Predici

«Orice creştin matur ştie că mântuirea este numai în Cristos. El este unicul Mântuitor. În nici un altul nu-i mântuire: nici în ştiinţă, nici în tehnică, nici în economie, nici în artă, nici în politică. Numai în Cristos.

Şi această mântuire nu-i o mântuire parţială, o mântuire pur “spirituală”. Cuprinde omul în totalitatea sa, îl eliberează şi-l salvează din interior, ca să se poată elibera şi salva şi în celelaltee dimensiuni ale fiinţei sale, individuale şi sociale. Mântuirea omului întreg. Mântuirea tuturor oamenilor. Mântuirea care are garanţia sa de reuşită în Misterul pascal al lui Isus.

Conciliul Vatican II spune că preoţii, spre a învăţa poporul cum să trăiască Misterul Pascal al lui Cristos, trebuie să-i înveţe să-l caute în meditarea plină de credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu, în participarea activă la misterele Bisericii, în episcop şi mai ales în cei săraci, mici, bolnavi, păcătoşi şi necredincioşi» (cf. OT 8; MAC p. 395).

Aşadar, să-l căutăm pe Cristos în Misterul său pascal prin meditarea lecturilor liturgice de azi.

Evanghelia (In 10, 11-18) ne oferă una dintre cele mai frumoase învăţături despre Isus. El este Păstorul cel Bun. Isus-omul este acela care suferă nevinovat spre a trezi în fiecare om conştiinţa demnităţii lui, pentru a da fiecărui om speranţa salvării lui, pentru a face din fiecare om obiectul salvării aproapelui său, pentru a împărtăşi fiecărui om ceva din misiunea sa de bun păstor spre a suferi pentru oile sale, de a da fiecărui membru al Bisericii conştiinţa că aparţine de un Cap care îl cunoaşte pe Tatăl, adică are atotştiinţa lui Dumnezeu şi în această atotştiinţă este cuprins şi secretul jertfei, suferinţei, pentru sine şi pentru alţii. Isus este singurul păstor care ne conduce la izvorul inepuizabil al cunoaşterii adevărului şi al fericirii depline, el ne dă sensul suferinţei, al acelui trebuia să sufere toate acestea Cristos; el ne dă ceea ce a primit de la Tatăl.

Evanghelia de azi ne oferă, în primul rând, adevăratul sens al autorităţii, care este slujire şi nu demnitate. Slujirea este atât de profundă încât se identifică cu viaţa oilor. Când apare o astfel de “autoritate” (cuvânt care înseamnă autor sau creator), acela care o deţine are menirea să creeze cea mai profundă, cea mai intimă, relaţie între «cel care slujeşte şi cel care este slujit», relaţie bazată pe iubire şi în acest caz orice altă autoritate îşi pierde consistenţa, fiindcă nu mai are în sine sensul vieţii care izvorăşte din iubire. Pentru Isus, acest Eu sunt înseamnă a fi existenţa prin esenţă, înseamnă a fi Dumnezeu; în acelaşi timp fiind şi om, înseamnă a fi poartă pentru noi, ca să avem acces la Dumnezeu prin autoritatea lui, prin el care este creatorul unei noi relaţii între noi şi Dumnezeu.

Isus ne chiamă pe nume. A chema pe nume, în sens biblic, înseamnă a-i aparţine: fiindcă te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume: tu îmi aparţii (Is 43, 1).

A chema pe nume înseamnă a ne chema în numele său, în numele lui Isus, fiindcă nu este dat oamenilor alt nume sub soare în care să putem fi mântuiţi (cf. Fap 4, 12), deoarece fiecare om este chemat să se boteze în numele lui Isus (Fap 2, 38), numele primit la botez are consistenţă numai prin numele lui Isus: a fi chemat pe nume înseamnă a fi destinat slavei, fericirii, vieţii veşnice. A nu chema pe nume însemnă a chema la judecată aspră, aşa cum cineva striga după un ştrengar, pe care l-a văzut furând cireşe: Vino-ncoace, ghiavole, ca să-ţi arăt eu ţie!. A ne chema pe nume, înseamnă a ne chema ca pe Maria Magdalena: să-l recunoaştem înviat, înseamnă a ne face disponibili pentru a da mărturie despre înviere, ba chiar mai mult, aşa cum ne-o arată prima lectură (Fap 4, 8-12).

Pentru iudeii care l-au răstignit pe Isus, apostolii apăreau drept culmea obrăzniciei: nu numai că pretindeau că Isus este viu, că a înviat, ba chiar că nu există mântuire decât în numele lui, că el este singurul Mântuitor. Această afirmaţie şi-o bazau pe profeţia lui Isaia, care susţine existenţa unei singure pietre fundamentale, pe care se poate clădi orice casă (Is 28,16; Mt 16, 17-18). Când s-a dezvoltat teologia unui Mesia suferind, se înţelege că iudeii au dispreţuit şi refuzat această Piatră, findcă visau un Mesia triumfător, dominator. Tocmai prin pătimirea sa Isus a devenit piatra unghiulară (cf. MAC p. 396).

Petru şi Ioan l-au vindecat pe paraliticul de la uşa templului. Grupul de “preoţi-saducei” decide arestarea celor doi apostoli sub pretextul dezordinelor pe care le cauzează predica lor în incinta templului de care ei aveau grijă. Motiv aparent doar, fiindcă nu-s decât primii duşmani ai Bisericii. Urau pe apostoli findcă aruncau asupra lor vina de a-l fi omorât pe Autorul vieţii şi pe care Dumnezeu l-a înviat. Această ură nu şi-o puteau da pe faţă, fiindcă grupul farizeilor şi cărturarilor credea în înviere şi s-ar fi spart alianţa politică pe moriv de religie şi nu le convenea. Petru arată absurditatea arestării: când s-a mai auzit ca cineva să fie învinuiot şi arestat ca vinovat pentru că a făcut o faptă bună? Şi încă´ ce faptă: vindecare unui sărman nenorocit paralizat! Minunea vindecării este o consecinţă a învierii lui Isus. Dacă nu pot nega vindecarea, înseamnă că nu se poate nega nici învierea. Lucrul cel mai bun de făcut este acceptarea credinţei prin semnul care li s-a dat, cu atât mai mult cu cât faptul învierii a fost prezis de Scripturi.

Autoritatea lui Isus, în calitate de Bun Păstor, a creat relaţia de fiu între creştin, chemat în numele lui Isus, şi Dumnezeu. În lectrura a II-a (1In 3, 1-2) Ioan arată motivul pentru care omul a devenit obictul iubirii Tatălui: în orice om Dumnezeu îl iubeşte pe Fiul său făcut om şi care suferă pentru orice om spre a-l învia, pentru că speră: într-o zi se va arăta ceea ce Dumnezeu poate face din unul fiecare dintre oameni, dacă unul fiecare suferă din iubire. Însuşi Fiul doreşte ca Tatăl să-l vadă în noi. Lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu-l cunoaşte pe Dumnezeu care ne iubeşte, fiindcă Tatăl vede în noi pe Fiul său care continuă să sufere pentru o lume nouă.

Dacă noi suntem chemaţi să vedem în orice om chipul lui Dumnezeu, de ce n-am crede că Tatăl vede în orice om chipul Fiului său? Dacă îl vede, îl iubeşte; dacă îl iubeşte, îl învie din morţi, îl fericeşte în slavă de-a dreapta sa. Dacă Tatăl îl vede pe Fiul de-a dreapta sa, atunci în Fiul ne vede şi pe noi acolo, fiindcă Tatăl nu refuză nimic Fiului care i-a cerut ca acolo unde este el să fim şi noi (cf. In 17, 24).

Atunci noi mai avem motiv să ne temem de judecata de apoi? Da, dar numai pentru motivul că nu iubim destul pe acela care ne-a iubit şi s-a jertfit total pentru noi. Vom fi judecaţi asupra iubirii: a răsplăti iubirea cu iubire este maxima dreptate şi cine face dreptate este născut din Dumnezeu. Creştinul este cu adevărat fiul lui Dumnezeu, fiindcă datorită Bunului Păstor, Duhul Sfânt crează în om o nouă realitate, harul, care mai înainte nu exista. Datorită acestei “noutăţi” se crează o nouă relaţie de intimitate cu Dumnezeu. Această nouă relaţie nu-i perceptibilă în extern, nu poate fi cunoscută de lume, după cum nici plinătatea harului din Cristos n-a fost cunoscută de lume, dar ea a existat aşa cum nu poate fi tăgăduită iubirea, care nici ea nu se vede, dar va veni ziua în care realitatea harului se va vedea, ca şi realitatea lui Dumnezeu care este iubire şi iubirea lui o simţim, fiindcă, păcătoşi fiind, el ne rabdă, ne hrăneşte, ne luminează, ne chiamă, ne aşteaptă.

Mântuirea, pe care Tatăl ne-o oferă în numele lui Isus, este “pascală”, adică este “poartă”, ea constă într-o trecere care se chiamă “convertire” în Isus, fiindcă Dumnezeu este de partea celor care suferă, care sunt pierduţi de turmă: Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesata, sunt cei care suferă inconştienţi de faptul că privirile lui Dumnezeu sunt îndreptate tocmai asupra lor; sunt cei care se identifică cu Cristos de pe cruce care se simte părăsit (cf. Mt 27, 46), dar tocmai prin această cruce se realizează mântuirea: suferinţa abandonării, părăsirii, sau abisul suferinţelor care întrece orice putere de închipuire tocmai datorită faptului că realizează mântuirea ca mister divin: mântuirea universală.

Toate cele trei rugăciuni specifice duminicii Bunului Păstor cuprind o singură dorinţă înălţată către Tatăl luminilor de a «binevoi să călăuzească turma la păşunile cereşti» (după Împărt.), «continuând în noi lucrarea mântuirii» (asupra darurilor), «ca să ajungă acolo unde a intrat Cristos, Bunul Păstor» (Colecta).

Fiind şi duminica chemărilor la preoţie, să-l rugăm pe Bunul Păstor să ne de-a cât mai mulţi păstori sufleteşti asemenea lui! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin