Start > Ritul latin > Importanța cuvântului “apoi”

Importanța cuvântului “apoi”

17 April 2009
854 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a după Paște (Anul B)

Pentru credință poate să fie suficient

“…Acestea au fost scrise pentru ca să credeți”. Ioan, pentru o dată, se descoperă. Ne revelează secretele meseriei sale de scriitor, în raport cu această operă deosebită. Avea la dispoziție un material deosebit de bogat, dar nu a reținut ca oportun să consemneze totul pe hârtie sau pergament: “Multe alte semne a făcut Isus în prezența discipolilor săi, dar nu au fost scrise în această carte”. Arta scriitorului constă în a tăia, a limita, a suprima, a elimina, a sustrage, decât să adauge. Italo Calvino vorbește despre “ridicarea greutății” – cum spune Paul Valery – ușurința tipică a păsărilor, nu ale penelor.

Dar pentru Ioan preocuparea nu este desigur aceea a stilului literar. Ceea ce are la inimă este cu totul altceva. “…Nu au fost scrise în această carte”. Nu tot ceea ce ar fi putut satisface curiozitatea noastră este “interesant” pentru credință. “Acestea au fost scrise ca să credeți…” Adică: aceasta ar trebui să fie suficient pentru credința voastră. Este inutil să căutăm altceva. Mulțumiți-vă cu aceasta.

Puținul nu ne este suficient

În schimb noi căutăm și pretindem mereu altceva. Predici care se repetă. Totuși ne-ar ajunge una. Cărți în flux continuu. Și să spunem că ar putea fi substituite de o singură Carte. Experiențe, confruntări, întâlniri. Și totul pentru… a nu ne decide niciodată să credem cu adevărat. Facem pași în orice direcție, alergând după renumele maeștrilor prestigioși sau la fapte senzaționale. Dar pasul credinței proprii nu reușim să-l facem. Nu poate o “Summa” să fie mai utilă pentru credință decât o simplă frază din Evanghelie sau din bâlbâiala stângace a unui mistic copleșit de lumină.

Un minuscul indiciu, un detaliu, un semn mic, pot să fie suficiente mai mult decât sute de probe și demonstrații. O chemare discretă, observată în adâncul inimii, se poate descoperi mai convingătoare decât o discuție doctă. Calea credinței este deschisă de o lumină trecătoare, și nu trebuie să apară total luminată, fără vreo umbră. Ajunge puțin pentru a crede. Cineva poate să parcurgă o cale foarte lungă, continuând să caute și să întrebe fără rezultat. Apoi, într-o zi, cine știe cum, un lucru de nimic te pune în genunchi.

Credința este un eveniment senzațional, dar care poate să fie provocat de un eveniment aparent neînsemnat, care altuia nu i-ar spune nimic. Pentru a crede, nu este nevoie să se întâmple cine știe ce lucru. Este suficient să urmeze credința… Îmi amintesc de un prieten care îmi mărturisea: “nu știu cum, și nu știu pentru ce, dar într-o zi mi s-a întâmplat să am credință”. Această mărturie, murmurată cu voce scăzută, cu un simț al pudorii, fără tonuri triumfalistice sau de cucerire, dar discrete, umile, mi se par mai folositoare și convingătoare decât unele convertiri afișate din abundență de anumiți oameni și etalând toate “motivările”.

Curios în Paradis

“L-am văzut pe Domnul”. …Da, probabil apostolii ne-au pus chiar și semnul exclamării la sfârșitul frazei lor. Dar nu a fost suficient. Ar fi fost suficient să pună semne de exclamare pentru a face convingătoare o afirmație… Una din atâtea curiozități care aș vrea să mi le satisfac în Paradis (admițând… că voi fi admis acolo) va fi aceea să-l fac pe Toma să-mi mărturisească, care a fost prima sa reacție după vestea descumpănitoare.

Este adevărat că Evanghelia ne relatează fraza sa devenită faimoasă: “Dacă nu văd în mâinile sale semnul cuielor și nu pun degetul în locul cuielor și nu pun mâna mea în coasta sa, nu voi crede”. Eu, totuși, am bănuiala că între cele două fraze trebuie să fi fost o pauză. Ceva mai mult, diferit, decât semnul de întrebare. Tocmai timpul pentru a privi în jur, să observe un anumit aer, și mai ales să fie frământat de un gând supărător. Ceva ca: – Și apoi?

Da. Ce s-a întâmplat, după? Ce s-a schimbat? Ce transformare a avut loc? Probabil Toma a rămas decepționat de “apoi”. Nu a găsit consecințele la care ar fi fost logic să se aștepte de la un eveniment de o așa de mare importanță. Totul continua ca mai înainte. Ușile au rămas zăvorâte ca să păzească frica. Și atunci Toma a pretins să verifice personal. Toma îmi va spune dacă am dreptate să dau această justificare atitudinii sale. Dar eu, acum, mă simt autorizat să bănuiesc că nu a refuzat atât mărturia prietenilor săi, ci modul incomplet cu care a fost prezentat. O socotea insuficientă.

Lipsea, precis, acel “apoi”…

Și apoi?…

- Am participat la o veghe de rugăciune! – Și apoi? – Am făcut un drum împreună. – Și apoi? – Am organizat o dezbatere. – Și apoi? – Am frecventat un curs… – Și apoi? – Ne-am dus în pelerinaj la… – Și apoi? – Am luat poziție împotriva avortului. – Și apoi? – Am iscălit un document. – Și apoi? – Am stabilit o reuniune. – Și apoi? – Am întâlnit, am fost primiți în audiență, ne-am apropiat, ascultat, citit… – Și apoi?

Aș putea să continui la infinit. Istoria lui Toma se repetă în continuare. Și chiar și decepția sa, protestul său. Este prea ușor de a-l acuza de neîncredere, de a spune că nu acceptă medierea Bisericii, pretinde cine știe ce lucru. El pretinde că pur și simplu cuvintele nu încheie discursul. Este mereu un Toma care ar fi dispus de a primi vestirea. Cu condiția ca să fie urmată de altceva. Cât de diferite ar fi cuvintele noastre dacă ar fi avut suspiciunea că cineva ar putea să ne arunce acea întrebare plictisitoare: – Și apoi?…

Adică: vă rog, nu întrerupeți brusc mărturia la jumătate. Continuați după ce ați pus toate semnele de exclamare pe care le credeți, dar mai ales după ce ați închis gura…

Credința care învinge și credința care este învinsă

“Și aceasta este victoria care a învins lumea: credința noastră” Necazul este că prea adesea credința noastră este învinsă. Dar credința care este învinsă de confruntarea cu lumea este credința care nu este. Când nu ne încredem în credință, atunci se substituie cu alte produse pe care piața progresului le oferă din belșug. Se recurge la alte arme mai agiornate, eficiente, avansate din punct de vedere tehnologic, mai bine adaptate la “situația actuală”. Mă îndoiesc că cu cât mai mult progresează mijloacele, și se caută mijloace mereu mai futuriste, cu atât mai mult regresează credința.

Eu voi fi precaut în a lansa și aduna sfidări, așa cum astăzi se obișnuiește a se face cu dezinvoltură îngrijorătoare. Ar fi potrivit, înainte, ca Biserica să confirme consistența “rezervelor” proprii ale credinței. Este mult mai ușor de a recruta persoane disponibile pentru toate bătăliile – chiar și cele mai discutabile – decât a pretinde de la ei o disponibilitate liniștitoare în privința credinței. Și atunci se înmulțesc discuțiile, se lansează mereu inițiative noi, se construiesc scene mereu mai colosale, se proclamă, declamă și se deplâng, se ocupă poziții considerate strategice.

Și să ne gândim că ar fi suficientă puțină credință pentru a răsturna toate echilibrele. Ar fi suficient un sfânt, unul care crede într-adevăr, pentru a nu lăsa să doarmă nimeni (prieteni și dușmani…). Da. Credința este unică resursă. “Aceasta este victoria care a învins lumea…” Este inutil de a preciza că “a învinge” nu înseamnă în mod necesar a avea succes, a se impune, a predomina, a avea o greutate politică, a conta.

Ritul latin