Start > Ritul latin > Boala (incurabilă) a lui Dumnezeu

Boala (incurabilă) a lui Dumnezeu

21 March 2009
1,060 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IV-a din Post (Anul B)

Dumnezeu ne țintuiește pe o istorie de iubire

“Domnul Dumnezeu… iubea pe poporul său și locuința sa. / “… Dumnezeu bogat în milostivire, pentru iubirea sa cea mare cu care ne-a iubit…” / “Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”.

Aș vrea să comentez: dacă ne-ar fi iubit mai puțin. Ne-am simți mai liniștiți, mai puțin vinovați. Păcatele noastre nu ne-ar fi apăsat atât. Am fi găsit cel puțin o justificare parțială pentru infidelitățile noastre. Dumnezeu care ne provoacă teamă nu este un Judecător sever. Este, mai degrabă, Dumnezeul care iubește în acel chip “inexorabil”. Dumnezeu nu ne va dojeni vânturând înaintea ochilor noștri un articol din Lege. Dumnezeu ne acuză țintuindu-ne pe o istorie de iubire. În lumina acestei iubiri nebune, a acestei pasiuni de nestăpânit, putem să evaluăm gravitatea acestei fraze: Mânia Domnului împotriva poporului său a ajuns la culme, fără nici un remediu”.

Suferința lui Dumnezeu este iubirea sa pentru om. Tocmai pentru că iubirea sa este incurabilă, și pentru mânia sa nu este nici un remediu. Nu reușim nici să ne imaginăm de departe ce s-a întâmplat când mânia Domnului a ajuns la culme. Pentru că nu este mânia unui suveran impasibil care descoperă supuși rebeli, neascultători față de voința lui. Este, în schimb, mânia unui Îndrăgostit înșelat, a unui Iubitor care nu reușește să se facă înțeleasă iubirea sa. Mânia Domnului este teribilă pentru că nu este altceva decât tristețea de nesuportat pentru iubirea Sa refuzată.

“Din vina mea”, adică celebrarea iubirii Sale

“În acele zile, toți capii lui Iuda, preoții și poporul au înmulțit fărădelegile lor.” În acele zile infidelitățile se chemau infidelități și nu “slăbiciuni inevitabile legate de natura umană”. În acele zile se recunoștea că trădătorii stăteau înăuntrul poporului lui Dumnezeu, nu afară. În acele zile oamenii aveau umilința de a admite că păcatele veneau în mod egal asupra tuturor, fără nici o excepție: capi și popor, preoți și credincioși, autorități și supuși. În acele zile se spunea: noi cei infideli. Nu totdeauna în scrierea istorie Bisericii s-a menținut stilul Cronicilor și al altor pagini din Biblie.

Chiar și astăzi nu lipsesc aceia care ar pretinde să descrie situațiile Bisericii în termeni de glorie, tăinuind sau minimalizând infidelitățile răsunătoare față de Evanghelie. Dacă neagă sau se justifică vini stabilind că nu se pot condamna anumite fapte și comportamente ale trecutului pe baza sensibilităților noastre actuale (ca și cum n-ar fi fost Cuvântul lui Dumnezeu, Crucea lui Cristos să judece). Biblia nu recurge la aceste ipocrizii. Tocmai pentru că în ea este foarte viu simțul iubirii de Dumnezeu pentru poporul său, infidelitățile asumă întreaga lor relevanță și sunt admise cu onestitate, fără a invoca alibiuri comode.

Cu un cod legalist, chiar și cel mai intransigent, este mereu posibilă minimalizarea, inventarea de justificări, găsirea de subterfugii, invocarea circumstanțelor atenuante. Codul iubirii este implacabil în exigențele sale. Seriozitatea extremă a iubirii divine face ca și conduita tuturor – capi, preoți, oameni obișnuiți – să fie în mod impetuos dezvăluită. Noi suntem cei care concepem iubirea în cheie de ușurință, de copilării, acomodări, de abilități meschine. Cu un cod oarecare putem chiar să le scoatem. Dar cu iubirea nu e scăpare. Biserica, în loc să celebreze propria fidelitate presupusă inepuizabilă și să îndepărteze infidelitățile reale, ar trebui mai degrabă să cânte iubirea Mirelui. Și din această laudă pasionată se naște, în mod necesar “mea culpa”.

Și Dumnezeu se descoperă sărac

“Domnul Dumnezeul părinților lor a trimis cu grijă și neîncetat mesagerii săi ca să-i avertizeze…” “Dumnezeu a iubit așa de mult lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut…” Este ca un crescendo în iubirea lui Dumnezeu în privința poporului atât de iubit și încăpățânat. Când Dumnezeu prezintă contul, mărește cifra darurilor. Atunci când omul nu dă ascultare avertizărilor, chemărilor insistente, Dumnezeu face să se audă și mai mult glasul iubirii. În fața refuzurilor, a infidelităților, Dumnezeu nu retrage și nici nu micșorează iubirea sa. O înmulțește.

Omul se neagă. Și Dumnezeu dă mereu mai mult. La sfârșit, nebunia supremă. Riscă pe Fiul său. Este aici, pentru a plăti datoriile, amanetează bijuteriile familiei. Dumnezeu, pentru a plăti datoriile familiei sale, risipitor al tuturor comorilor, amanetează de-a dreptul pe Fiul. Se lipsește de “Fiul unul-născut”. După care nu mai are nimic. Dumnezeu nu spune “gata”. Fapt este că, “dăruind” pe Fiul, expresia maximă a iubirii, a dat tot ce avea, s-a despuiat de toate. Nu are altceva de rezervă. A delapidat capitalul familiei. A dat toate resursele. … Numai să-l aibă pe om.

Două verbe și o unică alegere

“A iubi… a dărui…” Acțiunea lui Dumnezeu este rezumată în aceste două verbe. Iată semnul care este înălțat pe drumul omului pentru ca să înțeleagă acea opoziție fundamentală care dă sensul ultim vieții sale, unicul în stare de a umple aspirația sa după o fericire fără sfârșit. Nimeni nu a mai îndrăznit atâta. Nimeni nu a mai prezentat un dar atât de mare, și sub aparențele cele mai umile. În această perspectivă, opera prin excelență pe care omul poate s-o împlinească “în Dumnezeu” este de a se ridica la imaginea Aceluia care a iubit și s-a dăruit în acest fel. Alternativa pusă înaintea celui credincios este foarte simplă: “să se pronunțe pentru sau împotriva unei vieți conforme cu iubirea revelată a lui Isus”.

O problemă de privire

Să avem prezente cele două imagini paralele. Moise înălțase pe un stâlp șarpele de aramă în deșert, invitând pe cel ce era lovit de o mușcătură veninoasă să privească în acea direcție (Nm 21, 4-9). Fiul omului este înălțat pe Calvar ca semn de mântuire. Trebuie realizată profeția lui Zaharia: “Vor îndrepta privirea spre cel pe care l-au străpuns” (12,10). Mântuirea, deci, este numai o problemă de privire. Păcatul nu este șters pentru faptul că fixăm privirea asupra lui. Privirea va fi mutată asupra Aceluia care îl ia asupra sa. Este viziunea curăției, nu cea a păcatului, care ne înalță. Noi ne îndepărtăm de păcat, în măsura în care ne îndepărtăm de noi înșine și ne lăsăm atrași de sublimitatea acelei iubiri.

Suntem opera lui Dumnezeu

Fragmentul din scrisoarea către Efeseni ne obligă să corectăm anumite perspective de fond în viața noastră de credincioși. Am putea rezuma totul cu o formulă: totul ne este dăruit. Foarte adesea luăm o poziție de protagoniști, autorii mântuirii noastre. Paul ne amintește că mântuirea nu este cucerită, ci har. “Prin har ați fost mântuiți”. Nu am fost smulși afară de noi dintr-o situație disperată. Cineva s-a aplecat spre noi și ne-a smuls. Chiar ființa noastră este darul lui Dumnezeu. Nu suntem supraviețuitori sau salvați. Suntem “înviați”. “Din morți cum eram pentru păcate, ne-a făcut să trăim cu Cristos… Prin El ne-a și înviat”.

Ne dedicăm operelor. Și uităm că, înainte de toate, noi suntem opera sa”. Ne așternem cutezători pe drumul sfințeniei și a diferitelor activități cu iluzia că totul depinde de noi. Și nu mergem prea departe, pentru că noi recunoaștem că totul depinde de darurile pe care le primim. Toate acestea par să încurajeze a atitudine de inerție, apatie, indolență: “Dacă Dumnezeu face totul… nu este cazul să mă angajez prea mult”. Tocmai contrarul. Când recunosc darurile lui Dumnezeu, recunoască în mod necesar și partea pe care trebuie s-o fac eu. În toate văd opera lui Dumnezeu. Și văd, de asemenea, operele care mă așteaptă.

Ritul latin