Start > Ritul bizantin > Mironosițele: apostolii Învierii

Mironosițele: apostolii Învierii

2 May 2009
2,405 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a după Paști (A mironosițelor)

I. Pentru că suferințele Răstignitului sunt asemănătoare cu ale noastre, ne este mai ușor să înțelegem patima și moartea lui Isus, decât Învierea… Iată motivul pentru care, textul Evangheliei de astăzi, prin vestea că Isus a înviat – este viu și continuă să mijlocească pentru noi – ne ia prin surprindere, ne înspăimântă. În acest sens, unul dintre Sfinții Părinți subliniază: “Nu este important să crezi că Isus a murit; și păgânii, iudeii și păcătoșii cred. Toți cred. Credința creștinilor constă în faptul că Isus a înviat. Pentru noi este hotărâtor, decisiv să credem în înviere” (cfr. Sant ‘Agostino, in Psal 130,4).

Iată de ce sf. Pavel, la o distanță de câțiva zeci de ani de la Înviere, îi scrie aceste cuvinte ucenicului Timotei: “Adu-ți aminte că Isus Cristos, din neamul lui David, a înviat din morți” (2Tm 2, 8). Sf. Pavel folosește acest ton tocmai pentru faptul că anunțul învierii, fiind cunoscut de mai multă vreme, risca să devină o veste “obișnuită” din trecut și prin urmare, depășită. Dat fiind faptul că Învierea este adevărată, creștinul nu trebuie s-o uite, ci să o vestească și altora.

Chiar dacă, Papa Ioan Paul al II-lea a observat că în Europa multă lume trăiește ca și cum Isus nu ar fi pătimit, murit și înviat pentru noi, subliniem că Sf. Pavel ne invită să ținem seama de “evenimentul Învierii” în fiecare zi din viața noastră. Apostolul neamurilor dorește să ne spună că Învierea lui Isus este nucleul existenței, al vieții noastre: “Sigur este acest cuvânt, dacă vom muri cu El, cu El vom și învia; dacă cu El vom persevera, cu El vom și împărăți” (2Tm 2, 11s).

Iubiți credincioși! Și noi suntem “martorii Învierii”, chemați să vestim despre un eveniment care a avut loc cu peste două milenii în urmă. Condițiile pentru a mărturisi despre Învierea lui Isus sunt două: prima, misterul ei să nu fie arhivat în analele unei istorii irepetabile și a doua, ca noi să fim implicați în chip personal, astfel încât să putem spune: “Este adevărat că a Înviat pentru că trăiește în noi și voi puteți să-L vedeți“.

De fapt, Învierea nu poate fi îngropată în trecut. A spune că Isus a înviat, înseamnă a afirma că este viu astăzi. Și acest lucru este întărit de ultimele două versete ale Evangheliei după Marcu: “Domnul Isus… a fost ridicat în ceruri și șade la dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16, 19). Cu aceste cuvinte ne-am aștepta să se termine totul, iar noi ar trebui să concluzionăm că Domnul a făcut tot ceea ce depindea de Dânsul și nu mai are absolut nimic de făcut pentru noi. Dar paradoxal, evanghelistul adaugă: “Atunci ei au mers ca să vestească (Evanghelia) peste tot, iar Domnul era cu ei și întărea cuvântul cu minunile care îi însoțeau” (Mc 16, 20).

Iată că și după Înviere, Domnul continuă să fie cu noi. Dacă noi îi permitem lui Cristos să împlinească binele prin mijlocirea noastră, continuând să luptăm cu cel rău și cu egoismul din noi, mărturisim Învierea Sa, care pentru noi înseamnă trecerea de la moarte la viață “pentru că îi iubim pe frați” (1Gv 3, 14).

Putem deci să ne însușim chemarea Sf. Pavel: “Dăruiți-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca pe niște vii întorși din moarte” (Rm 6, 13), căci dacă am înviat cu Cristos înseamnă că ne dăruim, ne oferim asemenea Lui Tatălui, pentru a-i ajuta pe frații noștri (și pe noi) să învie la o viață nouă, frumoasă, luminată și condusă de iubire, pace și har.

II. Maria Magdalena, Maria mama lui Iacob, împreună cu Salomea, sâmbătă dis de dimineață, îl coboară pe Isus de pe cruce, cu ajutorul lui Iosif din Arimateia și îl pun într-un mormânt nou, sculptat în piatră, poate cu convingerea că s-a terminat totul și nu se așteptau la altceva.

Cele trei femei, în ziua următoare, devreme, s-au întors să ungă trupul Mântuitorului. Ducându-se la mormânt pentru a onora trupul “mort” al Domnului, prin ungerea cu miresme parfumate, care întârziau intrarea corpului în putrefacție, femeile se arată nepăsătoare față de pericolele care le amenințau, de înfruntarea santinelelor puse să păzească mormântul, pentru ca ucenicii să nu-I poată fura trupul. Pe cale, se gândesc numai la cum să mute piatra de pe mormânt.

Mironosițele, care, la răsăritul soarelui, merg la mormânt, pentru a împlini un gest de milă, sunt simbolul fiecărui om, în toată limita și fragilitatea sa, în toată nevoia sa de certitudini care, nu pot să vină din stări de moarte, ci de la Dumnezeul vieții, cum ne învață apostolul Pavel: “Dar dacă am murit cu Cristos, credem că vom și trăi cu El, deoarece știm că, odată înviat din morți, Cristos nu mai moare, moartea nu mai este stăpână peste El” (Rm 6, 8-10).

Ajunse la mormânt, îl află descoperit și în locul trupului neînsuflețit, femeile întâlnesc Îngerul care le vestește: “Voi Îl căutați pe Isus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici.

Tot așa cum la Întrupare un înger i-a vestit Mariei că va da viață Fiului lui Dumnezeu, la fel și acum, un înger vestește femeilor, viața: “Îl căutați pe Isus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici.” Îngerul nu dă nici o explicație, doar anunță cele întâmplate. Astfel Învierea, un fapt dumnezeiesc, intră cu putere în dimensiunea, în existența umană. Cu alte cuvinte, învierea devine accesibilă pentru om. Limita impusă de moarte a fost învinsă în chip definitiv de Isus Cristos. De două mii de ani, acest anunț traversează istoria și o umple de speranță.

Numai harul divin le-a ajutat pe femei să înțeleagă ceea ce nici măcar nu-și imaginau: viața continuă după moarte și existența Împărăției Raiului.

Femeile – considerate cele din urmă în cultura orientală – nu aveau nici un drept, dar s-au dovedit mai atente și mai harnice, mai devotate decât apostolii. Iubirea lor față de Învățător a biruit frica morții. Ele nu au fugit! Poate din această cauză, acestea au privilegiul să afle cele dintâi că Isus a înviat și să fie și cele dintâi ambasadoare ale Înviatului, primele vestitoare a ceea ce urma să devină inima și esența întregii Evanghelii: anunțul veștii celei bune, Învierea.

Învierea Domnului este vestea cea mare, care ne spune că suntem ucenicii unui Dumnezeu viu și că nu mai suntem sclavii morții ori prizonieri fără speranță, deoarece: Isus a înviat! Este viu! Ce frumos ar fi dacă această bucurie ar inunda rugăciunile noastre, viața noastră zilnică, relațiile dintre noi. Uneori numai dacă autobusul întârzie câteva minute sau dacă cei din jur nu se comporta după cum vrem noi, imediat inima noastră se umple de mânie și neliniște.

III. Îngerul vestește: Nazarineanul răstignit a înviat, sintetizând adevărul cu privire la Isus. Îngerul folosește acest “titlu” în ceea ce Îl privește pe Isus și nu altele, deoarece dorește să ne amintească strânsa legătură între întrupare, cruce și înviere. Noi nu trebuie să lăsăm de-o parte Întruparea și Crucea, deoarece aceste semne ne vestesc particularitatea Paștilor: “vestea ce bună” nu constă în știrea că un mort s-a reîntors la viață, ci că Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om și și-a dat viața din iubire, a biruit moartea! Învierea vestește că numai viața dăruită, trăită în slujba iubirii, este mai tare decât moartea, că numai viața care se abandonează în mâinile lui Dumnezeu este scăpată de la moarte.

Îngerul le cere celor trei să nu le fie frică și le dă vestea învierii Domnului. Și Fecioarei Maria i-a spus îngerul: “Nu te teme!” Prin urmare, chiar dacă modul lui Dumnezeu de a lucra ne poate surprinde, mira, nu trebuie să ne fie frică de Dumnezeu, deoarece întotdeauna El intervine în favoarea noastră, pentru a ne ajuta și a ne scăpa de cel rău. Mai mult, Domnul ne cheamă să colaborăm cu El, la mântuirea noastră, așa cum îngerul le-a cerut femeilor.

Curaj! Domnul a înviat! A înviat pentru tine, care te simți abandonat de către toți, pentru tine care ai reușit să-ți revii la viață, pentru tine care, de mulți ani, îți îngrijești soțul bolnav și imobilizat la pat, pentru tine care, după luni de supărare, faci familiei tale cadou: zâmbetul și fericirea ta, pentru tine, care a trebuit să trăiești sărbătorile departe de familia ta… și pentru tine… care nu mai ai o familie. A înviat pentru tine, care nu-L cauți niciodată, dar acum ești aici, înaintea Lui. Poate nu știi, dar Isus este viu. Chiar dacă tu uiți de El, Dânsul de tine niciodată nu uită.

Învierea este victoria celor care iubesc pacea și caută dreptatea, este victoria pasiunii lui Isus de a restitui omului credința și speranța în Dumnezeu!

Pentru noi ar fi îndeajuns faptul că avem un Dumnezeu care a suferit și și-a dat viața, a murit pentru noi, însă Domnul dorește să ne dea mai mult. Învierea nu are ca scop doar manifestarea victoriei și atotputerniciei Sale sau convingerea necredincioșilor. De fapt, Învierea, este și triumful trupului rănit și suferind: dacă Învierea lui Isus nu ar fi existat, Dumnezeu ar fi numai Dumnezeul dinainte, Cel perfect, acolo sus, în cer.

În urma Învierii lucrurile s-au schimbat complet, deoarece în Dumnezeu sunt prezente rănile, durerile, suferințele, dubiile lui Isus! Odată cu Învierea, privim la un Dumnezeu care a îngenunchiat pentru a spăla picioarele apostolilor Săi, la mâinile lui “pictate” cu noroiul pe care l-a pus pe ochii orbului din naștere înspre vindecare… Iată frumusețea și misterul credinței noastre în Dumnezeu!

Noi credem într-un Dumnezeu care învie nu pentru a-și arăta puterea Sa, ci pentru a primi și a transforma pentru totdeauna slăbiciunile noastre, pentru a ne spune că nu suntem singuri în mijlocul greutăților vieții noastre, pentru a inunda cu raze de lumină întunericul din sufletul nostru și a da speranță incapacității noastre de a privi dincolo de lumea materială, de a vedea viitorul ca pe o promisiune veșnică.

IV. Evanghelia după Marcu se încheie observând că după vestea pe care Îngerul a dat-o femeilor, acestea au fugit din cauza fricii și nu au spus nimănui nimic. Femeile tac, speriate. Însă Îngerul le-a spus: “Nu vă fie teamă!”

Să ne amintim că era Isus cel care le poruncea mereu ucenicilor să tacă, pentru că se temea să nu deformeze adevăratul Său mesaj mesianic, însă acum, când cu toții pot vorbi, le este frică și tac. Această tăcere ne interoghează, ne privește, deoarece acum noi suntem cei chemați să răspundem. Isus s-a arătat și ne întreabă: “Cine sunt Eu pentru tine?”

Mulți cred în Isus dar nu cred în Înviere, în timp ce alții cred orbește, fără să aibă nevoie de prea multe explicații. Unii susțin că Învierea demonstrează dumnezeirea lui Isus, dar pentru cei care nu cred, aceasta nu dovedește nimic; mai mult ei cer ca Învierea să fie demonstrată. În ce fel? Nu se poate, deoarece aparține domeniului iubirii, al credinței iar iubirea și credința nu se demonstrează, ci se trăiesc.

Gândindu-ne la faptul că Dumnezeu este iubire, credem că nu poate să uite sau să-i abandoneze în neființă pe cei pe care îi iubește. Prin urmare, Învierea este concluzia logică a unei credințe bazate pe iubire, pentru că Dumnezeu nu poate să-l iubească pe om doar pentru o anume perioadă și apoi să-l uite. Acest fel de a judeca, fondat pe speranță, este caracteristic tuturor celor care iubesc. Învierea nu este doar credința în nemurire: este credința în iubire, este pariul celor care cred în iubire și pentru faptul că o viață veșnică fără iubire, ar fi o moarte veșnică, o plictiseală. Prin urmare, Dumnezeu ne cheamă să construim o lume în care, iubirea și solidaritatea să fie mai tari decât ura și moartea!

Dorim să ne oprim și asupra îndemnului pe care îngerul l-a adresat femeilor: “Nu vă temeți!” Frica, teama este cuvântul care caracterizează starea de spirit a femeilor în dimineața în care s-au prezentat la mormânt. Le este frică de tânărul îmbrăcat în haină albă, nu ascultă îndemnul său: “Nu vă fie teamă.”, fug de la mormânt . “Ele ieșiră și fugiră de la mormânt”, nu spun nimănui nimic pentru că “le apucase tremurul și spaima.”

Cum poate exista atâta incertitudine înaintea unui mare mister? Elementele sunt neclare: tânărul “îmbrăcat într-o haină albă” este semnul unei prezențe la care nu se așteptau. Vestea sa este că Înviatul nu mai este cum l-au cunoscut înainte. Femeile trebuie să meargă în Galilea, pentru a-L întâlni.

Frica se naște înaintea necunoscutului, atunci când trebuie să străbatem o cale nouă, unde nu ni se garantează nici o certitudine. Femeile deja erau hotărâte să-L “îmbălsămeze pe Isus”, deoarece aveau convingerea că El putea să mai fie prezent, viu doar în memoria și în amintirile lor. Înviatul le pune în mișcare, poruncindu-le să meargă, să-i găsească pe ucenici, să le vestească cele întâmplate și poate chiar să meargă și ele în Galilea. Nu putem crede că toate aceste lucruri au fost ușoare.

Nu este ușor să reîncepi o activitate, atunci când te-ai resemnat cu o situație, când te-ai predat înaintea problemelor. Nu-i ușor să revezi persoane care între timp au devenit distante. Isus era inelul de legătură între acele femei, Petru și ceilalți ucenici. El a murit, iar ei se întorc la starea lor de dinainte de a-L întâlni pe Domnul, străini unii față de alții.

Dacă Petru, căpetenia apostolilor, n-a fost în stare să-L urmeze pe Domnul până la capăt, femeile însă, au stat cu Domnul până la sfârșit.

Învierea risipește și certitudinile noastre: pornim de la ceea ce vedem, atingem, calculăm, punând în discuție afecțiunea noastră față de familie sau față de locul de muncă (carieră) ca unic scop al vieții noastre.

În societatea noastră, oamenii se atașează tot mai mult de munca lor, de cariera lor: unii vor “part-time”, alții urmăresc un câștig mai mare, alții nu reușesc să-și găsească un loc de muncă… dar Cel Înviat ne ajută să intuim un orizont diferit, dincolo de locul de muncă, care dă plinătate vieții, care împlinește, realizează viața. Cel înviat ne conduce deasupra discuțiilor legate de bunurile vizibile (casă, investiții, economii, infrastructură…), dar și dincolo de bunurile imateriale, proclamarea abstractă a drepturilor omului, a valorilor… Dorința Înviatului este de a ne comunica, a ne dărui o viață nouă, în care El să fie punctul de referință, dincolo de orice instituție sau condiție socială.

Să nu uităm că victoria Domnului asupra morții este garanție și promisiune că toate “victimele” morții o vor birui. Pentru prima dată în istorie un om a ieșit din mormânt pentru a nu se mai întoarce vreodată acolo. Deci moartea a fost învinsă odată pentru totdeauna, căci: “Cristos înviat din morți, nu mai moare” (Rm 6, 9) și cei care Îi aparțin vor împărtăși aceiași soartă.

Învierea ne spune că Isus este în mijlocul nostru și noi putem să-L întâlnim asemenea primilor creștini și în același timp ne vestește că este evenimentul care a schimbat radical destinul oamenilor.

După dimineața învierii nu mai trebuie să stăruim în gânduri de moarte, nici să ne lăsăm paralizați de durere sau de teamă. În Isus înviat, fiecare om este invitat să privească mai departe, să-L caute și să-L mărturisească, pe cel Veșnic viu, cum îndeamnă îngerul prin cuvintele: “Mergeți și spuneți ucenicilor Săi și lui Petru că se duce în Galilea înaintea voastră. Acolo Îl veți vedea, precum v-a spus“.

Taina învierii, mister al luminii și al vieții, este un mister al contemplării prin credință, care acționează prin mijlocirea predicării, a mărturisirii, pe care fiecare om este chemat să-l împlinească pe baza botezului care l-a unit cu Cristos, adevărata Lumină a lumii și a istoriei. Amin.

Ritul bizantin