Predici

Copil fiind, de multe ori m-a nemulţumit Sfânta Scriptură din motivul că, vorbind despre cer, îl scrie cu literă mică, ca şi cum ar fi ceva vag, impropriu, nedeterminat. Pe când mă gândeam că, cerul fiind, aşa cum îl defineşte catehismul drept un loc de fericire veşnică de desăvârşită, fiind locuinţa lui Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor, ar trebui să se scrie cu litera C mare, ca orice nume propriu de localitate. Apoi m-am gândit că cerul este acolo unde este Dumnezeu şi Dumnezeu este în cer, pe pământ şi în tot locul (Cat.) şi a-l scrie cu literă mare înseamnă a-l îngrădi, a-l limita undeva în Cosmos, ceea ce ar fi inpropriu. A privi spre cer, conform sensului nostru de vorbire, înseamnă a privi în sus. Dar şi acest fel de vorbire este inpropriu, fiindcă, pe de o parte Cosmosul ne înconjoară din toate părţile; orice punct de reper am lua, în timp ce eu din emisfera nordică stau cu capul în sus spre o anumită stea, cel din emisfera sudică poate spune acelaşi lucru, deşi faţă de mine el stă cu capul în jos… Aşa că, acum mă mulţumeşte cerul scris cu litera «c» mică, fiindcă exprimă o realitate pe care nu o putem cuprinde cu o literă, oricât ar fi ea de mare.

Cerul, chiar dacă este numit de catehism un loc, nu-l putem plasa în acelaşi înţeles cu locul de pe pământ sau din Cosmos, ci este cu totul altceva: o pătrundere într-o dimensiune nouă, divină, care deja a început în noi: în el suntem, trăim, ne mişcăm (Fap 17, 28), într-o dimensiune de credinţă, fiindcă este ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, iar la inima omului nu s-a suit (1Cor 2, 9); cerul exprimă mai mult o dimensiune de schimbare: din nefericit în fericit, din muritor în nemuritor, din trupesc în îngeresc, este ceea ce a pregătit Dumnezeu acelora care îl iubesc (id.2, 9)

Cum putem interpreta starea ucenicilor de a privi spre cer şi norul de sus care l-a răpit din privirea lor?.. Ca pe o teofanie, ca pe o manifestare cu caracter esenţial catehetic şi nu ştiinţific. Atâta timp cât suntem muritori învăţăm din imagini, aşa cum credem că noi înşine am fost creaţi după imaginea lui Dumnezeu. Înălţare la cer, în sensul credinţei, înseamnă întipărirea definitivă a chipului lui Dumnezeu asupra făpturii umane, asupra căreia nu va mai avea nici o putere Şarpele viclean, păcatul, moartea şi lumea materială.

Prin urmare Înălţarea lui Isus la cer constituie glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la o viaţă nouă, aşa cum minunile: vindecarea bolnavilor, imunitatea faţă de muşcăturile şerpilor veninoşi, consumarea otrăvurilor, izgonirea demonilor etc, constituie chemarea necredincioşilor la credinţă.

Formula Crezului nostru – A înviat şi s-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui – exprimă credinţa pascală a Bisericii în destinul lui Isus din Nazaret. Acest Om, cu care Apostolii au mâncat şi au băut pe parcursul vieţii sale pământeşti, după moartea sa a devenit “Domn“, deoarece Tatăl l-a asociat definitiv la viaţa sa, la puterea sa asupra oamenilor şi asupra lumii – Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ -. Viu, după pătimirea sa, el este prezent între ai săi printr-o nouă dimensiune şi îi însoţeşte pe căile acestei lumi, în care îi trimite ca martori ai învierii, vestitori ai iertării păcatelor şi ai vieţii în calitate de fii ai lui Dumnezeu, purtători ai puterii Duhului Sfânt care cheamă oamenii din toate naţiunile într-o singură Biserică. Prin credinţă şi botezul primit, fiecare om intră într-o nouă dimensiune a celui Înviat, gândeşte şi caută cele de sus, unde se află Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col 3, 1), participă, ca mădular al Trupului mistic al lui Cristos, la plinătatea aceluia care realizează toate în toţi, se adresează lui Dumnezeu cu numele de Tată în sens deplin, fiindcă se roagă Tatăl nostru cu Inima lui Isus înălţat pe Cruce, pe care ne-a lăsat-o în Euharistie şi care pururi mijloceşte pentru noi (Evr 7, 25). Gândindu-ne la aceste realităţi, se pot înţelege acele expresii pline de entuziasm ale primilor creştini, redate succint de sfântul Leon cel Mare, care spune: Înălţarea lui Cristos înseamnă înălţarea noastră, şi acolo unde a ajuns mai întâi Capul în strălucire, constituie chemarea la speranţă pentru Trup: pentru aceasta trebuie, pe bună dreptate, să tresăltăm de bucurie şi să-i mulţumim din toată inima. Azi, nu n umai că am primit confirmarea că vom stăpâni paradisul, dar am intrat cu Cristos în înălţimea cerurilor (cf. MAC p. 456).

Un astfel de cer nu-i pur şi simplu doar o răsplată pentru o viaţă corect creştină, deoarece suferinţele timpului de faţă nu se pot compara cu slava viitoare care se va descoperi în noi (Rom 8, 18); adică suntem prea mici pentru a înţelege nişte realităţi divine atât de mari, care izvorăsc, nu din meritele noastre, ci din iubirea infinită a Tatălui ceresc.

Toate amănuntele relatate în evanghelia de azi (Mc 16, 15-20) pledează în favoarea acestei iubiri infinite.

De data aceasta Isus le apare ucenicilor, nu spre a-i dojeni pentru îndoielile lor, nu spre a-i îmbărbăta, ci spre a le încredinţa o misiune deosebită, universală, spre a le stabili punctele de referinţă în vederea judecăţii: va fi mântuit acela care acceptă Evanghelia, adică acea mărturie a iubirii supreme pe care ei au primit-o de la Isus începând chiar de la botezul lui Isus în Iordan şi până la înălţare. Ameninţarea faţă de cei necredincioşi trebuie înţeleasă tot în contextul iubirii. Efectiv, nu se spune că cel care nu se botează va fi condamnat, ci numai aceia vor fi condamnaţi care vor refuza să creadă, care din reavoinţă vor refuza Evanghelia. Îndemnul de a-i învăţa pe oameni, sau şi mai mult de a face ucenici, care să pună baza unei tradiţii sănătoase prin care Evanghelia să ajungă la taoate popoarele şi în toate timpurile până la noi, se înscrie în cerinţa iubirii divine: Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii (Mt 28, 20).

Activitatea misionară a ucenicilor Domnului – care lucra împreună cu ei – constituie adevărata şi propria concluzie care ne priveşte pe noi: Isus nu ne-a lăsat un surogat de învăţători, ci autentici şi autoritari, pe care i-a înzestrat cu daruri supranaturale şi cu carisme care nu vor lipsi nicidată, care azi formează Magisteriul Bisericii sale.

Spre a le dovedi ucenicilor adevărul cuvintelor sale că: Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, spre a le impulsiona zelul pentru misiunea evangelizării, spre a le da putere să străbată toată faţa pământului cunoscută atunci spre a boteza, Isus se înalţă la cer în văzul lor şi un nor de lumină îl învăluie, ca semn al luminii veşnice care îi va însoţi mereu din interior.

Autorul Faptelor apostolilor, sfântul Luca, în prima lectură (Fap 1, 1-11) arată măreţia Evangheliei predicată de Biserică pe două planuri: 1) în conţinut este divină, fiind opera Fiului lui Dumnezeu, şi 2) pe plan pământesc ea s-a extins, aşa cum a voit Cristos, la toată făptura: de la Ierusalim până la Roma. Faptele apostolilor se opresc brusc la Roma. Ierusalim-Roma reprezenta toată lumea din acea vreme. Siguranţa răspândirii Evangheliei pe toată faţa pământului, cunoscut atunci, ne oferă garanţia răspândirii Evangheliei peste veacuri, până la noi, până la sfârşitul lumii.

În cea de-a doua lectură (Ef 1, 17-23), sf. apostol Paul imploră pentru credincioşii din Efes harul descoperirii, adică al cunoaşterii destinului lor veşnic. Dar, această cunoaştere profundă este posibilă numai dacă se priveşte spre ceea ce Dumnezeu a realizat în Cristos: el singur l-a înviat din morţi, l-a făcut să stea de-a dreapta sa, adică i-a dat toată puterea şi l-a făcut Cap al noului popor, al Bisericii care este definită drept plinătatea lui întrucât cuprinde întreaga lume, care, sub autoritatea lui Cristos, Domn şi Cap, participă la regenerarea universală: Cristos se arată, de fapt, prin cei care cred, totul în toate cele din cer şi de pe pământ (cf. MAC p. 459).

Interpretând în sens teologic Înălţarea lui Isus, îngerii recomandă ucenicilor şi celorlalţi care erau de faţă de a nu sta privind spre cer, ci de a aştepta pregătind întoarcerea glorioasă a Domnului. Şi acest lucru trebuie făcut până la sfârşitul lumii. Aceasta este datoria Bisericii, deci şi a noastră, care trăieşte mereu în tensiunea aşteptării şi căutării invizibilului prin vizibil, a realităţilor viitoare prin cele prezente, de a pregăti revenirea lui Isus ieşindu-i în întâmpinare mereu cu candela – credinţei, speranţei şi iubirii – mereu aprinsă, păşind hotărât spre Cetatea viitoare (cf. SC 2).

Cum de la Dumnezeul luminilor ne vine tot darul desăvârşit (Iac 1, 17), să-l cerem cu credinţă: Dumnezeule atotputernic, fă-ne să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire pentru că înălţarea lui Cristos, Fiul tău, înseamnă şi ridicarea noastră; întăreşte-ne în sparanţa că şi noi, Trupul său mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin