Predici

Şedea obosit lângă fântână (cf. Ioan 4, 6). Interesantă este oboseala care-i cuprinde pe oameni. Dar fără o anumită Oboseală, osteneala ne-ar dărâma şi nu am putea cunoaşte limitele noastre. Prin El, obosit pentru noi, primim puterea şi începem să trăim spune Sfânt Augustin.

Prima persoană, pe care acest “Ostenit” o întăreşte astăzi, este o femeie samarineancă şi păcătoasă. Nu cei drepţi au nevoie de medic, ci aceia care sunt bolnavi. Iar Hristos a venit să cheme la convertire nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Discuţia care se leagă între cei doi, are în prim plan aspectul religios. Este de-ajuns că Isus, care cunoaşte foarte bine inima şi trecutul omului, nu tocmai curat în cazul de faţă, atinge numai cu o singură expresie cea mai profundă şi cel mai mult încercată latură a vieţii: Pofta! Nu cea materială, care aparent linişteşte şi după care această femeie doreşte să pară că aleargă zilnic la fântâna lui Iacob pentru a lua apă. Este vorba despre dorinţa inimii. Nu şi-a revelat-o niciodată faţă de vreun evreu necunoscut, devreme ce acesta însuşi nu a întrebat-o. Iar această poftă o chinuia zi şi noapte. Pentru a şi-o potoli, deja îşi schimbase de câteva ori obiectul iubirii ei. Deci mai întâi cinci bărbaţi (vezi Ioan 4, 18). Aşa se întâmplă şi în zilele noastre de multe ori, omul schimbându-şi des obiectul iubirii temporare, fiind incapabil de a alege ceea ce este veşnic, unic şi imuabil. Din cele relatate reiese faptul că, ceea ce numim căsătorie, se termina foarte repede – nu ştim, dacă prin despărţire ori moartea soţului. Însăşi această dorinţă spre cele, aşa zise, cinci căsătorii legale, denotă prin conţinutul lor ceva neobişnuit, care nu constituie o componentă normală a vieţii. În cele din urmă, i se spune: “… cel, pe care îl ai acum, nu este bărbatul tău” (Ioan 4, 18). Săracă, pierdută, veşnic înfometată de iubirea inimii, pe care până atunci nu o aflase încă la nimeni, samarineanca se afla angajată neîncetat pe drumul căutării.

Isus ştia că femeia cu care vorbeşte era chinuită şi de alte dorinţe, în afară de sete, care contravin legilor morale lăsate de Dumnezeu omenirii spre respectare, iar acest lucru este legat tocmai de trecutul ei păcătos. Dar Isus mai vede în ea şi o altă dorinţă, aceea a Adevărului şi a Transcendentului. Dorinţa de a întâlni pe Cineva, care cunoaşte răspunsurile la întrebările vieţii, care să poată îndepărta orice fel de dubii ce pot chinui sufletul omului, dar care să explice şi să îndrepteze tot ceea ce este rău, înlocuindu-l cu binele – dat de Dumnezeu prin harul său. Netrăind în concordanţă cu legile morale ale religiei, omul îndepărtat de divin va recurge mai târziu la ele pentru a primi lumina şi ajutorul necesar vieţii lui.

Samarinenii erau consideraţi de către evrei pe jumătate păgâni. Descendenţi din popoarele care cu şapte secole înainte de Hristos au căzut sub asirieni, o mare parte dintre aceştia s-au mutat din Răsărit, amestecându-se cu populaţia rămasă în acele locuri. Aceştia mărturiseau ceva, ce nu reprezenta nici păgânism nici religie revelată. Era venerat şi Iahve, dar şi o mulţime de divinităţi. Atunci când după reîntoarcerea lor din sclavia Babilonului, evreii au început reconstruirea templului din Ierusalim, samarinenii au dorit şi ei să participe la această lucrare. Totuşi au fost consideraţi necuraţi (vezi Ezdra 4, 2). Astfel şi-au construit propriul lor Templu pe vârful muntelui Garizim, ce se afla în faţa lui Sihar. În timpul războaielor Macabeilor, evreii sub conducerea lui Ioan Hirkan au distrus templul samarinenilor în anul 107 înainte de Hristos. Acest lucru a făcut să se nască şi să se menţină de-a lungul secolelor prăpastia neînţelegerilor şi neacceptărilor dintre samarineni şi iudei. În ciuda faptului petrecut, în inimile acestor oameni, care trăiau după un adevăr revelat în parte, s-au menţinut dorinţele, întrebările şi marile probleme, deloc liniştitoare, cu privire la adevărurile religioase. Ele frământau şi inima femeii care vorbea cu Isus. «Părinţii noştri au venerat pe Dumnezeu, pe acest munte – spune, arătând spre masivul Garizim – iar voi spuneţi, că în Ierusalim este locul unde se cuvine a fi venerat Dumnezeu» (cf. Ioan 4, 20). Cine ar fi crezut că această sărmană inimă pierdută este interesată de Dumnezeu!

Întrebările şi dubiile referitoare la credinţă se află în inimile multor oameni. Nu de puţine ori este bine că acestea mai există încă. Câţi dintre aceştia, sub influenţa lor au început să caute şi câţi dintre ei au terminat înfăptuind pasul spre Dumnezeu.

Isus nu ignoră întrebarea adresată de către păcătoasa din Sihar. Răspunsul ei bate foarte departe, peste posibilităţile de înţelegere a omului. El nu este destinat în exclusivitate numai pentru ea, ci pentru toţi cei care se vor afla odată, în faţa acestor întrebări, referitoare la sensul şi forma religiei. «…, vine ora, când nici pe acest munte, nici în Ierusalim, nu va fi venerat Tatăl. Voi veneraţi ceea, ce nu cunoaşteţi, noi venerăm ceea, ce cunoaştem, pentru că mântuirea porneşte de la evrei. Urmează ora, ba chiar acum este, când adevăraţii cinstitori vor venera pe Tatăl în Spirit şi în adevăr, şi astfel de cinstitori doreşte să aibă Tatăl. Dumnezeu este spirit, de aceea se cuvine, ca veneratorii Lui să-L venereze în Spirit şi în adevăr » (cf. Ioan 4, 21-23).

Să privim cu atenţie la acest conţinut. S-ar părea că el se adresează unui anumit cult exterior, practicat de către fiecare religie. Dar este doar o aparenţă. Isus nu acţionează nici împotriva templului din Ierusalim, nici împotriva sacrificiilor care se aduceau acolo. Se pronunţă totuşi aproape de amurgul religiozităţii bazate în primul rând pe formele exterioare. Locul acestora va fi luat de venerarea Tatălui în Spirit şi în adevăr. Ştim că formele de cult exterior vor rămâne, pentru că omul nu este numai spirit, ci şi materie, un întreg, aşa cum este compus din materie şi spirit, se află în faţa lui Dumnezeu. Pentru a se exprima, va avea întotdeauna nevoie de cuvinte, semne şi lucruri exterioare. Binenţeles, există pericolul ca formele exterioare de cult privind venerarea lui Dumnezeu: deprinderi, ritualuri, limbajul, modul de rugăciune sau aducere a ofrandei, în loc să-i unească pe oameni, îi conduce la dezbinare şi îi răzvrăteşte unul împotriva altuia. Sionul în Ierusalim şi Garizim în Samaria, au fost o motivaţie pentru duşmănia reciprocă dintre evrei şi samarineni. Şi creştinismul ar avea ceva de spus pe această temă… Dezbinarea nu ameninţă acolo unde viaţa spirituală este plină până în străfunduri de Spirit şi Adevăr. Acest Spirit umple străfundul omului. După cuvânt, după gest, după ofertă, este şi inima. Inima însetată de Dumnezeu, umilă, curată, simţitoare, înfrântă, plină de iubire. Doar aceasta oferă sensul şi valoarea tuturor ritualurilor exterioare. Datorită acesteia gesturile şi cuvintele devin autentice şi nu mint. Dar în textul amintit cuvântul rostit de către Isus, Spirit, trebuia scris cu litere mari în cuprinsul Sfintei Scripturi. Aceasta ne spune să luăm în considerare şi cea de-a doua semnificaţie a acestui cuvânt, cea legată de Spiritul Sfânt.

Creştinul este un om, care a primit acest Spirit (vezi Ioan 14, 16-17; 20, 22), în inima căruia Spiritul Sfânt locuieşte ca şi în Templul Său (vezi 1 Corinteni 3, 16). Isus a promis, că tocmai acest Spirit Sfânt ne va conduce la deplinul adevăr despre Dumnezeu şi despre Hristos (vezi Ioan 16, 13), iar cu atât mai mult la adevărata religie. Prin El este revărsată în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu (Romani 5, 5), datorită Lui recunoaştem în Isus pe Dumnezeu şi suntem capabili să-I oferim Acestuia venerarea, care I se cuvine (Romani 8, 26). După El există adevărata religiozitate – religiozitatea pătrunsă până în profunzime de prezenţa Spiritului Sfânt şi oferită călăuzirii Lui. O astfel de religiozitate, niciodată nu se mărgineşte la un simplu ritual exterior, la îndeplinirea mecanică a practicilor pioase, sau la urmarea ritualului ori a limbajului după litera legii. Atunci când este vorba despre lucrarea Spiritului Sfânt, se va afla în ea Spiritul iubirii, care-i uneşte pe copiii lui Dumnezeu într-o singură familie (vezi Efeseni 4, 4-6) De aceea, religia în care El domină nu desparte, ci uneşte, nu dezbină, ci întregeşte, nu construieşte altare în faţa altor altare, ci cu răbdare, conduce spre colaborare şi unitate. Face din credincioşi o Biserică, un singur «Corp al lui Hristos », care nu poate fi despărţit (cf. 1 Corinteni 12, 13-14; Efeseni 4, 3-6).

A doua caracteristică a noii religii, care depăşeşte formalismul iudeu şi cultul samarinean, plin de greşeli, este – după cuvântul lui Isus – venerarea Tatălui «în adevăr» (vezi Ioan 4, 23-24). Iar acest cuvânt: “adevăr” la fel ca şi “spirit”, cuprinde în sine o semnificaţie profundă. “În adevăr” – poate fi scris cu majuscule, amintindu-ne de cuvintele lui Hristos: «Eu sunt… Adevărul… Nimeni nu vine la Tatăl decât numai prin Mine» (Ioan 14, 6). A-L cunoaşte pe Hristos – înseamnă să-L cunoşti pe Tatăl. A-L vedea pe Hristos – înseamnă să-L vezi pe Tatăl, pentru că El este în Tatăl, iar Tatăl în El (vezi Ioan 14, 7-11). Religia care minimalizează, iar cu atât mai mult omite sub o anumită formă rolul lui Isus pe drumul nostru către Dumnezeu, nu constituie adevărata religie care-L venerează pe Dumnezeu şi din start este condamnată la dispariţie (cf. Ioan 15, 2). Numai “prin Hristos, cu Hristos şi în Hristos se aduce lui Dumnezeu, Tatăl nostru Atotputernic — în unire cu Spirtul Sfânt — întreaga venerare şi mărirea care I se cuvine”.

Oare din acest adevăr femeia samarineancă a înţeles mult, sau cu totul altceva. În mod cert cuvintele călătorului necunoscut au adâncit în ea dorinţa, existentă deja în sufletul ei, cu privire la Dumnezeu, într-o măsură destul de mare. Crede că odată va veni Plinirea timpurilor. “Ştiu, că vine Mesia, care se numeşte Hristos. Iar când va veni El, ne va arăta totul” (Ioan 4, 25). Atunci i s-a adresat ei cu acele cuvinte care pentru alţii au produs indignare: «Eu sunt Acela, Cel care vorbeşte cu tine» (Ioan 4, 26). Imediat, auzind aceste cuvinte, femeia şi-a lăsat ulciorul şi a aleargat spre locul în care locuia. A condus la Isus jumătate din locuitorii localităţii în care locuia. Astfel, a fost înfăptuit primul pas în religia spiritului şi a adevărului de către această femeie păcătoasă, care prin iubirea de adevăr devine asemenea fecioarelor înţelepte. În această duminică să ne îndreptăm spre acea fântână, pentru a lua apa din care dacă va bea cineva nu va înseta niciodată.

Rugăciune

Dumnezeul meu, tot ceea ce nu tinde spre a-ţi servi, toate mi se arată a fi deşertăciune şi minciună, astfel, că prin cuvinte nu pot să-mi exprim dezamăgirea pentru cei, care nu pot să înţeleagă acest adevăr şi care nu-l cunosc. O, Adevăr dumnezeiesc. Mi Te-ai arătat în mod nespus de însufleţitor! Nu am ştiut nimic, dar am cunoscut şi am înţeles bine, cât de mare este fericirea să nu posezi nimic din ceea, ce nu te conduce la Dumnezeu. Am înţeles, ce înseamnă să umbli în Adevăr, iar acest Adevăr am descoperit că Tu însuţi…eşti. O, Adevărule, Tu ai dorit să Te areţi sufletului meu, Tu eşti Singurul Adevăr, fără început şi fără sfârşit. De la Tine au început toate celelalte adevăruri. Aşa cum şi iubirea a început de la Tine… Cât de splendid eşti, Doamne. Cu puterea măririi Tale, eşti în stare, ca într-o clipă să îmbogăţeşti sufletul cu nespuse tezaure, aşezând în ele ca într-un sipet de aur mistere bine păstrate. Ajută-mă, şi pe mine, ca să trăiesc de-a pururi în acest Adevăr, care eşti Tu Dumnezeul meu. Amin. (După Sfânta Tereza a Pruncului Isus)

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin