Predici

Dumnezeu nu se mulţumeşte ca tu să mergi la biserică

Spuneam, duminica trecută, că Dumnezeu nu se mulţumeşte cu intenţiile bune. Astăzi putem să adăugăm alte precizări. Dumnezeu nu se mulţumeşte ca să avem în gură numele său. Trebuie să-l pronunţăm, când este cazul, din motive juste şi în chip just. Poate fi prea puţin de a spune Dumnezeu, şi poate fi şi prea mult (şi chiar intolerabil). “Când spun Dumnezeu…” citez titlul volumului unui teolog contemporan. Adică: ce înţeleg când spun Dumnezeu? Adesea spun altceva. Este chiar şi riscul să o faci pentru a ascunde ceva, că acel nume poate fi acoperirea cu care mă înşel să ascund fapte şi intenţii nu prea limpezi.

Şi, mai ales: când pot să spun Dumnezeu? Şi care este felul cu adevărat respectuos pentru a-l spune? Dumnezeu, apoi, urmând Evanghelia de astăzi, nu se mulţumeşte nici ca cineva să meargă la biserică. Depinde de motivele şi de stilul acelei prezenţe. Isus săvârşeşte o colosală operaţiune de curăţire a Templului. Dar, înainte de toate, îndepărtează acoperitoarea abuzivă. O astfel de acţiune, însă, nu este limitată la ceea ce se percepe în exterior: negoţul. Ea se îndreaptă şi la inima omului, ascunsă privirii: “El de fapt ştia ceea ce este în orice om”.

Se poate spune că aşa-zisa “alungarea a negustorilor” s-a desfăşurat în doi timpi şi în două spaţii diferite. Mai întâi, de sub acoperişul extern al Templului, şi următoarea din cei care “au crezut în numele său”, dar în care nu se încrede, cunoscând negustoria pe care o aveau în interior, ascunsă sub acoperirea unei adeziuni superficiale la persoana sa.

Curăţenia gurii

Se presupune că această acţiune de curăţenie a Domnului o face şi în gura noastră. Ea, de fapt, în loc să fie “casa” de laudă a Tatălui, poate să se transforme într-un loc de negoţ unde, împreună cu numele Domnului, se pot amesteca vorbării goale, flecăreli, murmurări, vulgarităţi şi otrăvuri. Şi în acest caz Isus nu ezită să facă “un bici din funii”. Şi alungă toţi ocupanţii abuzivi, impunând să nu mai fie profanat acel Nume (“să nu spui numele Domnului în zadar”), evitând de-a dreptul pentru un anumit timp să-l pronunţăm.

Nu înseamnă că numele Domnului purifică de la sine gura. Nu, trebuie înainte de toate ca gura să fie eliberată de orice negoţ şi vorbărie insuportabilă, pentru ca să poată adăposti numele lui Dumnezeu. “Eu, Domnul, sunt Dumnezeul tău, un Dumnezeu gelos…” Gelos pentru propria imagine, dar şi pentru numele său propriu. Noi ne înşelăm că El este satisfăcut când umplem Casa sa (sau cu persoane sau cu icoane sau cu cântece sau cu rugăciuni), se mulţumeşte dacă umplem gura cu cuvinte evlavioase. Nu avem îndoiala că El vrea mai degrabă ca să aruncăm afară anumite lucruri. Sunt dintre aceia care consideră că “a purifica” înseamnă pur şi simplu a lustrui, a înfrumuseţa (şi sunt chiar adepţi pentru astfel de îndatorire, serviabili şi bine remuneraţi). Uitând ce înseamnă, esenţial, a lua, a elimina, a elibera. A afirma că Dumnezeu nu se mulţumeşte nu înseamnă în mod necesar că El pretinde ceva în plus. Foarte adesea vrea ceva mai puţin.

Acoperitoarea scurtă decupată pe table de piatră

Avem nevoie să recitim, tot timpul, acel text al Exodului, cel puţin unindu-l cu cel, paralel din cap. 5 din Deuteronom. De fapt, este de observat dezinvoltura – pentru a nu spune mai rău – anumitor comportamente, de a asculta anumite discursuri, se ridică suspiciunea că cele “zece porunci” sunt rodul unui echivoc, a fost o eroare de transmitere sau de transcriere. În realitate, nu au fost pronunţate. Şi acum, oricum, s-a prevăzut să fie epurate. Dumnezeu nu a impus acele lucruri, nici nu a oprit pe celelalte. El nu este un moralist. Şi apoi ştie din ce este făcut omul (şi chiar femeia).

Dumnezeu s-a limitat să spună: “Merge bine aşa…” Sau: “Vedeţi un pic voi, cum vi se pare, eu nu am nici o vină…” Sau: “Faceţi cum puteţi”. Pus în faţa celor Zece Porunci, omul s-a gândit bine să inventeze acoperitoarea scurtă. Şi mă explic. Sunt dintre aceia care dau atenţie celor de pe prima tablă (datoriile faţă de Dumnezeu), lăsând descoperite pe cele de pe a doua (responsabilităţile faţă de aproapele). Cineva se justifică: “Nu este numai porunca a şasea”. Şi este adevărat, este şi a zecea şi sunt toate celelalte. Dar este şi a şasea. Sunt şi dintre aceia care doresc şi pun mâinile lacome pe haina altuia, dar o fac cu scopuri bune, şi caută să ascundă roşeaţa din obraz cu acoperitoarea scurtă a Liturghiei de duminică.

Sunt fii care îi tratează pe părinţi într-un fel care, în ciuda oricăror eforturi, nu intră în perspectiva divină a cinstirii. Dar se justifică spunând că în societatea de astăzi, date fiind exigenţele legate de…

Majoritatea trage cu precipitare acoperitoarea asupra poruncii a cincea, protestând: “Eu nu am omorât niciodată pe nimeni”. Fără a observa că există spaţii largi ale practicii creştine neacoperite în mod dezonorant. Cât priveşte înjurătura, am auzit un oarecare care preciza cu încăpăţânare: “Numai când mă înfurii…” Ca şi cum ar spune: minimul necesar. Între paranteze: recent într-o fabrică din Florenţa, un grup de muncitori nord africani, de credinţă musulmană, au plecat din slujbă nereuşind să mai suporte înjurăturile care ieşeau ca un jet din gura colegilor lor creştini. Evident, pentru aceştia ultimii, acoperirea nu ajungea la gură. Normal acoperirea scurtă poartă sigla: toţi fac aşa.

Apoi sunt unii intelectuali care se întreabă grav dacă morala celor Zece Porunci mai este aplicabilă la societatea modernă. Lăsând să se înţeleagă că nu suntem noi care trebuie să ne justificăm pentru infracţiuni, ci este Dumnezeu care ar trebui să îndepărteze deranjul unei Legi care nu se împacă cu interesele noastre, gusturile noastre şi obiceiurile noastre “moderne”. După ce am constatat folosirea fără prejudecăţi care se face din acea acoperire, este liniştitor să mergem să consultăm Biblia. Şi să verificăm că Dumnezeu a “pronunţat în realitate toate aceste cuvinte“. Nici una în minus… Ba mai mult, le-a săpat pe table de piatră, adică pe o materie care nu se deformează, nu se restrânge. Şi acoperirea nu a dat-o El. Este posibil ca omul, când este în faţa lui Dumnezeu, să simtă nevoia de a acoperi numai o parte din sine? Nu-şi dă seama că tocmai ceea ce nu vrea să acopere (fie chiar capul) îl face neprezentabil?

Între interdicţii şi porunci

Şi apare, negreşit, observaţia că în cele “zece cuvinte” acei “nu” sunt în majoritate. Decalogul s-ar prezenta ca o serie de interziceri. Dumnezeu, astfel, s-ar distra să planteze pe strada omului semne de interzis. În realitate, termenul de interzicere ne face să ciulim urechile, ca şi printr-un reflex condiţionat (care ajunge, mai mult sau mai puţin, până la Adam şi Eva). Problema este înfruntată, cu obişnuita ascuţime, de A. Maillot, care notează că interzicerea, în mod normal, este mult mai largă decât ordinul. O interzicere, adesea, înseamnă o sută de permisiuni.

Şi aduce un exemplu. În grădina din Eden era numai un singur pom interzis. Dar aceasta însemna o mie de arbori îngăduiţi. Era barat un drum; în compensaţie, însă, atâtea altele puteau să fie străbătute. Dumnezeu nu a spus: “Tu vei mânca numai din acest pom”. Ar fi fost un ordin, şi ar fi suprimat orice libertate, dar cu oarecare probabilitate ar fi fost respectat. Nu. A interzis pur şi simplu un pom. A deschis poarta unei libertăţi nemăsurate, limitată numai de o interdicţie. Şi tocmai asupra acestui punct putem verifica uimitorul adevăr psihologic al vechii istorii: Adam şi Eva se opun acestei singure interziceri. Sunt incapabili să considere amploarea libertăţii lor. Reuşesc să vadă exclusiv unica limită. Se fixează pe aceasta.

De altă parte – tot după observaţia aceluiaşi comentator – şi în codul stradal sensurile interzise în mod paradoxal sunt tocmai acelea care ne permit să mai mergem. Dacă nu ar fi, circulaţia ar fi imposibilă. Am fi toţi prea liberi… pentru a rămâne blocaţi. Se poate împărtăşi sau nu teza lui Maillot. Rămâne faptul că interzicerile – la fel ca ordinele – sunt în funcţie de libertatea noastră. Şi este tocmai ceea ce ne încăpăţânăm să nu vedem. Din ziua în care şarpele ne-a făcut să credem că totul a fost interzis.

Codul libertăţii

Decalogul reprezintă culmea Alianţei. Acum, Alianţa înseamnă aceasta: Dumnezeu a eliberat un popor, şi acum îl cheamă să trăiască, să intre în posesie şi să menţină această libertate. Ascultarea din partea omului nu este preţul care trebuie plătit lui Dumnezeu. Ci, dimpotrivă, reprezintă o posibilitate, este o existenţă nouă pe care Dumnezeu i-o oferă.

Decalogul apare fundamental antilegist. Iată pentru ce Israeliţii, conştienţi de aceasta, au preamărit mereu Thorah ca şi o culme a darurilor divine.

Legalismul se naşte tocmai când se doreşte observarea Legii ca un fapt exclusiv al omului, răspunsul său, plata a ceea ce datorează lui Dumnezeu. Preambulul Decalogului este foarte semnificativ. Cine se prezintă nu este Dumnezeul care ştie totul, vede totul, poate totul. Şi nici Dumnezeul Legii, sau al filozofilor, sau al naturii. Este, în schimb, Dumnezeul istoriei. O istorie care este posibilă de datat cu maximă exactitate: aceea a unei eliberări. “Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am făcut să ieşi din ţara Egiptului, din condiţia de sclav…”

Dacă Dumnezeu se defineşte ca Cel care eliberează din sclavie, şi Israelitul este definit ca un om eliberat, liber de toate sclaviile. În altă parte Dumnezeu promite ploaie, rodnicie, viaţă fericită în belşug. Aici Dumnezeu pune pe om într-o situaţie nouă de libertate. Şi se declară dispus să însoţească poporul său din eliberare în eliberare. De aceea, din acel moment, orice generaţie va trebui să se întrebe asupra sensului Exodului pentru timpul său propriu.

Iată atunci ce sunt cele “zece cuvinte”: o cartă a libertăţii pentru un popor eliberat. În perspectiva creştină, cum notează tot A. Maillot, s-ar putea traduce preambulul astfel: “Eu sunt Domnul Isus Cristos care, pe cruce, te-am eliberat de toate sclaviile tale, de toate alienările tale”. Nu corvoada îmi este impusă, ci o “veste bună”, o Evanghelie.

Am inventat-o eu

Doamne, îmi dau seama că acoperirea scurtă nu au inventat-o Adam şi Eva. Am inventat-o şi brevetat-o eu. Astfel, încerc să acopăr partea religioasă, lăsând descoperită viaţa. Sau acopăr greu apostolatul, activitatea, acţiunea, lăsând descoperită fiinţa, rugăciunea. Acopăr exigenţele mele individuale, lăsând descoperită dimensiunea comunitară a credinţei. Acopăr castitatea, şi las descoperită caritatea. Acopăr doctrina, lăsând descoperită coerenţa vieţii. Acopăr ortodoxia şi las descoperită practica.

Cu acoperirea scurtă mă împodobesc cu cuvinte strălucitoare, scoase din înţelepciunea umană, lăsând afară înţelepciunea lui Dumnezeu manifestată prin nebunia crucii, cum îmi aminteşte Paul în lectura doua de astăzi. Prefer să mă înveşmântez cu forţă, prestigiu, onoruri, cultură, şi nu mă încred în slăbiciunea ta “mai puternică decât oamenii”, în nebunia mesajului tău “mai înţeleaptă decât oamenii”. Doamne, fă-mă să înţeleg că nu este vorba nici de acoperire lungă nici de acoperire scurtă. Că unica măsură adaptată pentru mine este cel Răstignit. Numai Crucea ta este în stare să mă acopere – şi să mă descopere – în întregime.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin