Predici

Partea I-a

Iubiţi credincioşi! Evanghelia de astăzi ne vesteşte că pe drumul înspre Ierusalim se arată neputinţa omului în opoziţie cu puterea lui Dumnezeu. De ceva vreme, ucenicii sunt cu Isus şi văzând cum lucrează, doresc să-L imite. Crezând că nu este necesar să-L deranjeze şi să-i ceară ajutorul, apostolii cad într-un dublu faliment: faţă de acest tată şi faţă de Isus. Din această pericopă, înţelegem că Evanghelia scrisă de apostoli este adevărată. Voi aţi scrie o carte în care v-aţi face de râs?

Evanghelia relatează că ucenicii nu au putut scoate diavolul dintr-un tânăr. Puterea răului a fost mai mare decât capacitatea lor. Isus le explică faptul că vindecarea este rodul luptei împotriva răului, care necesită efort şi compasiune; nu este un joc “de-a magia”. Astăzi sunt multe rele care depăşesc capacitatea noastră de a le înfrunta şi birui: violenţa, drogurile, bolile, terorismul, dar şi lenea. Sunt mulţi oameni care caută să facă binele, să se implice, însă se pare că, lumea în loc să fie mai bună, devine tot mai rea. Rămâne întrebarea: “pentru ce să ne luptăm în viaţă”?

Evanghelia ne răspunde că lumea este disperată: singură nu găseşte soluţii. Când Isus coboară din munţi, întâlneşte lume multă în jurul ucenicilor. Un tată era necăjit, deoarece un spirit rău a pus stăpânire pe copilul său. Marcu descrie în detaliu: situaţia tânărului; durerea tatălui; incapacitatea de a-l vindeca a ucenicilor, precum şi reacţia lui Isus. Pe de-o parte, avem îmbulzeala mulţimii şi neputinţa ucenicilor în faţa “stăpânirii” diavolului, pe de alta, credinţa în Isus, faţă de care diavolul îşi pierde toată puterea.

Isus cere informaţii cu privire la tânăr. Răspunsul tatălui: “Dacă poţi, ai milă de noi şi ne ajută”, reflectă starea de spirit neîncrezătoare a mulţimii, care este solidară, dar incapabilă să rezolve această problemă. Cuvintele “Dacă poţi…” nu sunt pe placul Mântuitorului. Nu se poate să fii neîncrezător, deoarece totul este posibil celui care crede. Tatăl copilului răspunde: “Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” Acest răspuns reprezintă partea centrală a pericopei de astăzi. El arată că ataşamentul ucenicului, în ciuda limitelor umane, trebuie să fie încrezător în Dumnezeu.

Minunea săvârşită, arată puterea lui Isus asupra răului, dar şi faptul că Domnul nu vrea o propagandă populistă. Isus s-a grăbit să scoată diavolul, poruncindu-i să nu se mai întoarcă, tocmai pentru că venea lume multă.

Rămaşi cu Isus, ucenicii doresc să ştie pentru ce nu au putut ei să înlăture diavolul din tânăr. Isus îi (şi ne) informează că anumiţi diavoli se pot scoate doar cu puterea rugăciunii. Credinţa şi rugăciunea sunt strâns unite. Nu există una fără cealaltă. Discipolii decăzuseră… Mai înainte ei aveau puterea de a scoate diavolii (cfr. Mc 6, 7), iar acum nu o mai au. Le-a lipsit credinţa sau rugăciunea? Nouă ce ne lipseşte?

Datorită unei credinţe nesigure şi a lipsei rugăciunii asidue, ucenicii nu reuşesc să facă minunea! Lipsa de credinţă îndepărtează omul de Isus, pe când cel care crede sincer, are toată susţinerea Domnului. Nu este uşor să crezi, dar putem învăţa de la tatăl acestui tânăr care se roagă “Doamne, ajută necredinţei mele!“. Oare tatăl are mai mare, mai multă credinţă decât ucenicii? Nu putem şti. Dar este cert că ucenicii (şi toţi creştinii) trebuie să se bazeze pe puterea lui Isus, care singură eliberează omul de tot răul. Să nu uităm că Isus -autorul creaţiei şi al învierii- este cel care prin cuvântul Său, se îngrijeşte de lume şi o însănătoşeşte de necredinţă şi de păcate.

Pe timpul lui Isus erau mulţi cei care vorbeau despre scoaterea diavolilor. Lumea era cuprinsă de frică şi mulţi erau cei care profitau de teama mulţimilor. Puterea răului avea multe denumiri: Diavolul, Belzebul, Principele dracilor, Satana, Dragon, Stăpânirile, Puterile, Lucifer… (cfr. Mc 3,22.23; Mt 4,1; Apoc 12,9; Rm 8,38; Ef 1,21). Şi astăzi puterea răului are diferite nume. Vedem că lumea necinstită se îmbogăţeşte pe nedrept, profitând de frica pe care semenii o au faţă de diavol. Obiectivul lui Isus este să ajute omenirea să se elibereze de această teamă şi să înţeleagă că sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu, înseamnă venirea unei puteri mai mari decât cea a răului.

În vremea aceea, omul puternic era cel care se folosea de puterea răului pentru a bloca lumea într-o stare de frică (cfr. Mc 3,27). Puterea, forţa răului subjuga persoanele şi le determina să trăiască în spaimă, în întuneric şi în moarte (cfr. Mc 5,2); o putere imensă, pe care nici un om nu reuşea să o stăpânească (cfr. Mc 5,4). De fapt, Imperiul Roman cu “Legiunile” sale (cfr. Mc 5,9), cu armatele sale, era instrumentul care menţinea această stare de asuprire. Însă Isus este omul mai puternic care biruieşte şi îndepărtează, alungă puterea şi teroarea răului.

Chiar dacă în Scrisoarea către Romani, apostolul Pavel enumeră toate puterile răului care l-ar putea ameninţa pe om: “Da, eu sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39), să nu uităm că, cele dintâi cuvinte ale lui Isus după Înviere poruncesc: “Nu vă fie frică! Bucuraţi-vă!… Pacea să fie cu voi!” (Mc 16,6; Mt 28,9.10; Lc 24,36; Gv 20,21).

Iubiţi credincioşi! În această lume plină de necredinţă şi de rele, înaintea căreia ne simţim neputincioşi, Isus ne dă instrumentele vindecării: credinţa şi rugăciunea. Să nu uităm că suntem “sarea” pământului! Iată ce înseamnă postul! Suntem responsabili de înlăturarea răului din jurul nostru! Dacă într-adevăr credem, putem face ceva bun chiar în situaţiile cele mai disperate. Asemenea tatălui din pericopa de astăzi, putem învăţa şi noi să iubim, să avem credinţă în Domnul, să-I cerem ajutorul, odată ce am ascultat cuvintele Sale. Singuri nu putem face nimic! Acest tată este ascultat de Isus şi pentru că şi-a pus viaţa în slujba fiului său bolnav. Din nefericire, în zilele noastre tot mai mulţi părinţi îşi neglijează proprii copii.

Tatăl tânărului ne dă o importantă lecţie: îndemnat de Isus să aibă mai multă credinţă, formulează una dintre rugăciunile cele mai calde din întreaga Evanghelie: “Doamne, eu cred, dar ajută necredinţei mele“. Da, Doamne, Tu cunoşti slăbiciunea noastră şi greutăţile vieţii noastre. Ajută-ne, atunci când credinţa noastră slăbeşte.

Câţi ucenici din zilele noastre nu reuşesc să vindece mulţimile de răul disperării, sau să umple sufletele de încredere şi de speranţă în Domnul? Tot mai mulţi bolnavi sunt apăsaţi de tristeţea şi de singurătatea lor. Într-adevăr, nimic nu putem face fără Domnul! Isus a spus: “Fără Mine nu puteţi face nimic“. Dar mândria i-a orbit pe ucenici: (1) făcându-i să creadă că nu mai au nevoie de ajutorul Domnului şi (2) determinându-i să se bazeze doar de propriile puteri. Nu este de mirare că aceştia vor rămâne dezamăgiţi de neputinţa lor înaintea puterii diabolice.

Fraţilor! Pe apostoli (şi pe noi) Isus doreşte să îi (să ne) înveţe că răul, în diferitele lui forme, poate fi biruit cu ajutorul rugăciunii. Prin rugăciune putem ajuta ca lumea şi cei dragi ai noştri, să scape de sub jugul răului, căci: “Graniţa dintre bine şi rău trece prin interiorul inimii noastre” (sf. Francisc de Sale).

Rugăciunea este o necesitate, o datorie pentru cei care îl urmează pe Isus, în lupta contra răului. Ucenicii nu reuşesc să scoată diavolul, în ciuda faptului că Isus i-a ales pentru a-i trimite în lume, cu scopul de a predica şi a scoate diavolii (cfr. Mc 3,14-15). De fapt, când apostolii au fost în misiune şi au predicat, lumea s-a convertit şi dracii au fost alungaţi (cfr. Mc 6,12-13). Acum nu reuşesc. Din ce motiv? Isus răspunde printr-o propoziţie care iluminează multe perioade din istoria Bisericii: “Acest fel de demoni poate fi eliminat doar prin rugăciune” (Mc 9,29).

Doar un creştin care se roagă poate birui puterea pe care diavolul o are peste lume. Doar cu rugăciunea încrezătoare poate omul să umple slăbiciunile proprii, cu puterea lui Dumnezeu. Trebuie să credem că rugăciunea noastră este mult mai puternică decât ne-am putea imagina. Terapia (reţeta) pentru bolile şi moartea noastră este aceea de a-I permite lui Isus să ne ia de mână şi să ne ridice la viaţă: acest ataşament indispensabil este credinţa. Dar, credinţa adevărată ne lipseşte.

Fraţilor! Cu toţii suntem chemaţi să repetăm cuvintele tatălui acestui tânăr: “Doamne, ajută necredinţei mele” (Mc 9, 24). Această credinţă este atotputernică deoarece face loc, îi permite să intervină chiar puterii lui Dumnezeu, care vine în ajutorul nostru. Amin.

Partea a II-a

Pericopa din această duminică se încheie cu cea de “a doua vestire a patimilor şi a morţii lui Isus”, dar capitolul al IX-lea al Evangheliei după Marcu nu se încheie astfel, ci relatează că ucenicii, parcă surzi la cuvintele Mântuitorului, au alte preocupri: se ceartă cu privire la cine este “mai mare”. Ajunşi la Cafarnaum, Isus doreşte să-i înveţe şi să-i pregătească, nu doar cu privire la patima şi la moartea Sa, ci şi cu privire la cine este mai mare. Şi pe noi Mântuitorul ne pregăteşte să înfruntăm suferinţa şi moartea, mistere care stârnesc teamă şi pe care nimeni, de fapt, nu le doreşte.

Este vizibilă opoziţia între darul de Sine pe care Isus îl vesteşte şi dorinţa apostolilor de a stăpâni, a conduce, a comanda, a se afirma şi a fi aplaudaţi de lume. Isus îi întreabă despre ce au discutat. Ei tac. Nu au curajul să răspundă. Isus îşi arată mila faţă de ei şi continuă să meargă pe calea Sa: întâietatea peste alţii, trebuie să fie întâietatea în slujire, iar cine slujeşte nu poate sta decât pe locul din urmă, “ca Fiul Omului care a venit să slujească şi nu pentru ca să fie servit, şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“. Pentru Isus, crucea a fost o alegere a slujirii, o punere a Sa pe ultimul loc! Acest mister l-a sigilat în clipa spălării picioarelor. Domnul înţelege stilul slujirii, în primirea copiilor, a celor mici şi nevoiaşi: “Cine îi primeşte pe aceştia mai mici ai Mei, pe Mine mă primeşte“. Şi aceasta este forma cea mai înaltă de a aduce o jertfă plăcută Domnului.

Crucea nu este doar suferinţa care se poate abate peste viaţa şi moartea ta, ci este un stil de viaţă pe care tu trebuie să-l alegi: acela al slujirii şi al darului gratuit de sine! Din păcate, într-o lume în care, din cea mai fragedă copilărie, tinerii sunt educaţi să fie competitivi, să-şi caute un loc de muncă, să fugă după prestigiu şi putere… învăţătura slujirii gratuite şi a darului, nu mai este considerată sănătoasă, benefica. Însă cuvintele lui Isus sunt clare: “Dacă cineva doreşte să fie primul, să fie cel din urmă şi slujitorul tuturor“. Poate cu toţii trebuie să ne convertim şi să ne schimbăm ideea personală despre Dumnezeu.

Această “a doua vestire a patimii lui Isus”, ne prezintă o idee nouă despre Dumnezeu, corectând astfel ideile noastre despre un “Dumnezeu glorios”.

Îl privim pe Domnul ca pe un stăpân, patron, conducător atotputernic… Însă dacă suntem atenţi, când recităm Crezul, nu spunem: “Cred într-unul Dumnezeu atotputernic“, ci “Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernic“. Atotputernicia Domnului este cea a iubirii, a paternităţii şi nu o “atotputernicie” care domină sau asupreşte, ci una care slujeşte. Pe calea către patima Sa, pe care a mers în mod liber, Isus s-a făcut “ultimul”, dar şi “slujitorul tuturor”. Crucea este adevăratul chip al lui Dumnezeu. El este Întâiul, este cel mai mare, însă în slujire, în dăruirea de sine.

Isus a căutat cu orice preţ ca să reveleze despre Sine şi despre Tatăl acest chip al umilinţei, al disponibilităţii. Viaţa Sa ascunsă timp de treizeci de ani la Nazaret, l-a impresionat într-o zi pe Charles de Foucauld, care de atunci s-a hotărât să se pună mereu pe ultimul loc, pentru a nu fi mai prejos faţă de Isus. Isus s-a coborât la nivelul păcătoşilor, pentru ca nici un om înaintea lui Dumnezeu să nu se simtă jenat de propria-i mizerie.

O idee nouă despre om: Dacă aceasta este măreţia lui Dumnezeu, care este măreţia omului? “Cine este mai mare?” se întrebau ucenicii. În societatea noastră este normal ca lumea să caute o poziţie favorabilă, de conducere. Şi lumea animalelor este ierarhizată pe baza legii junglei, cei tari stăpânindu-i pe cei slabi. Isus inversează această logică: “Cine vrea să fie primul, să fie ultimul” şi cine vrea să fie cel mai mare “să fie slujitorul tuturor“. Isus a inversat tendinţa naturală de dominare a umanităţii.

Observăm că nu este îndeajuns să schimbăm persoanele din funcţiile de conducere, căci cei care au fost asupriţi, ajunşi la putere, vor asupri la rândul lor, iar lucrurile nu se vor schimba în bine, niciodată. Istoria lumii a experimentat nu de puţine ori acest fenomen al falşilor revoluţionari, care prin cuvinte condamnă profitorii, dar odată ajunşi “sus”, se îmbogăţesc pe seama celor săraci. Isus propune o altă soluţie: ca stăpânul să devină în mod deliberat, slujitorul tuturor. Este o revoluţie care trebuie să se facă în interiorul omului: o schimbare a inimii… renunţarea la a domina, a stăpâni. Într-o zi, Isus le-a spălat picioarele ucenicilor, apoi le-a spus “V-am dat exemplu, pentru ca aşa cum Eu am făcut, să faceţi şi voi” (Io 13, 13-15). Este greu de însuşit acest mod de a gândi. Nici ucenicii nu înţelegeau aceste cuvinte. Doar dacă privim la exemplul sfinţilor, înţelegem că acest lucru este realizabil.

Isus anunţă pentru a doua oară patima sa, iar ucenicii discută cu privire la cine este mai mare între ei. Isus i-a luat cu El, iar acum, fiind la nevoie, s-ar aştepta să fie înţeles, încurajat, însă apostolii au alte planuri. În faţa acestei situaţii, Isus renunţă la El învăţându-i: “între voi să nu fie aşa“! Domnul atotputernic, se dă la o parte pentru că este Iubirea care ştie să se dăruiască pentru noi. De fiecare dată când ne punem în slujba aproapelui, ne comportăm la fel ca Isus.

Iată cât de mult seamănă apostolii cu noi. În logica lor regăsim logica noastră meschină. Cele mai multe certuri, în familie sau la locul de muncă, au loc datorită ideii de autoafirmare: căutarea unui loc dominant şi a dorinţei de a fi cel mai mare. Noi însă trebuie să privim la Isus şi nu la oameni!

Înaintea acestor idei, Isus se aşează. Este comportamentul Maestrului care are ceva important de spus ucenicilor: ca şi cum le-ar trasa o nouă vocaţie. Ceea ce le va zice este important şi decisiv pentru misiunea lor, pentru identitatea şi viaţa lor de ucenici. Cuvintele Sale: “Cine vrea să fie primul, să fie ultimul şi slujitorul tuturor” evidenţiază opoziţia puternică dintre “primul” şi “ultimul” -care sub această formă este prezentă doar în acest text din Evanghelia lui Marcu- şi arată că relaţiile interpersonale sunt inversate: cel “dintâi” pe orice plan (familial, social, politic, bisericesc…) alege în mod liber să stea la urmă, să fie ultimul.

Este vorba de umilinţa radicală, derivată din slujire. Servitorul, diaconos, desemnează persoana care serveşte masa. Cuvântul exprimă o slujire concretă. Este vorba de cineva care acţionează în favoarea altora; cineva care nu-i consideră pe alţii simple obiecte de care să se servească pentru a-şi atinge scopurile proprii sau lucruri care -odată folosite- se pot arunca. Slujitorul nu se foloseşte de alţii, ci este la dispoziţia celorlalţi. El trăieşte, munceşte şi-şi consumă viaţa pentru alţii. Acesta este planul de Biserică pe care trebuie să şi-l însuşescă, comunitatea Mântuitorului.

Înaintea “circului” din lume, a oamenilor care în societate se bat cu orice preţ, pentru putere şi succes, istoria relaţiilor ucenicilor va fi în mod radical diferită. Fiecare rol cu responsabilitate este o slujire şi trebuie îndeplinit ca atare. Isus întăreşte aceste cuvinte prin gestul Său de a lua în braţe un copil şi a-l strânge la piept, de a-l pune în centrul atenţiei, a-i acorda timp, importanţă. Din păcate mulţi părinţi nu se comportă astfel cu copii lor.

“Copilul” este simbolul celui care nu contează în societate, nu produce şi în plus, deranjează. Iată omul care valorează mai mult. Iată faţă de cine trebuie să fim atenţi în mod particular, imitând iubirea lui Isus pentru copii şi faţă de cei al căror simbol sunt ei: este necesar să-i “îmbrăţişăm”, să-i facem să simtă toată afecţiunea noastră. Acest lucru înseamnă să-i primim, căci: “Cine primeşte pe unul dintre aceşti copii în numele Meu, pe Mine mă primeşte“. Isus se identifică cu imaginea fără prestigiu, slabă, neapărată a copilului şi a celor neputinciosi. Iată oamenii care trebuie să fie importanţi pentru apostoli, iată cine sunt cei pe care trebuie să-i primească -ştiind că-L primesc pe însuşi Cristos- în loc să se piardă în discuţii inutile, cu privire la cine este mai mare şi în jocuri de ambiţie. “Copilul” este simbolul “celui care slujeşte” (al lui Isus) şi simbolul “ultimilor” în care noi îl slujim pe însuşi Isus Cristos.

Copilul este emblema neputinţei, care permite celor mai mari să-l domine cu uşurinţă; este imaginea săracului, a umilului, a neajutoratului. A respecta “copilul” este un gest care exprimă gratuitatea. A-l sluji, în numele lui Isus, înseamnă a-L sluji pe însuşi Dumnezeu.

În formele cele mai diferite în care se practică ospitalitatea, în măsura în care suntem ospitalieri faţă de cei mai mici şi nevoiaşi; în măsura în care le facem loc în inimile noastre, se întâmplă un lucru extraordinar pe care îl putem înţelege doar în lumina credinţei: de fiecare dată este Isus cel pe care îl primim şi prin El, Tatăl primeşte darul şi onoarea de a fi oaspetele nostru. “Cine Mă primeşte, nu Mă primeşte pe Mine, ci pe Acela care M-a trimis”. “A-l sluji pe copil” înseamnă a-L sluji pe Dumnezeu! Şi ce muncă poate fi mai mare, mai importantă, mai înălţătoare? Astfel trăim adevărata înţelepciune care, în spiritul “fericirilor”, construieşte pacea şi înţelegerea în viaţa comunităţii creştine.

Iubiţi credincioşi! Trebuie să-I permitem lui Isus să ne educe în acest sens, pentru a putea -odată reîntorşi la casele noastre- să fim “iubirea slujitoare” a Domnului. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin