Start > Ritul latin > Domnul meu și Dumnezeul meu

Domnul meu și Dumnezeul meu

17 April 2009
557 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a II-a după Paște (Anul B)

Lecturile din duminica de azi sunt cel mai ușor de înțeles datorită lui Toma care se îndoia de înviere și a ajuns la credință prin apariția lui Isus.

Credința este un dar.

Darul credinței ne arată iubirea pe care Dumnezeu o are față de omul pe care l-a creat după chipul și asemănarea sa (cf. Gen 1, 26). Iubirea ne dă speranța că cele dezvăluite de credință se vor împlini în viața veșnică.

De fapt, Biserica, conștientă de măreția darului credinței care întrece orice putere de gândire și de imaginație umană, se îndreaptă către Dumnezeu cu această rugă smerită de la începutul liturghiei: Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paștelui tu înflăcărezi credința poporului consacrat ție; te rugăm, sporește harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toți să ajungă să înțeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălați, în ce Duh au fost renăscuți, cu ce sânge au fost răscumpărați.

Evanghelia prezintă apariția lui Isus înviat într-un cadru “liturgic”. Ucenicii sunt reuniți duminică seara (în ziua Învierii) și apoi opt zile mai târziu. Isus se prezintă în fața lor cu semnele glorioase ale pătimirii; le transmite, prin Duhul Sfânt, darurile pascale cuprinse în “PACE”, în reconciliere; le întărește credința și proclamă “fericirea” acelora care vor crede fără să fi văzut (cf. MAC p. 343).

Din acest episod mai desprindem trei lucruri fundamentale: 1) puterea, pe care cel Inviat a obținut-o prin înviere: După cum m-a trimis pe mine Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi, este oferită ucenicilor; 2) credința este un risc: nu se pune problema atingerii și vederii, ci de a o primi ca pe o veste care ne este dată; 3) scopul propus de evanghelistul Ioan este acela de a obține credința în Isus, recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu și Cristos, prin care se obține viața veșnică.

Datorită importanței deosebite pe care o prezintă această apariție, o amintește și sf. Paul corintenilor (1Cor 15, 5), fiindcă «Pacea să fie cu voi» constituie ceva mai mult decât un salut, ea este o proprietate care se naște dintr-un favor divin, este un dar regal al lui Cristos-Kyrios – Rege peste cei vii și peste cei morți – care are o singură motivație, și cea mai sublimă: iubirea. Apoi: După cum Tatăl m-a trimis pe mine, așa vă trimit și eu pe voi înseamnă, așa cum am spus conferirea puterii obținute prin înviere. Trimiterea Fiului din partea Tatălui a început prin Întrupare și s-a desăvârșit prin Înviere, prin trimiterea ucenicilor spre a realiza întruparea Bisericii, adică constituirea Trupului mistic al lui Cristos. Primiți pe Duhul Sfânt constituie prezența și acțiunea divină din sânul Bisericii și va face ca numărul celor care cred să crească, să li se ierte păcatele și să accepte suferința prin despoierea de bunurile materiale și chiar de propria viață spre a-și asigura învierea promisă. Toma suferă la început pentru necredința sa, dar apoi, chemat să-și pună degetele în rănile Mântuitorului și palma în rana coastei spre a primi «apa și sângele» de pe Cruce, adică iertarea păcatelor și puterea Duhului Sfânt, el va suferi fericit proclamând în fața oemenilor că Isus este «Domnul și Dumnezeul său» și al lumii întregi. Toma, luminat de Duhul Sfânt, acum înțelege că Isus Cristos, care, deși era autorul vieții, a ajuns la desăvârșire prin suferință (cf. Evr 5, 8-9) și el trebuie să-l urmeze, fiindcă numai suferința celui drept duce la înviere, deoarece, dacă dreptul Iob prin suferință a ajuns să creadă că va învia: Cred că Răscumpărătorul meu trăiește și în ziua cea din urmă din pământ voi învia și cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu (Iob 19, 25-27), cu atât mai mult Isus a ajuns la desăvârșirea învierii prin ceea ce a suferit, arătând că suferința nu-i numai o pedeapsă datorată păcatului, conform Genezei (3, 17-19), ci o deficiență structurală a firii, voită de Dumnezeu, spre a da posibilitate omului să-și afirme capacitatea sa de chip și asemănare cu Dumnezeu înlăturând deficiența structurală prin suferință, urmându-l pe acela care este Începătorul și desăvârșitorul credinței noastre (cf. Evr 12, 2). Prin urmare Cristos a înviat spre a ne face, nu să nu mai suferim, ci să suferim nevinovați, după cum spune și sfântul Petru: Dacă sunteți insultați pentru numele lui Cristos, ferice de voi, căci Spiritul măririi lui Dumnezeu stă asupra voastră. Să nu aibă vreunul dintre voi de suferit ca ucigaș, hoț, răufăcător, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dacă însă suferă în calitate de creștin (chemat la înviere), să nu se rușineze, ci să-l preamărească pe Dumnezeu (1Pt 4, 14-16) și astfel vom merita învierea, propria desăvârșire prin darul credinței. Nevinovați ne face botezul și mărturisirea păcatelor, pe care s-a pus un accent deosebit în toate lecturile din săptămâna trecută. Superioritatea concepției creștine față de cea a lui Iob din Vechiul Testament care suferea silit, creștinul suferă de bună voie, dă tot ce are, se face sărac asemenea lui Isus, acceptă chiar moartea asemnea Mântuitorului și cu drept poate spune mai mult decât Iob: «Cred că Răscumpărătorul meu trăiește și în ziua cea din urmă din mormânt voi învia și cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu». Creștinul vrea să sufere nevinovat, nu numai pentru propria desăvârșire și înviere, ci chiar și pentru alții. Isus, spune evanghelistul Ioan, a mai făcut și multe alte semne (minuni). Sunt cuvinte mângâietoare care ne dau speranța că ceea ce a început în Toma a continuat în alții și va continua până la sfârșitul lumii.

Solidaritatea umană este, mai presus de o caracteristică a naturii, o chemare pe care Dumnezeu a făcut-o poporului său: Să nu fie nici unul care să ducă lipsă între voi (Dt 15, 4). Și marii gânditori, filozofi, a căror reprezentanți îi putem recunoaște în Aristotel și Platon, erau conștienți de această solidaritate umană și spuneau că prietenii au toate în comun (cf. CBL p. 1467), dar minunea creștină a izvorât din învierea lui Cristos, așa cum ne-o dezvăluie prima lectură (Fap 4, 32-35): răspândirea și creșterea Bisericii prin caracteristica fundamentală a primilor creștini de a fi uniți și foarte zeloși în rugăciune, la frângerea pâinii, gest tipic pentru a indica Euharistia și în a asculta învățătura apostolilor, fiindcă aveau în comun, ceea ce nici un filozof n-ar fi fost în stare să intuiască, iubirea divină, credința și speranța în această iubiere. Când unul dintre ucenici a încercat să facă opinie separată și era în pericol armonia, Isus îi apare și îl mustră pentru necredința lui. Unanimitatea primilor creștini dovedește adevărul învierii. Un fapt atât de extraordinar ca învierea, dacă nu ar fi avut o bază solidă, o certitudine, nu numai morală ci și fizică, ar fi trezit cele mai multe diviziuni, fiindcă incertitudinea nu duce la o inimă și un sufelt, ci la o mulțime de păreri contrare, egoiste.

Adevărata unire creștină (Lectura a II-a: 1In 5, 1-6) este comuniune de caritate nu numai cu Dumnezeu, dar și cu frații. Ba, iubirea față de frați este unicul criteriu posibil spre a afirma că formăm o comuniune de caritate cu Dumnezeu. Harul care unește pe creștini între ei și pe ei cu Dumnezeu este Isus. Prin el noi suntem introduși în marea familie a fiilor lui Dumnezeu: a acelora care îl iubesc pe Dumnezeu și pe frați. Pentru a ne menține în această familie este necesară o luptă pornită din credință, dar care are victoria asigurat tot prin Cristos Începătorul și desăvârșitorul credinței, care ne strigă: Îndrăzniți! Eu am învins lumea (In 16, 33) și moartea.

Azi și noi suntem credincioși față de învățătura apostolilor, ne rugăm împreună în numele lui Isus, frângem pâinea devenită Euharistie, dar oferim ceva celor săraci?… Întreaga noastră comunitate proclamă că Isus este Domnul și Dumnezeul nostru, vestim iertarea și pacea, suntem trimiși să dăm mărturie în lume printr-o viață nouă, să suferim pentru n umele lui Isus. Facem toate acestea în deplină armonie cu Biserica a cărui Cap este Cristos?

Doamne, Te rugăm, sporește harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toți să ajungă să înțeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălați, în ce Duh au fost renăscuți, cu ce sânge au fost răscumpărați! (LR). Amin.

Ritul latin