Predici

Isus le-a spus ucenicilor săi: “Precum m-a iubit pe mine Tatăl, şi Eu v-am iubit pe voi. Rămâneţi în iubirea mea! Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea, precum Eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui… Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are ca acela care-şi pune viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod şi rodul vostru să rămână… Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii.” (In 15,9-17)

Fragmentul evanghelic al duminicii a şasea a Paştelui este continuarea imediată a celui din duminica precedentă, iar înţelegerea lui presupune să redeşteptăm în minte “universul” alcătuit de alegoria viţei dătătoare de viaţă în mlădiţe.

Ceea ce ne atrage atenţia în această a doua parte a discursului lui Isus este foarte ampla utilizare a verbului a iubi şi a substantivului său iubire (cel puţin 12 utilizări). Mai mult, aceşti termeni sunt, în contextul de faţă, sinonimi cu verbul a rodi şi respectiv rod. Cu alte cuvinte, rodirea care nu este altceva decât împlinirea poruncilor Tatălui, în substanţă este iubire, dar nu orice fel de iubire. Este iubirea cu care Tatăl l-a iubit Fiul, Isus Cristos, şi pe care Acesta o oferă ucenicilor (v. şi lectura a doua). Prin urmare particula comparativă precum exprimă, e drept, la un prim nivel, modul în care ucenicul trebuie să-şi manifeste iubirea-rodirea, imitând-o pe cea a lui Cristos (mergând până acolo încât să-şi pună viaţa pentru prietenii săi), dar mai ales exprimă, la un al doilea nivel, misterul cel mai profund al revelaţiei, adică sursa iubirii: iubirea intimă dintre Tatăl şi Fiul care se exprimă pe cruce (In 3,16), model şi referinţă, care fondează noua comunitate (1In 4,19).

De remarcat este şi faptul că, în această parte a discursului, ameninţarea vreunei pedepse nu îşi mai are locul. Adversarii (cei neroditori) au dispărut lăsând prietenilor, cei care au fost aleşi. Criteriul după care aceştia sunt recunoscuţi drept prieteni este împlinirea poruncii date de Isus (v. 14), aceea de a se iubi unii pe alţii (vv. 15-17) în modul cel mai concret.

Or, tocmai revelaţia acestei iubiri, comunicată ucenicilor şi trăită în mod concret de ei le conferă un nou statut, cel de prieten (atât de râvnit de marile figuri ale VT, Abraham, Moise, etc.). Ceea ce era atunci privilegiul doar al câtorva, acum, prin Isus, este oferit tuturor celor care acceptă să devină ucenicii săi, chiar şi păgânilor (v. prima lectură).

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin