Predici

Întreaga natură se trezeşte la viaţă printr-o revărsare de verdeaţă şi de flori multicolore, după o iarnă grea şi pustie. Soarele străluceşte şi ne ajută să ne bucurăm, privind totul în lumina Învierii. O fericire mai presus de fire se adaugă la micile noastre bucurii lumeşti: familia se reuneşte în jurul sărbătorii Paştilor, prieteni vechi se reîntâlnesc, emoţia liturghiei comunitare în care regăsim parfumul sărbătorilor din tinereţe… Sărbătoarea Paştilor ne conduce spre plinătatea vieţii cotidiene dar şi a vieţii spirituale.

Lumea materială îşi face simţită prezenţa într-un mod din ce în ce mai sensibil, ceea ce poate aduce din nou umbra îndoielii la poarta gândurilor noastre. Sfântul Evanghelist Ioan ne prezintă întâlnirea Apostolului Toma cu Hristos Cel Înviat. Lui Toma îi vine greu să creadă că Isus a Înviat. Discipolii lui Hristos i-au spus: “Am văzut pe Domnul” (Ioan 20, 24). Însă Toma rămâne greu de convins: «Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede» (Ioan 20, 25).

Este de notat faptul că în perioada în care Apostolul Ioan a scris Evanghelia, în Orient se răspândise o erezie, prin care se afirma că Isus Hristos, nu a posedat pe pământ corp omenesc. Adepţii acestei erezii învăţau că materia este păcătoasă, considerând astfel că şi corpul este păcătos, de aici rezultând că Isus Hristos, Fiul Cel din veşnicie al lui Dumnezeu, nu a putut să vină pe pământ primind corp omenesc; El a luat doar înfăţişarea aparentă a omului. Această erezie, docetismul, era răspândită mai ales în rândul poporului, care dorea să apere cu orice preţ dumnezeirea lui Isus, după modelul prezent în mitologiile păgâne şi în filosofiile timpului. Aceşti adepţi ai docetismului mai susţineau că Isus Hristos, păşind pe pământ, nu lăsa în spatele Său niciodată urme de paşi şi că El nu a simţit sete, foame sau durere. Ori Evanghelistul mărturiseşte, că Mântuitorul a mâncat împreună cu Apostolii pâine şi peşte, deşi în corpul înviat şi spiritualizat nu a avut nevoie de hrană. Evanghelistul Luca scrie: «Şi ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd spirit. Şi Isus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că spiritul nu are carne şi oase, precum mă vedeţi pe Mine că am» (Luca 24, 37-39).

Apostolul Toma era convins că Apostolii au văzut doar o nălucă. Toma L-a iubit foarte mult pe Isus. Când Mântuitorul, le-a spus Apostolilor că vine în Betania pentru a-l învia pe Lazăr din morţi şi atunci când apostolii I-au spus: «Învăţătorule, acum căutau iudeii, ca să Te ucidă cu pietre şi iarăşi Te duci acolo? (Ioan 11, 8), Toma le spune: «Să mergem şi noi să murim cu El» (Ioan 11, 16). Toma era pregătit să moară cu Hristos dar în cazul de faţă nu vrea să creadă că Domnul Hristos a înviat din mormânt: «Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede» (Ioan 20, 25). Iată cum viermele îndoielii loveşte şi în cei care au dat mari semne de credinţă.

Într-a opta zi după Înviere Hristos S-a arătat din nou Apostolilor, i-a salutat spunându-le: “Pace vouă”, după care S-a adresat lui Toma spunându-i: «Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios» (Ioan 20, 26-27). Cât de îndurător este Domnul, cu câtă iubire îl îndeamnă pe Toma să-şi regăsească credinţa! Toma s-a aflat neputincios în faţa Mântuitorului, a privit la rănile lui Hristos, a pipăit pieptul Lui şi a văzut, că nu este spirit, nici o înfăţişare doar, ci însuşi Isus Hristos, viu, după care căzând la pământ, cu părere de rău, cu credinţă şi iubire I-a spus: «Domnul meu şi Dumnezeul meu» (Ioan 20, 28). “Tu eşti Mântuitorul şi Dumnezeul meu, iar eu sunt servitorul Tău! Iartă-mi necredinţa! Doamne, niciodată nu te voi mai întrista, promiţând că-Ţi voi fi un servitor fidel până la moarte!” A văzut şi a crezut!

Duminica de astăzi poate fi numită şi Duminica Rănilor lui Hristos. Isus Hristos a înviat, iar Corpul Său glorificat, biologic fiind, reflectă de acum însuşirile spiritului. Rănile flagelării şi ale Patimilor au dispărut, rămânând doar cinci răni: la mâini, picioare şi rana coastei străpunse. În înţelepciunea Sa divină, Dumnezeiescul Mântuitor a păstrat aceste cinci răni ca amintire. Rănile purtate din iubire faţă de semeni, reprezintă cea mai frumoasă şi cea mai convingătoare dovadă a dăruirii de Sine, ele constituind şi cea mai convingătoare predică a iubirii. Rănile lui Hristos ne fac cunoscută iubirea infinită a Mântuitorului faţă de noi păcătoşii. Aceste răni vor putea fi văzute pe Sfântul Corp al Dumnezeiescului Mântuitor de către toţi oamenii, la judecata de apoi, iar pentru creştinii cei drepţi ele vor fi un izvor de bucurie şi fericire eternă. În aceste răni cei drepţi, vor putea descoperi iubirea nemărginită a Domnului Hristos faţă de întreg neamul omenesc. Rănile sunt semne de iubire şi devotament.

Istoria romană a consemnat o întâmplare interesantă din viaţa unui patriot roman, care se numea Manlius. El a fost viteaz, iar pe câmpul de luptă a repurtat foarte multe victorii împotriva duşmanilor Imperiului Roman, în special faţă de cei din Galia. A salvat Roma de câteva ori în faţa năvălirilor duşmanilor, alegându-se cu numeroase răni pe câmpul de luptă. Odată, concetăţenii săi l-au acuzat pe Manlius în senatul roman de trădare faţă de ţară. Această acuzaţie nedreaptă l-a deprimat pe eroul nevinovat. În ziua următoare Manlius a trecut pe la senatul roman, s-a înfăţişat înaintea senatorilor, şi-a descoperit corpul pe care se aflau urmele a numeroase răni dobândite în luptele purtate, spunând cu voce puternică: “Iată, aceste răni spun în modul cel mai clar, despre ceea ce am făcut eu pentru această patrie”. La vederea acestora toţi senatorii au tăcut, chiar şi aceia care l-au acuzat pe nedrept, după care Manlius s-a îndreptat în linişte către casă. Rănile acestui veritabil erou, au constituit cel mai frumos argument privitor la sacrificiul său, făcut din iubire faţă de ţara sa.

Rănile lui Hristos sunt rănile Iubirii şi ale Sacrificiului Fiului lui Dumnezeu pentru salvarea noastră de la moartea cea veşnică, preţul răscumpărării noastre de pedeapsa infernului. Odată, vom vedea şi noi în cer, aceste răni ale lui Hristos. Rănile Dumnezeiescului Mântuitor au vindecat sufletele noastre de urmările păcatelor. De aceea, privind la Preasfintele Răni ale Dumnezeiescului nostru Mântuitor, să spunem şi noi asemenea Apostolului Toma: “Isus Hristoase, Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu”.

Rugăciune

Te preamăresc, Dumnezeul meu, împreună cu Apostolul Toma, căci am păcătuit precum el cu necredinţa. Acum însă Te preamăresc şi mai mult… Domnul meu şi Dumnezeul meu, Dumnezeul meu şi totul meu. Pe Tine şi pe nimeni altcineva decât numai pe Tine trebuie să Te doresc.

Toma s-a apropiat ca să atingă Rănile Tale Preasfinte. Cândva va veni ziua în care la fel şi eu voi putea cu adevărat şi în mod vizibil să mă aplec să le sărut. Cât de minunată va fi această zi în care liber de toate, chiar şi de cea mai mică impuritate şi de păcat, mă voi putea apropia de Dumnezeul-Om care domneşte pe scaunul măririi! Aceasta va fi o lume minunată, când ispăşindu-mi păcatele şi greşelile, voi vedea cu proprii mei ochi Faţa Ta; când voi putea privi fără nici cea mai mică piedică la gura şi la ochii Tăi, îngenunchind şi sărutând picioarele Tale, aruncându-mă în braţele Tale plin de bucurie. Singurul prieten adevărat al sufletului meu, pe Tine Doamne, de acum Te doresc, şi vreau să Te iubesc, pentru a Te putea iubi şi în acele zile de apoi.

Aceasta va fi o zi veşnică, fără sfârşit, atât de diferită de zilele pământeşti. Acum simt în mine greutatea acestui corp al morţii, mii de gânduri mă domină şi numai unul dintre acestea este de ajuns, a mă face să fiu lipsit de Cer. În acea zi nu va mai fi nici o posibilitate de a păcătui… Perfect şi plăcut feţei Tale, mă voi putea bucura de prezenţa Ta fără frică, înconjurat de îngeri şi de arhangheli, şi nu mă voi ruşina că voi fi văzut.

Chiar dacă încă nu sunt pregătit să Te văd şi să Te ating, Dumnezeul meu, cu toate acestea vreau să mă apropiu de Tine şi să doresc a avea ceea ce cu siguranţă acum nu pot avea. Amin. (După J. H. Newman)

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin