă cer să fiţi cum îmi place mie. Mi-ajunge să ştiu că faceţi totul pentru a fi cum vrea Unicul Păstor. Nu vă aşteptaţi de la mine la consensuri entuziaste. Aşa cum nici eu nu pretind să fiu răsfăţat de Dumneavoastră. Să căutăm mai degrabă să fim serioşi împreună. Şi dacă uneori aveţi bunăvoinţa de a face un mic semn al crucii pe frunte, să ştiţi că accept cu plăcere. Cu condiţia ca să mă ajute să ţin totdeauna capul sus. Se vede mai bine, şi mai departe, cu capul ridicat…”

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin