Predici

Dacă în evanghelia din duminica trecută cuvântul, verbul a rămâne, s-a aflat de şapte ori, în cea de azi, dacă aţi remarcat, cuvântul a iubi sau iubire este proclamat de nouă ori. Nouă sunt corurile îngereşti şi ele culminează cu serafimii, cu spiritele cele mai înflăcărate de iubire. Cine ascultă cuvintele acestei evanghelii şi le împlineşte, se aseamănă cu îngerii lui Dumnezeu, cu serafimii.

Când crudul Antioh căuta să ademenească la idolatrie pe cel mai tânăr dintre cei şapte fraţi Macabei, făgăduindu-i cu jurământ că îl va face bogat, fericit şi chiar sfetnicul său, dacă se leapădă de credinţa în Dumnezeu, mama, ca nu cumva copilul să se lase înduplecat, recurge la culmea iubirii ei şi-i spune: Fiule, îndură-te de mine cea care te-am purtat nouă luni în sânul meu, trei ani te-am alăptat, te-am crescut şi te-am adus până la vârsta aceasta. Te rog acum, copilul meu, uită-te la cer şi la pământ şi la toate cele ce sunt într-însele, şi cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic… Nu te teme de acest călău, ci fii vrednic de fraţii tăi şi primeşte moartea, ca în ziua milostivirii să te găsesc pe tine împreună cu fraţii tăi (2Mac 9, 27-39).

Se poate, oare, asemăna iubirea acestei mame cu iubirea lui Isus faţă de noi?

Sfântul Marcu spune că era ora nouă dimineaţa când l-au răstignit pe Isus (Mc 15, 25). Cu o iubire mai mult decât serafică el şi-a dat viaţa pentru noi şi are tot dreptul să ne ceară: Rămâneţi în iubirea Mea!. Cererea lui este o rugă. Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului se roagă omului să rămână în iubirea sa. Porunca cea nouă ne este adresată altfel: Iubiţi-vă unii pe alţii, precum v-am iubit şi Eu pe voi! (In 13, 34).

Ca noi să nu avem nici un fel de dubiu asupra iubirii sale şi asupra existenţei lui Dumnezeu care Este cel ce este iubire, Isus vrea să ne cuprindă în iubirea sa proprie şi ne spune: Rămâneţi în iubirea mea!, adică vrea să ne spună: Eu îl iubesc pe Tatăl în Duhul iubirii sale, fiindcă îl văd din veşnicie şi de aceea sunt capabil să-mi dau viaţa pentru voi, fiindcă ştiu că Tatăl vă iubeşte şi vrea ca şi voi să-l vedeţi faţă la faţă spre a fi veşnic fericiţi, dar trebuie să vă dovediţi fiii săi prin iubirea reciprocă, prin iubirea desăvârşită care este în mine şi care îi cuprinde pe toţi oamenii, de aceea: «rămâneţi în iubirea mea» şi-i veţi iubi pe toţi fraţii voştri, pe toţi care sunt, care au fost şi care vor mai fi pe toată faţa pământului până la sfârşitul lumii.

Cel care nu iubeşte, păcătuieşte; cel care păcătuieşte, nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu. Iubirea este necesară ca să ni se ierte păcatele, ca să-l putem cunoaşte pe Dumnezeu, ca să avem pace unii cu alţii şi ca să ajungem la Tatăl care ne vrea numai împreună. Asta este voinţa lui şi condiţia pusă ca să ne accepte ca fii şi moştenitori ai Împărăţiei sale.

Iubirea pe care o avem faţă de Dumnezeu este întotdeauna răspunsul la ruga lui Isus de a rămâne în iubirea lui şi la porunca de a ne iubi unii pe alţii. Când credem în iubirea lui Isus, ne dovedim fii ai lui Dumnezeu şi devenim cauză de mântuire cu el pentru ceilalţi oameni. Astfel Dumnezeu-Iubire devine sesizabil în iubirea reciprocă. Nimeni nu poate spune că iubire nu există, pentru că nu se vede. Iubirea nevăzută este dovada izvorului iubirii, care este Dumnezeu şi noi ne asemănăm cu el prin iubirea nevăzută pe care Duhul Sfânt o revarsă în inimile noastre (Rom 5, 5).

Când sfântul Ioan a spus că Dumnezeu este iubire (Lectura a II-a) n-a făcut altceva decât să dea un răspuns gnosticilor din acea vreme care susţineau că îl pot vedea pe Dunmnezeu, îl pot cunoaşte, fără a practica iubirea. Adevărul este că: nimeni nu-l poate vedea, nimeni nu-l poate cunoaşte, dacă nu-l iubeşte şi nu-l găseşte în iubirea faţă de fraţi.

Atunci, cine ar putea crede că va putea ajunge la Tatăl, dacă nu iubeşte şi nu rămâne în Cristos? Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (In 14, 6). Trebuie să ne îmbrăcăm în Cristos (cf. Rom 13, 14). Spune o poveste islamică, despre o tânără mireasă care şi-a pierdut mirele şi a plecat în căutarea, că «a ajuns în faţa colibei a cărei singură ieşire spre exterior era o uşă atât de îngustă încât doar un trup glorificat s-ar fi putut strecura pe acolo, l-a auzit în liniştea zorilor suspinând pe acela care o jelea aşa cum se jelesc morţii. A bătut la uşă şi dinăuntru un glas a întrebat: Cine e? Ea a răspuns: Eu sunt. Atunci s-a lăsat o linişte adâncă, a încetat până şi murmurul copacilor, a amuţit şi cântecul dintâi al păsărilor. Dar glasul dinăuntru n-a răspuns şi uşa cea strâmtă nu s-a deschis. Atunci tânăra s-a înfăşurat în vălul meditaţiei şi, fără o lacrimă, fără un suspin, s-a întins pe pământ lângă uşă. Toată ziua şi toată noaprtea a rămas întinsă, cu capul înfăşurat în vălul meditaţiei, adâncind în inima ei noţiunea esenţială care vrea ca aleşii iubirii să se lepede mai întâi cu totul de ei înşişi înainte de a se înfăţişa Iubirii. De aceea, pregătită acum pentru întâlnirea cu uşa, s-a sculat şi a mers mai întâi la râu să se spele, apoi, cu pas hotărât, s-a întors la colibă şi a bătut la uşă. Şi, dinăuntru, glasul a întrebat din nou: Cine e? De astă dată, mireasa a răspuns: Tu eşti Şi uşa s-a deschis singură» (Jean Vernette Parabole pentru azi, Ed.ARC Buc. 1994, p. 95).

Când vom bate la poarta Împărăţiei Cerurilor şi Isus ne va întreba dinăuntru Cine e?, îi vom putea răspune Tu eşti, numai dacă ne-am îmbrăcat şi am rămas în iubirea lui. Cine se teme de Dumnezeu şi practică dreptatea (adică iubit fiind de Dumnezeu satisface cerinţa lui Dumnezeu de a iubi pe aproapele său) oricărui popor ar aprţine, este alături de el (Lectura I-a).

Corneliu era centurion în armata romană, era păgân dar temător de Dumnezeu, avea în subordinea sa o sută de soldaţi şi iată-l alături de Dumnezeu. Prin Petru îi deschide uşa Bisericii lui Cristos şi Duhul Sfânt coboară asupra lui şi a întregii sale familii, fiindcă de la soţie, copii, sclavi şi soldaţi, romani şi iudei, toţi erau cuprinşi în iubirea lui Corneliu.

Cu intrarea lui Petru în casa lui Corneliu, Biserica face primul pas oficial spre păgâni. Evanghelistul Luca ţine să pună în evidenţă acţiunea Duhului Sfânt asupra păgânilor, aşa cum a făcut-o la Rusalii asupra apostolilor. Duhul Sfânt, iubirea dintre Tatăl şi Fiul, se revarsă asupra lumii…

Ce ar mai fi putut Tatăl să ne mai dea, după ce ni l-a dat pe Fiul şi apoi pe Duhul Sfânt?.. Pe sine însuşi. Dar Isus ne asigură că Tatăl ni se dăruieşte: Dacă cineva mă iubeşte, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face (In 14, 21). Isus ne asigură că prin iubirea lui noi vom ajunge să-l vedem pe Tatăl: Cine mă vede pe mine, înseamnă: cine mă iubeşte pe mine, fiindcă pe cine nu-l iubeşti, nu-l poţi vedea, îl vede pe Tatăl“(In 14, 9), îl iubeşte pe Tatăl, îl simte pe Tatăl este fericit în Creatorul său şi prin Cristos va ajunge de-a dreapta Tatălui, fiindcă El s-a rugat şi s-a jertfit ca acolo unde este el să fie şi cei care cred în iubirea lui (In 17, 24).

Chiar dacă am fi păgâni, ca centurionul roman Corneliu, dacă ne plecăm urechea la cuvântul lui Dumnezeu predicat de apostoli şi de urmaşii lor, Duhul Sfânt coboară şi asupra noastră şi ne pregăteşte pentru baia botezului al doilea, pentru taina pocăinţei, ca să primim iertarea păcatelor.

Azi, mai mult decât mama celor şapte fraţi Macabei, Dumnezeu ne spune fiecăruia dintre noi: Fiule, îndură-te de mine care din veşnicie te-am purtat în sânul meu, te-am ales înainte de întemeierea lumii (1Pt 1, 20), zeci de ani te-am hrănit, te-am crescut şi te-am adus până la vârsta aceasta. Priveşte-ţi moartea în moartea lui Isus Cristos, Fiul meu! Jertfeşte-te pentru alţii, ca să te găsesc împreună cu Isus şi cu toţi fraţii lui şi ai tăi în Împărăţia mea!

Ce să-i răspundem?..

Dă-ne, Doamne, harul ca misterul pascal, pe care îl contemplăm, să se manifeste mereu în faptele noastre! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin