Predici

La Înălţarea lui Isus la cer îngerii i-au îndemnat pe ucenici să nu stea privind în urma celui răpit de norul luminos, ci să se pregătească pentru venirea lui, prin pregătirea de Rusalii mai întâi. Ei au înţeles şi s-au adunat în Cenacol pentru rugăciune şi pentru alegerea unui nou apostol în locul trădătorului Iuda.

Ţinta Rusaliilor este aceasta: toată lumea să poată avea dovada învierii lui Isus prin existenţa Bisericii, dar nu cu imaginea ei ştirbită de Iuda, ci în in tegritatea ei, având la temelie 12 apostoli, care să formeze o unitate îmbrăcată în haina sfinţeniei.

Oare nu pentru aceasta s-a rugat Isus la Cina de taină?..

Privind la măreţia faptelor divine, psalmistul îşi spunea: Binecuvântează (mulţumeşte) suflete al meu pe Domnul şi fiinţa mea să laude numele lui sfânt şi nu uita nicicând de darurile lui! (Ps. resp. 102, 12).

Să privim şi noi măreţia faptelor divine, pe care ni le expun lecturile de la Liturgia cuvântului de azi, ca să-i mulţumim Domnului şi să-l lăudăm în veci.

Isus a pregătit înfăptuirea Rusaliilor prin rugăciunea de la Cina de taină.

Cerând Tatălui să-i păstreze în numele său pe cei pe care i i-a dat, pe cei care au crezut sau vor crede în el, nu cere pentru ei o siguranţă fizică, nu ca să fie eliberaţi de suferinţă şi de moarte, ci de tot ceea ce ar putea să-i constrângă spre a renunţa la credinţa lor şi să părăsească viaţa cea nouă, de aceea le cere pe Duhul Sfânt cu darul tăriei.

Ca să nu fie refuzat, Isus îl cere pe Duhul Sfânt în numele lui Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu este o expresie mult înrădăcinată în Vechiul Testament şi înseamnă: a) manifestarea iubirii lui Dumnezeu, aşa cum s-a arătat în templul din Ierusalim; b) însăşi prezenţa lui Isus este sinonimă cu «puterea numelui lui Dumnezeu», cu prezenţa lui pe pământ, cu manifestarea sa în lume, cu manifestarea iubirii. Numele lui Dumnezeu este iubire. Acum, Isus cere pentru ucenicii săi puterea acestui nume, ca să fie apăraţi în credinţa lor, ca să rămână uniţi în iubire reciprocă, fiindcă iubirea reciprocă face ca omul să participe la iubirea pe care Tatăl o are faţă de Fiul şi pe care Fiul o are faţă de Tată şi care nu-i altceva decât Duhul Sfânt; iar prin Duhul Sfânt ei înşişi devin numele sfânt al lui Dumnezeu care se manifestă în lume şi pentru care toţi trebuie să ne rugăm, aşa cum ne-a învăţat Isus în ruga Tatăl nostru… Sfinţească-se numele tău…

În acest context se înscrie şi afirmaţia sfântului Ioan că Dumnezeu este iubire (Lectura a II-a). Prin urmare, rămâne în numele lui Dumnezeu, în puterea lui Dumnezeu arătată în lume, numai acela care rămâne în iubire. Sf. Ioan ne sugerează ceva mai mult: puterea iubirii ne dă încredere în ziua judecăţii. Imaginea tradiţională a judecăţii este aceasta: omul se prezintă în faţa lui Dumnezeu, care este absolut transcendental şi sfânt complexat de micimea sa şi de păcatele proprii. La ce se poate aştepta?.. La o sentinţă de condamnare. Dar, să ne gândim că ar fi un punct de asemănare, totuşi, între Dumnezeu şi om: iubirea faţă de oameni şi faţă de Isus. Această iubire comună este aceea care justifică afirmaţia sfântului Ioan: După cum este el, tot aşa suntem şi noi, în această lume, adică o manifestare a iubirii şi aceasta ne dă încredere în ziua judecăţii. Datorită acestei încrederi, teama va dispare la judecata de apoi, aşa cum dispare ceaţa în faţa soarelui.

Revenind la rugăciunea lui Isus, el se roagă ca unitatea Bisericii sale, a credincioşilor, să se bazeze pe unitatea lui Dumnezeu, pe care de fapt o dă Duhul Sfânt între Tatăl şi Fiul şi chiar trebuie ca această unitate să se arate în lume, să se sfinţească numele lui.

Isus afirmă că pe parcursul misiunii sale pământeşti, el însuşi i-a apărat pe aceia pe care Tatăl i i-a dat şi nici unul nu s-a pierdut, cu excepţia fiului pierzării. «Fiul pierzării» era o expresie tradiţională; conform mitologiei timpului indica o personificare a răului (2Tes 2, 3). Cazul şi misiunea lui Iuda fac parte dintr-un plan divin de mântuire: au fost prevăzute de Sfânta Scriptură (cf. Ps 40, 10, implicit citat de Mc 14, 18; Ps 68, 26; 108,8 citat de Fap 1, 20 şi apoi de Lc 22, 22). În Evanghelia sa sf. Ioan arată că Iuda a fost un instrument al satanei. In acest caz, Iuda este anticristul care a încercat să se înfigă chiar în inima Bisericii. Rugăciunea l-a înfrânt, l-a exclus din preajma ucenicilor. În planul lui Dumnezeu nu pot fi lucruri neprevăzute. Capitolul neprevăzutului aparţine categoriei umane. Iuda va rămâne pentru totdeauna ca un simbol tragic al refuzului de a răsplăti iubirea cu iubire. Omenirea avea trebuinţă şi de o astfel de lecţie? Din moment ce Dumnezeu ne-a dat-o, credem că da.

Argumentul încrederii la judecată, pe care ni l-a arătat sfântul Ioan, îşi avea temelia aici, în această rugăciune a lui Isus: Dar acum eu vin la tine, fără teamă, fiindcă din iubire am împlinit tot ceea ce mi-ai poruncit.

Nu mă rog pentru lume spune Isus mai departe.

Excluderea lumii din rugăciunea lui Isus pare ceva deosebit de hotărât, dar se explică prin necesitatea ucenicilor de a rămâne în lume, de a continua ceea ce a început Isus. Ucenicii trebuie să rămână în lume, ca să aducă roade prin mărturia lor în favoarea învierii lui Isus şi rugăciunea lor pentru lume va arăta dragoastea lui Isus pentru lume. Dar, a trăi în această lume şi a avea sensul transcendenţei unei lumi închise în sine, dominată de principele acestei lumi, de cel rău, comportă în sine un risc inevitabil. Din acest motiv, Isus cere ci insistenţă Tatălui ca să-i elibereze de cel rău.

Sfinţeşte-i în adevăr!

Cuvântul grecesc sfinţire, care stă la baza traducerii, înseamnă consacrare. «A sfinţi în adevăr» înseamnă a consacra, pentru ca să-şi poată împlini misiunea lor în folosul lumii. Dar acest lucru se poate obţine numai ţinând cont de temelia Revelaţiei pe care Isus le-a dat-o. Din aceast motiv se cere sfinţirea «în adevăr». Sfinţirea lui Isus «în adevăr» pentru credincioşi culminează cu moartea sa şi, rezultatul sfinţirii lui Isus, a consacrării pentru oameni până la moarte, este misiunea pe care a încredinţat-o ucenicilor şi pe care ei trebuie s-o împlinească la fel în folosul lumii până la moartea lor. Ceea ce vor face prin puterea Duhului Sfânt, Duhul consacrării lor în adevăr.

Dacă în Cenacol, la Cina de Taină, Isus i-a pregătit pe ucenici pentru ziua consacrării lor, pentru Rusalii, printr-o rugăciune stăruitoare înălţată către Tatăl, după Înălţare, ucenicii se vor aduna în acelaşi loc şi vor stărui în rugăciune împreună cu Maria, Mama lui Isus, care era consacrată prin puterea Duhului Sfânt încă din ziua Buneivestiri. Ca în ziua consacrării numărul ucenicilor să fie complet, aşa cum l-a voit Isus, de 12, Petru ia iniţiativa alegerii unui alt ucenic în locul lui Iuda trădătorul care a mers pe drumul lui. Prezentarea candidatului trebuia făcută de comunitatea constituită din 120 de persoane. Numărul de 120 nu pare să fie întâmplător. În conducerea locală iudaică, 120 era numărul cel mai mic cerut ca un grup să se poată constitui într-un adevărat consiliu. Sf. Luca recurge la acest număr pentru a desemna organizarea bisericească. Era necesar ca în momentul consacrării Bisericii ca Trup mistic al lui Cristos, în ziua de Rusalii, numărul 12 – simbol al universalităţii şi al plinătăţii (amintind de cele 12 triburi ale lui Israel care vor fi înlocuite cu un nou popor al lui Dumnezeu) – să fie o realitate completă. Spre a fi apostol, conform lui Luca, era necesar ca cel ales să fi fost martor al Învierii. Deci, martori ai învierii n-au fost numai apostolii; învierea nu este o invenţie a lor şi nici numai un privilegiu făcut lor, ci constituie o legătură fundamentală între creştinism şi iudaism, dar şi între om şi om prin mărturia dată despre viaţa lui Isus fiecărui om în parte începând cu botezul lui Ioan, ca prin fiecare să se pună în evidenţă tradiţia creştină. În Biserică, afară de Apostlii aleşi de Isus, mai sunt mulţi care au ceva de spus despre el, care, după înviere, ar fi putut el însuşi să aleagă un altul în locul lui Iuda trădătorul, dar a lăsat această datorie Bisericii.

Nu trebuie să fie nici un fel de obligaţii faţă de om şi faţă de Biserică, care să nu-l găsească pe creştin gata să-şi asume un rol responsabil, nu în excusivitate, ci în colaborare cu toţi acei care au la inimă sfinţenia omului, sinţenia, consacrarea aceleia care trebuie să fie Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică. Numai având la inimă acest adevăr putem avea în noi sensul lui Cristos Isus, exprimat în rugăciunea de la începutul sf. liturghii de azi: Ascultă cu bunăvoinţă, Doamne, rugăciunile noastre. Noi credem că Mântuitorul neamului omenesc se află cu tine în mărire; dă-ne harul să simţim că el rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, după cum ne-a făgăduit (LR). Amin. (cf. CBL şi MAC).

pr. Anton Dancă Ritul latin