Predici

Vorbindu-vă despre sfântul Marcu, nu ştiu ce aş putea pune în evidenţă mai mult: sfinţenia sa sau calitatea de apostol, eminenţa sa ca evanghelist sau ca episcop, deşi sfârşitul este acela care încoronează opera şi martiriul său dă strălucire sfinţeniei şi apostolatului, dă credibilitate Evangheliei pe care a scris-o şi identificare cât mai pregnantă în episcopat cu acela care l-a consacrat episcop şi l-a definit drept fiul său, cu sfântul Petru (cf. 1Pt 5,13).

De fapt, dacă Marcu devine sfânt, se datorează faptului că sfântul Petru l-a convertit; dacă Marcu a scris o Evanghelie, se datorează faptului că sfântul Petru i-a cerut să o facă pentru ca cele spuse de el să nu fie uitate sau interpretate greşit; dacă Marcu a fost apostol, se datorează faptului că sfântul Petru l-a trimis în Egipt spre a predica; dacă a fost episcop de Alexandria (în Egipt), se datorează faptului că Petru l-a consacrat drept cap al acelei Biserici; şi dacă, în sfârşit, a murit martir, Marcu a făcut acest lucru păşind pe urmele sfântului Petru.

Pe drept, aşadar, îl putem recunoaşte şi noi ca pe un adevărat “fiu” al sfântului Petru, aşa cum principele apostolilor obişnuia să-l numească adesea: Marcu, fiul meu.

Nu trebuie să ne surprindă această afirmaţie, fiindcă de fapt sfântul Marcu a fost unul dintre nepoţii sfântul Petru. După mărturia lui Beda, Nichifor, Eusebiu şi a altor istorici, Marcu, cu toate că avea un nume latin, îşi avea originea din localitatea Cirene, din neamul preoţesc evreiesc şi era fiul unei surori a sfântului Petru (cf. Eusebiu, Hist. Eccles. vol. III). Dar sfântul Petru îl iubea pe Marcu şi îl prefera mai mult decât pe alţii, nu atât pe baza “sângelui”, cât mai ales pentru calităţile lui morale: pentru bunătatea sa, pentru moravurile ireproşabile, pentru dorinţa lui arzătoare de a cunoaşte adevărul şi binele spre a se asemăna cât mai mult cu divinul învăţător, Isus Cristos. Fiind prea tânăr, este clar că nu a făcut parte dintre cei doisprezece apostoli. Se pare totuşi că a fost un copilandru curajos, care a voit să-l urmeze pe Isus până pe Calvar şi numai în clipa în care un soldat a voit să-l prindă, el şi-a lăsat haina în mâinile lui şi a fugit gol din grădina Măslinilor. Acest amănunt se deduce din faptul că numai Evanghelia după sfântul Marcu îl menţionează (cf. Mc 14,51).

După moartea Mântuitorului, la care este posibil să fi asistat, şi mai ales după marele eveniment al învierii şi înălţării lui Isus la cer, după ce s-a maturizat, în Marcu s-a trezit dorinţa arzătoare de a-l urma. De fapt el este printre primii evrei care au fost botezaţi de sfântul Petru.

Din acest moment, principele apostolilor devine învăţătorul, călăuzitorul şi părintele lui Marcu şi pe drept Petru îl numeşte fiul său, iar scriitorii din antichitatea creştină îl numesc drept: ucenicul şi interpretul lui Petru (cf. Sfântul Irineu, Adv. Haeres., III,1), urmaşul lui Petru (cf. Sfântul Clement Alex., Strom., III,13), precum şi tălmaci şi ascultător al lui Petru (cf. Papia şi Origene; Eusebiu, o.c.).

Afecţiunea, pe care sfântul Petru o avea faţă de Marcu, se deduce mai ales din cap. 12 din Faptele Apostolilor, unde este vorba despre Petru, aruncat în închisoare de Irod Agripa şi eliberat în chip minunat de un înger al Domnului, după care s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Marcu, unde credincioşii erau adunaţi pentru rugăciune şi, după ce acesta a bătut în poartă, a venit o tânără să vadă cine este; aflând că este Petru, de bucurie, în loc să-i deschidă, a alergat şi a spus celor adunaţi; care, în loc să meargă şi să-i deschidă, credeau că fata şi-a pierdut minţile sau că cel ce bate ar fi îngerul lui Petru. Dar când s-au convins şi au aflat chiar din gura lui Petru chipul în care a fost eliberat din închisoare, l-au preamărit pe Dumnezeu şi în sufletul lui Marcu s-a întărit şi mai mult hotărârea de a-l urma pe moşul său în sfinţenie şi apostolat.

Petru, după ce l-a instruit cum se cuvine în taina apostolatului, l-a trimis cu sfântul Barnaba, care era vărul lui Marcu (cf. Col 4,10) şi cu sfântul Paul să vestească Evanghelia în Asia Mică. După ce a predicat în Cipru şi Pamfilia, a ajuns la Perga, unde s-a îmbolnăvit şi apoi s-a întors singur la Ierusalim. Aici, după ce şi-a recăpătat sănătatea, a întreprins alte misiuni apostolice în Răsărit şi apoi împreună cu Barnaba a plecat la Roma unde era aşteptat de sfântul Petru (cf. Le Camus, L*opera degli apostoli, vol. III).

În acest oraş, încă total scufundat în idolatrie, Marcu s-a ataşat “trup şi suflet” de sfântul Petru în munca apostolică: Petru planta, sau mai bine zis arunca sămânţa, Marcu uda şi Dumnezeu făcea să crească şi să rodească din belşug credinţa celor din Roma, aşa încât “Biserica romană” i-a trezit admiraţia sfântului apostol Paul, care a putut scrie cu mândrie şi altor Biserici că romanii s-au făcut deja cunoscuţi în toată lumea prin credinţa lor.

Conform relatării sfântului Ieronim, a istoricului Eusebiu şi a altor scriitori, sfântul Marcu s-a avântat de unul singur în misiuni apostolice până la porţile Italiei, adică până la Aquileia, unde a pus bazele unei comunităţi creştine şi le-a lăsat ca episcop pe sfântul Ermagora.

Sfântul apostol Paul ne relatează că sfântul Marcu i-a stat şi lui la dispoziţie, pe când se afla în închisoare la Roma, fiindu-i adus de ucenicul Timotei (cf. 2Tim 4,11). Vedem de aici disponibilitatea lui Marcu de a-i sluji pe cei închişi, pe cei care sufereau pentru cuvântul lui Dumnezeu.

De aici s-a îndreptat spre răsărit şi a ajuns iarăşi la Cirene, în patria sa, de unde a început o activitate misionară pe care a desfăşurat-o până în Egipt; trecând prin întinderea pustiului Tebaida, a ajuns la Alexandria, unde întemeiază o comunitate creştină demnă de un adevărat urmaş al sfântului Petru.

Isus spune că pomul se cunoaşte după fructe (Lc 6,44).

Fructul eminent, pe care sfântul Marcu l-a produs sub directa inspiraţie a Duhului Sfânt, este Evanghelia pe care a scris-o. Emblema sfântului Marcu ca evanghelist este leul. Aceasta atât pentru faptul că îl descrie pe Isus ca pe leul din tribul lui Iuda pentru curajul său, cât mai ales ca biruitor asupra morţii. Este drept că l-a avut de învăţător şi pe sfântul Petru, când şi-au desfăşurat activitatea apostolică în comun la Roma, dar în această capodoperă sfântul Marcu şi-a imprimat toată corectitudinea fiinţei sale, ceea ce l-a determinat pe sfântul evanghelist Ioan să afirme că: Marcu, devenit ucenic al lui Petru, a scris cu exactitate cele spuse de acesta despre Isus, fiindcă el nu l-a auzit şi nici nu l-a urmat pe Domnul, dar numai pe Petru de la care a primit toate aceste învăţături (Eusebiu, o.c.). Sfântul Irineu, la sfârşitul secolului al II-lea, sfântul Clement din Alexandria, câţiva ani după aceea, sunt de aceeaşi părere. Scriitorul Tertulian spune pe scurt că: Evanghelia lui Petru a avut ca interpret pe Marcu (cf. Adv. Marc., IV,5). Renumitul Origene împărtăşeşte aceeaşi părere şi spune: Conform tradiţiei din care m-am documentat, a doua Evanghelie a fost scrisă de Marcu, după cum a fost predicată de Petru (Eusebiu, o.c. VI). Datorită faptului că Marcu îl stima atât de mult pe unchiul său Petru, de aceea a rămas credincios felului în care acesta predica: cu adevărată umilinţă, bazat pe faptul slăbiciunii sale de a se fi lepădat de trei ori de Isus, Petru, în predicile sale, căuta să lase cât mai mult în umbră favorurile pe care Isus i le-a făcut şi să pună în evidenţă bunătatea lui Isus, care s-a folosit de aceste slăbiciuni pentru a-şi duce la îndeplinire opera mântuirii.

Ceea ce l-a impresionat pe Marcu din viaţa şi activitatea lui Isus, predicate de apostoli, a fost contrastul dureros dintre Cristos şi oameni: Cristos vindeca (cf. Mc 1,31), ierta (id. 2,10), îi alunga pe diavoli (id. 1,24-27; 1,34; 3,11-23; 5,7), iar oamenii râdeau de el (id. 5,40; 6,2; 15,29-32) şi chiar îi doreau şi puneau la cale moartea lui (id. 3,6; 12,13; 14,1). Mai era un contrast dureros chiar între Isus şi ucenicii săi (id. 4,13), între Isus şi rudele sale (id. 3,20-35), pe care Marcu îl urmează.

Marcu pune în evidenţă smerenia lui Isus ca pe o metodă pedagogică divină, prin care să-i atragă pe oameni la credinţă, aşa cum a făcut cu centurionul roman de sub cruce, care a mărturisit: Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu. Această lecţie a învăţat-o de la sfântul Petru, care, nu numai că a trăit viaţa lui Cristos smerit, dar la aceasta îi îndemna pe toţi: Fiţi umili unii faţă de alţii, căci “Dumnezeu li se împotriveşte celor mândri, pe când celor umili le dă har” (1Pt 5,5). Pe această smerenie şi-a axat sfântul Marcu întreaga sa viaţă de apostol.

Sfântul Marcu a ascultat, a primit şi a trăit cu smerenie credinţa primită de la sfântul Petru în chip strălucit ca episcop de Alexandria. Acest oraş a fost întemeiat de împăratul Alexandru cel Mare în anul 333 î.C. şi a cunoscut o dezvoltare extraordinară pe plan economic, cultural, ştiinţific şi militar. Atât sfântul Epifaniu, cât şi sfântul Eusebiu, ne confirmă faptul că sfântul Marcu a fost primul episcop al Bisericii din Alexandria, rânduit de sfântul Petru. Primul, pe care sfântul Marcu l-a convertit în acest oraş, a fost un oarecare meşteşugar numit Anian, care, rănindu-se în timpul lucrului, a oftat zicând: Ah, Dumnezeul meu! Marcu l-a vindecat în chip minunat şi Anian l-a primit în casa sa, de unde sfântul Marcu şi-a început activitatea pastorală în Egipt şi apoi a ajuns chiar până în Abisinia, fiindcă şi azi creştinii din această ţară susţin că apostolul lor a fost sfântul Marcu.

În viaţa sa particulară, sfântul Marcu era atât de auster încât părea un adevărat ascet, un fel de călugăr; ceea ce i-a atras admiraţia atât din partea păgânilor cât şi a evreilor şi mulţi au căutat să-i imite exemplul. Evreii convertiţi, care căutau să-i urmeze exemplul s-au numit terapeuti, adică slujitori, care nu caută nimic altceva decât cum să placă mai mult lui Dumnezeu.

Exemplul vieţii sfântului Marcu şi al acestor terapeuţi goleau templele păgâne şi umpleau bisericile creştine. Preoţii păgâni, văzându-şi periclitate zeităţile lor, au pus la cale uciderea sfântului Marcu. Era doar numai la un an după moartea principelui apostolilor survenită în anul 67 sub Nero la Roma, şi într-o dimineaţă, pe când sfântul Marcu oficia serviciul divin, păgânii au năvălit asupra lui şi au început să-l maltrateze, trăgându-l în piaţa oraşului, în timp ce sfântul episcop Marcu se ruga cu cuvintele lui Isus: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac! După ce l-au omorât, au voit să-l ardă, dar rămăşiţele sale pământeşti au fost salvate de creştini şi îngropate, nu departe de Alexandria, în localitatea Bucales. Peste mormântul lui s-a construit o biserică măreaţă, care a durat până în secolul al VIII-lea, când au năvălit musulmanii care au distrus-o. Atunci nişte comercianţi creştini, văzând primejdia în care se află trupul sfântului Marcu, l-au furat şi l-au adus în Italia, la Veneţia, unde cu timpul i s-a ridicat una dintre cele mai frumoase biserici din lume. (cf. P. Arrighini, In splendoribus sanctorum, Lega Italiana Cattolica Editrice, Torino, vol. II, pag. 280 ş.u.).

Aşa cum Marcu l-a urmat pe Petru, tot aşa şi noi: să-l urmăm pe sfântul Marcu pentru a ajunge ca sfântul Petru să ne deschidă porţile împărăţiei lui Dumnezeu prin credinţa şi umilinţa pe care Isus le-a pus la temelia Bisericii sale! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin