Start > Ritul bizantin > Duminica samarinencei

Duminica samarinencei

17 April 2009
1,910 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a V-a după Paști (A samarinencei)

Ședea obosit lângă fântână (cf. Ioan 4, 6). Interesantă este oboseala care-i cuprinde pe oameni. Dar fără o anumită Oboseală, osteneala ne-ar dărâma și nu am putea cunoaște limitele noastre. Prin El, obosit pentru noi, primim puterea și începem să trăim spune Sfânt Augustin.

Prima persoană, pe care acest “Ostenit” o întărește astăzi, este o femeie samarineancă și păcătoasă. Nu cei drepți au nevoie de medic, ci aceia care sunt bolnavi. Iar Hristos a venit să cheme la convertire nu pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. Discuția care se leagă între cei doi, are în prim plan aspectul religios. Este de-ajuns că Isus, care cunoaște foarte bine inima și trecutul omului, nu tocmai curat în cazul de față, atinge numai cu o singură expresie cea mai profundă și cel mai mult încercată latură a vieții: Pofta! Nu cea materială, care aparent liniștește și după care această femeie dorește să pară că aleargă zilnic la fântâna lui Iacob pentru a lua apă. Este vorba despre dorința inimii. Nu și-a revelat-o niciodată față de vreun evreu necunoscut, devreme ce acesta însuși nu a întrebat-o. Iar această poftă o chinuia zi și noapte. Pentru a și-o potoli, deja își schimbase de câteva ori obiectul iubirii ei. Deci mai întâi cinci bărbați (vezi Ioan 4, 18). Așa se întâmplă și în zilele noastre de multe ori, omul schimbându-și des obiectul iubirii temporare, fiind incapabil de a alege ceea ce este veșnic, unic și imuabil. Din cele relatate reiese faptul că, ceea ce numim căsătorie, se termina foarte repede – nu știm, dacă prin despărțire ori moartea soțului. Însăși această dorință spre cele, așa zise, cinci căsătorii legale, denotă prin conținutul lor ceva neobișnuit, care nu constituie o componentă normală a vieții. În cele din urmă, i se spune: “… cel, pe care îl ai acum, nu este bărbatul tău” (Ioan 4, 18). Săracă, pierdută, veșnic înfometată de iubirea inimii, pe care până atunci nu o aflase încă la nimeni, samarineanca se afla angajată neîncetat pe drumul căutării.

Isus știa că femeia cu care vorbește era chinuită și de alte dorințe, în afară de sete, care contravin legilor morale lăsate de Dumnezeu omenirii spre respectare, iar acest lucru este legat tocmai de trecutul ei păcătos. Dar Isus mai vede în ea și o altă dorință, aceea a Adevărului și a Transcendentului. Dorința de a întâlni pe Cineva, care cunoaște răspunsurile la întrebările vieții, care să poată îndepărta orice fel de dubii ce pot chinui sufletul omului, dar care să explice și să îndrepteze tot ceea ce este rău, înlocuindu-l cu binele – dat de Dumnezeu prin harul său. Netrăind în concordanță cu legile morale ale religiei, omul îndepărtat de divin va recurge mai târziu la ele pentru a primi lumina și ajutorul necesar vieții lui.

Samarinenii erau considerați de către evrei pe jumătate păgâni. Descendenți din popoarele care cu șapte secole înainte de Hristos au căzut sub asirieni, o mare parte dintre aceștia s-au mutat din Răsărit, amestecându-se cu populația rămasă în acele locuri. Aceștia mărturiseau ceva, ce nu reprezenta nici păgânism nici religie revelată. Era venerat și Iahve, dar și o mulțime de divinități. Atunci când după reîntoarcerea lor din sclavia Babilonului, evreii au început reconstruirea templului din Ierusalim, samarinenii au dorit și ei să participe la această lucrare. Totuși au fost considerați necurați (vezi Ezdra 4, 2). Astfel și-au construit propriul lor Templu pe vârful muntelui Garizim, ce se afla în fața lui Sihar. În timpul războaielor Macabeilor, evreii sub conducerea lui Ioan Hirkan au distrus templul samarinenilor în anul 107 înainte de Hristos. Acest lucru a făcut să se nască și să se mențină de-a lungul secolelor prăpastia neînțelegerilor și neacceptărilor dintre samarineni și iudei. În ciuda faptului petrecut, în inimile acestor oameni, care trăiau după un adevăr revelat în parte, s-au menținut dorințele, întrebările și marile probleme, deloc liniștitoare, cu privire la adevărurile religioase. Ele frământau și inima femeii care vorbea cu Isus. «Părinții noștri au venerat pe Dumnezeu, pe acest munte – spune, arătând spre masivul Garizim – iar voi spuneți, că în Ierusalim este locul unde se cuvine a fi venerat Dumnezeu» (cf. Ioan 4, 20). Cine ar fi crezut că această sărmană inimă pierdută este interesată de Dumnezeu!

Întrebările și dubiile referitoare la credință se află în inimile multor oameni. Nu de puține ori este bine că acestea mai există încă. Câți dintre aceștia, sub influența lor au început să caute și câți dintre ei au terminat înfăptuind pasul spre Dumnezeu.

Isus nu ignoră întrebarea adresată de către păcătoasa din Sihar. Răspunsul ei bate foarte departe, peste posibilitățile de înțelegere a omului. El nu este destinat în exclusivitate numai pentru ea, ci pentru toți cei care se vor afla odată, în fața acestor întrebări, referitoare la sensul și forma religiei. «…, vine ora, când nici pe acest munte, nici în Ierusalim, nu va fi venerat Tatăl. Voi venerați ceea, ce nu cunoașteți, noi venerăm ceea, ce cunoaștem, pentru că mântuirea pornește de la evrei. Urmează ora, ba chiar acum este, când adevărații cinstitori vor venera pe Tatăl în Spirit și în adevăr, și astfel de cinstitori dorește să aibă Tatăl. Dumnezeu este spirit, de aceea se cuvine, ca veneratorii Lui să-L venereze în Spirit și în adevăr » (cf. Ioan 4, 21-23).

Să privim cu atenție la acest conținut. S-ar părea că el se adresează unui anumit cult exterior, practicat de către fiecare religie. Dar este doar o aparență. Isus nu acționează nici împotriva templului din Ierusalim, nici împotriva sacrificiilor care se aduceau acolo. Se pronunță totuși aproape de amurgul religiozității bazate în primul rând pe formele exterioare. Locul acestora va fi luat de venerarea Tatălui în Spirit și în adevăr. Știm că formele de cult exterior vor rămâne, pentru că omul nu este numai spirit, ci și materie, un întreg, așa cum este compus din materie și spirit, se află în fața lui Dumnezeu. Pentru a se exprima, va avea întotdeauna nevoie de cuvinte, semne și lucruri exterioare. Binențeles, există pericolul ca formele exterioare de cult privind venerarea lui Dumnezeu: deprinderi, ritualuri, limbajul, modul de rugăciune sau aducere a ofrandei, în loc să-i unească pe oameni, îi conduce la dezbinare și îi răzvrătește unul împotriva altuia. Sionul în Ierusalim și Garizim în Samaria, au fost o motivație pentru dușmănia reciprocă dintre evrei și samarineni. Și creștinismul ar avea ceva de spus pe această temă… Dezbinarea nu amenință acolo unde viața spirituală este plină până în străfunduri de Spirit și Adevăr. Acest Spirit umple străfundul omului. După cuvânt, după gest, după ofertă, este și inima. Inima însetată de Dumnezeu, umilă, curată, simțitoare, înfrântă, plină de iubire. Doar aceasta oferă sensul și valoarea tuturor ritualurilor exterioare. Datorită acesteia gesturile și cuvintele devin autentice și nu mint. Dar în textul amintit cuvântul rostit de către Isus, Spirit, trebuia scris cu litere mari în cuprinsul Sfintei Scripturi. Aceasta ne spune să luăm în considerare și cea de-a doua semnificație a acestui cuvânt, cea legată de Spiritul Sfânt.

Creștinul este un om, care a primit acest Spirit (vezi Ioan 14, 16-17; 20, 22), în inima căruia Spiritul Sfânt locuiește ca și în Templul Său (vezi 1 Corinteni 3, 16). Isus a promis, că tocmai acest Spirit Sfânt ne va conduce la deplinul adevăr despre Dumnezeu și despre Hristos (vezi Ioan 16, 13), iar cu atât mai mult la adevărata religie. Prin El este revărsată în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu (Romani 5, 5), datorită Lui recunoaștem în Isus pe Dumnezeu și suntem capabili să-I oferim Acestuia venerarea, care I se cuvine (Romani 8, 26). După El există adevărata religiozitate – religiozitatea pătrunsă până în profunzime de prezența Spiritului Sfânt și oferită călăuzirii Lui. O astfel de religiozitate, niciodată nu se mărginește la un simplu ritual exterior, la îndeplinirea mecanică a practicilor pioase, sau la urmarea ritualului ori a limbajului după litera legii. Atunci când este vorba despre lucrarea Spiritului Sfânt, se va afla în ea Spiritul iubirii, care-i unește pe copiii lui Dumnezeu într-o singură familie (vezi Efeseni 4, 4-6) De aceea, religia în care El domină nu desparte, ci unește, nu dezbină, ci întregește, nu construiește altare în fața altor altare, ci cu răbdare, conduce spre colaborare și unitate. Face din credincioși o Biserică, un singur «Corp al lui Hristos », care nu poate fi despărțit (cf. 1 Corinteni 12, 13-14; Efeseni 4, 3-6).

A doua caracteristică a noii religii, care depășește formalismul iudeu și cultul samarinean, plin de greșeli, este – după cuvântul lui Isus – venerarea Tatălui «în adevăr» (vezi Ioan 4, 23-24). Iar acest cuvânt: “adevăr” la fel ca și “spirit”, cuprinde în sine o semnificație profundă. “În adevăr” – poate fi scris cu majuscule, amintindu-ne de cuvintele lui Hristos: «Eu sunt… Adevărul… Nimeni nu vine la Tatăl decât numai prin Mine» (Ioan 14, 6). A-L cunoaște pe Hristos – înseamnă să-L cunoști pe Tatăl. A-L vedea pe Hristos – înseamnă să-L vezi pe Tatăl, pentru că El este în Tatăl, iar Tatăl în El (vezi Ioan 14, 7-11). Religia care minimalizează, iar cu atât mai mult omite sub o anumită formă rolul lui Isus pe drumul nostru către Dumnezeu, nu constituie adevărata religie care-L venerează pe Dumnezeu și din start este condamnată la dispariție (cf. Ioan 15, 2). Numai “prin Hristos, cu Hristos și în Hristos se aduce lui Dumnezeu, Tatăl nostru Atotputernic — în unire cu Spirtul Sfânt — întreaga venerare și mărirea care I se cuvine”.

Oare din acest adevăr femeia samarineancă a înțeles mult, sau cu totul altceva. În mod cert cuvintele călătorului necunoscut au adâncit în ea dorința, existentă deja în sufletul ei, cu privire la Dumnezeu, într-o măsură destul de mare. Crede că odată va veni Plinirea timpurilor. “Știu, că vine Mesia, care se numește Hristos. Iar când va veni El, ne va arăta totul” (Ioan 4, 25). Atunci i s-a adresat ei cu acele cuvinte care pentru alții au produs indignare: «Eu sunt Acela, Cel care vorbește cu tine» (Ioan 4, 26). Imediat, auzind aceste cuvinte, femeia și-a lăsat ulciorul și a aleargat spre locul în care locuia. A condus la Isus jumătate din locuitorii localității în care locuia. Astfel, a fost înfăptuit primul pas în religia spiritului și a adevărului de către această femeie păcătoasă, care prin iubirea de adevăr devine asemenea fecioarelor înțelepte. În această duminică să ne îndreptăm spre acea fântână, pentru a lua apa din care dacă va bea cineva nu va înseta niciodată.

Rugăciune

Dumnezeul meu, tot ceea ce nu tinde spre a-ți servi, toate mi se arată a fi deșertăciune și minciună, astfel, că prin cuvinte nu pot să-mi exprim dezamăgirea pentru cei, care nu pot să înțeleagă acest adevăr și care nu-l cunosc. O, Adevăr dumnezeiesc. Mi Te-ai arătat în mod nespus de însuflețitor! Nu am știut nimic, dar am cunoscut și am înțeles bine, cât de mare este fericirea să nu posezi nimic din ceea, ce nu te conduce la Dumnezeu. Am înțeles, ce înseamnă să umbli în Adevăr, iar acest Adevăr am descoperit că Tu însuți…ești. O, Adevărule, Tu ai dorit să Te areți sufletului meu, Tu ești Singurul Adevăr, fără început și fără sfârșit. De la Tine au început toate celelalte adevăruri. Așa cum și iubirea a început de la Tine… Cât de splendid ești, Doamne. Cu puterea măririi Tale, ești în stare, ca într-o clipă să îmbogățești sufletul cu nespuse tezaure, așezând în ele ca într-un sipet de aur mistere bine păstrate. Ajută-mă, și pe mine, ca să trăiesc de-a pururi în acest Adevăr, care ești Tu Dumnezeul meu. Amin. (După Sfânta Tereza a Pruncului Isus)

Ritul bizantin