Predici

Lecturile din duminica de azi sunt cel mai uşor de înţeles datorită lui Toma care se îndoia de înviere şi a ajuns la credinţă prin apariţia lui Isus.

Credinţa este un dar.

Darul credinţei ne arată iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de omul pe care l-a creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1, 26). Iubirea ne dă speranţa că cele dezvăluite de credinţă se vor împlini în viaţa veşnică.

De fapt, Biserica, conştientă de măreţia darului credinţei care întrece orice putere de gândire şi de imaginaţie umană, se îndreaptă către Dumnezeu cu această rugă smerită de la începutul liturghiei: Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui tu înflăcărezi credinţa poporului consacrat ţie; te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi, cu ce sânge au fost răscumpăraţi.

Evanghelia prezintă apariţia lui Isus înviat într-un cadru “liturgic”. Ucenicii sunt reuniţi duminică seara (în ziua Învierii) şi apoi opt zile mai târziu. Isus se prezintă în faţa lor cu semnele glorioase ale pătimirii; le transmite, prin Duhul Sfânt, darurile pascale cuprinse în “PACE”, în reconciliere; le întăreşte credinţa şi proclamă “fericirea” acelora care vor crede fără să fi văzut (cf. MAC p. 343).

Din acest episod mai desprindem trei lucruri fundamentale: 1) puterea, pe care cel Inviat a obţinut-o prin înviere: După cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi, este oferită ucenicilor; 2) credinţa este un risc: nu se pune problema atingerii şi vederii, ci de a o primi ca pe o veste care ne este dată; 3) scopul propus de evanghelistul Ioan este acela de a obţine credinţa în Isus, recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu şi Cristos, prin care se obţine viaţa veşnică.

Datorită importanţei deosebite pe care o prezintă această apariţie, o aminteşte şi sf. Paul corintenilor (1Cor 15, 5), fiindcă «Pacea să fie cu voi» constituie ceva mai mult decât un salut, ea este o proprietate care se naşte dintr-un favor divin, este un dar regal al lui Cristos-Kyrios – Rege peste cei vii şi peste cei morţi – care are o singură motivaţie, şi cea mai sublimă: iubirea. Apoi: După cum Tatăl m-a trimis pe mine, aşa vă trimit şi eu pe voi înseamnă, aşa cum am spus conferirea puterii obţinute prin înviere. Trimiterea Fiului din partea Tatălui a început prin Întrupare şi s-a desăvârşit prin Înviere, prin trimiterea ucenicilor spre a realiza întruparea Bisericii, adică constituirea Trupului mistic al lui Cristos. Primiţi pe Duhul Sfânt constituie prezenţa şi acţiunea divină din sânul Bisericii şi va face ca numărul celor care cred să crească, să li se ierte păcatele şi să accepte suferinţa prin despoierea de bunurile materiale şi chiar de propria viaţă spre a-şi asigura învierea promisă. Toma suferă la început pentru necredinţa sa, dar apoi, chemat să-şi pună degetele în rănile Mântuitorului şi palma în rana coastei spre a primi «apa şi sângele» de pe Cruce, adică iertarea păcatelor şi puterea Duhului Sfânt, el va suferi fericit proclamând în faţa oemenilor că Isus este «Domnul şi Dumnezeul său» şi al lumii întregi. Toma, luminat de Duhul Sfânt, acum înţelege că Isus Cristos, care, deşi era autorul vieţii, a ajuns la desăvârşire prin suferinţă (cf. Evr 5, 8-9) şi el trebuie să-l urmeze, fiindcă numai suferinţa celui drept duce la înviere, deoarece, dacă dreptul Iob prin suferinţă a ajuns să creadă că va învia: Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia şi cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu (Iob 19, 25-27), cu atât mai mult Isus a ajuns la desăvârşirea învierii prin ceea ce a suferit, arătând că suferinţa nu-i numai o pedeapsă datorată păcatului, conform Genezei (3, 17-19), ci o deficienţă structurală a firii, voită de Dumnezeu, spre a da posibilitate omului să-şi afirme capacitatea sa de chip şi asemănare cu Dumnezeu înlăturând deficienţa structurală prin suferinţă, urmându-l pe acela care este Începătorul şi desăvârşitorul credinţei noastre (cf. Evr 12, 2). Prin urmare Cristos a înviat spre a ne face, nu să nu mai suferim, ci să suferim nevinovaţi, după cum spune şi sfântul Petru: Dacă sunteţi insultaţi pentru numele lui Cristos, ferice de voi, căci Spiritul măririi lui Dumnezeu stă asupra voastră. Să nu aibă vreunul dintre voi de suferit ca ucigaş, hoţ, răufăcător, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dacă însă suferă în calitate de creştin (chemat la înviere), să nu se ruşineze, ci să-l preamărească pe Dumnezeu (1Pt 4, 14-16) şi astfel vom merita învierea, propria desăvârşire prin darul credinţei. Nevinovaţi ne face botezul şi mărturisirea păcatelor, pe care s-a pus un accent deosebit în toate lecturile din săptămâna trecută. Superioritatea concepţiei creştine faţă de cea a lui Iob din Vechiul Testament care suferea silit, creştinul suferă de bună voie, dă tot ce are, se face sărac asemenea lui Isus, acceptă chiar moartea asemnea Mântuitorului şi cu drept poate spune mai mult decât Iob: «Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din mormânt voi învia şi cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu». Creştinul vrea să sufere nevinovat, nu numai pentru propria desăvârşire şi înviere, ci chiar şi pentru alţii. Isus, spune evanghelistul Ioan, a mai făcut şi multe alte semne (minuni). Sunt cuvinte mângâietoare care ne dau speranţa că ceea ce a început în Toma a continuat în alţii şi va continua până la sfârşitul lumii.

Solidaritatea umană este, mai presus de o caracteristică a naturii, o chemare pe care Dumnezeu a făcut-o poporului său: Să nu fie nici unul care să ducă lipsă între voi (Dt 15, 4). Şi marii gânditori, filozofi, a căror reprezentanţi îi putem recunoaşte în Aristotel şi Platon, erau conştienţi de această solidaritate umană şi spuneau că prietenii au toate în comun (cf. CBL p. 1467), dar minunea creştină a izvorât din învierea lui Cristos, aşa cum ne-o dezvăluie prima lectură (Fap 4, 32-35): răspândirea şi creşterea Bisericii prin caracteristica fundamentală a primilor creştini de a fi uniţi şi foarte zeloşi în rugăciune, la frângerea pâinii, gest tipic pentru a indica Euharistia şi în a asculta învăţătura apostolilor, fiindcă aveau în comun, ceea ce nici un filozof n-ar fi fost în stare să intuiască, iubirea divină, credinţa şi speranţa în această iubiere. Când unul dintre ucenici a încercat să facă opinie separată şi era în pericol armonia, Isus îi apare şi îl mustră pentru necredinţa lui. Unanimitatea primilor creştini dovedeşte adevărul învierii. Un fapt atât de extraordinar ca învierea, dacă nu ar fi avut o bază solidă, o certitudine, nu numai morală ci şi fizică, ar fi trezit cele mai multe diviziuni, fiindcă incertitudinea nu duce la o inimă şi un sufelt, ci la o mulţime de păreri contrare, egoiste.

Adevărata unire creştină (Lectura a II-a: 1In 5, 1-6) este comuniune de caritate nu numai cu Dumnezeu, dar şi cu fraţii. Ba, iubirea faţă de fraţi este unicul criteriu posibil spre a afirma că formăm o comuniune de caritate cu Dumnezeu. Harul care uneşte pe creştini între ei şi pe ei cu Dumnezeu este Isus. Prin el noi suntem introduşi în marea familie a fiilor lui Dumnezeu: a acelora care îl iubesc pe Dumnezeu şi pe fraţi. Pentru a ne menţine în această familie este necesară o luptă pornită din credinţă, dar care are victoria asigurat tot prin Cristos Începătorul şi desăvârşitorul credinţei, care ne strigă: Îndrăzniţi! Eu am învins lumea (In 16, 33) şi moartea.

Azi şi noi suntem credincioşi faţă de învăţătura apostolilor, ne rugăm împreună în numele lui Isus, frângem pâinea devenită Euharistie, dar oferim ceva celor săraci?… Întreaga noastră comunitate proclamă că Isus este Domnul şi Dumnezeul nostru, vestim iertarea şi pacea, suntem trimişi să dăm mărturie în lume printr-o viaţă nouă, să suferim pentru n umele lui Isus. Facem toate acestea în deplină armonie cu Biserica a cărui Cap este Cristos?

Doamne, Te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi, cu ce sânge au fost răscumpăraţi! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin