Predici

Sfântul Augustin spunea la un moment dat că dacă, din cauza unui cataclism, toate Bibliile din lume s-ar pierde şi nu ar mai rămâne decât una singură, şi chiar dacă din această singură Biblie doar o pagină s-ar mai putea citi şi din această pagină doar un singur rând, şi dacă acest rând ar fi cel din Sfântul Ioan care spune: “Dumnezeu este iubire”, atunci totul ar fi salvat.

“Dumnezeu este iubire” – acesta este, practic, mesajul central pe care suntem chemaţi să-l aprofundăm în această duminică a IV-a din Postul Mare, împreună cu semnul prin care Dumnezeu şi-a manifestat în gradul cel mai înalt iubirea sa faţă de noi: Crucea lui Cristos. Toate lecturile din Sfânta Scriptură proclamate astăzi gravitează în jurul acestui adevăr central.

În fragmentul evanghelic, acest adevăr îi este descoperit lui Nicodim, un personaj însemnat printre farizei, probabil un membru al marelui sinedriu, care, profitând de întunericul şi tăcerea nopţii, se duce la Isus. Nu ştim care este adevăratul motiv pentru care Nicodim alege să-l viziteze pe Isus noaptea… Cert este că în Evanghelia după Ioan, noaptea simbolizează neînţelegerea şi ostilitatea faţă de Cristos şi faţă de mesajul lui (Iuda iese din Cenacol şi merge să-l vândă pe Isus noaptea, la moartea lui Isus se lasă întunericul pe pământ etc.). Aşadar, un fariseu, un conducător al iudeilor, un om ca şi noi aflat în căutare, în noaptea spirituală, vine la Lumină. Între ei se naşte un lung dialog de o intimitate extraordinară, din care noi am ascultat astăzi ultima parte, în cadrul căreia Cristos îi revelează acestui fariseu “semnul paradoxal” al iubirii divine: CRUCEA.

Isus începe prin a face aluzie la un episod petrecut în timpul lungului pelerinaj al poporului israelit prin deşert, când credinţa poporului ales a fost maturizată prin diferite semne trimise asupra lui de către Dumnezeu. Unul din aceste semne a fost trimiterea unor şerpi veninoşi cărora le-au căzut victime mulţi evrei. Moise primeşte atunci de la Domnul porunca de a construi un şarpe de aramă pe care să-l aşeze pe un stâlp. Cei care vor privi acest şarpe se vor vindeca.

Plecând de la acest episod, Isus îi vorbeşte lui Nicodim despre necesitatea ca şi Fiul Omului să fie înălţat pe cruce (“…tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului”). De ce este necesar ca Fiul lui Dumnezeu să fie înălţat pe cruce? Pentru că aceasta este calea prin care Dumnezeu poate lua asupra sa toate păcatele şi slăbiciunile întregului neam omenesc, singura cale pentru ca omul să fie reabilitat, eliberat, singura cale prin care omul poate redeveni ceea ce a fost înainte de a cădea în păcat şi chiar mai mult. Este necesar ca Fiul lui Dumnezeu să fie înălţat pe cruce pentru ca toţi aceia care vor crede în el să aibă viaţa veşnică (cf. In 3,15).

Sfântul Paul, vorbind despre moartea lui Cristos pe lemnul crucii, o prezintă tot ca o “necesitate”, o necesitate dificil de înţeles dacă ne referim la atotputernicia lui Dumnezeu (“scandal”, “nebunie”), dar uşor de înţeles dacă intrăm în logica acelei iubiri de care ne vorbeşte Cristos: “Nu există o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13).

Vorbindu-i despre înălţarea Fiului lui Dumnezeu pe lemnul Crucii, Isus îi face cunoscut lui Nicodim marele mister al iubirii care salvează: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Crucea devine astfel semnul înţelepciunii lui Dumnezeu care iubeşte, semnul puterii infinitei milostiviri a Tatălui şi plinătatea revelaţiei Fiului. Dureroasa înălţare a lui Cristos pe cruce, care în ochii oamenilor apare ca o înjosire, în planul lui Dumnezeu reprezintă culmea iubirii divine manifestată faţă de oameni, începutul Răscumpărării oamenilor şi a creaţiei înseşi.

Crucea nu este, deci, un talisman care să atârne la gât, nici un simbol care să indice cucerirea unui teritoriu sau sacralizarea unui ambient. Crucea este punctul de referinţă a oricărei priviri de credinţă care vede în ea sintetizat planul de viaţă veşnică realizat de Cristos.

Nu putem şti ce efect au avut pentru Nicodim cuvintele lui Cristos, pentru că Evanghelia nu ne spune acest lucru. Dar cuvintele lui Cristos sunt astăzi orientate spre noi care suntem, asemenea lui Nicodim, pe cale, în căutarea adevărului, poate chiar în noaptea spirituală, având şi noi nevoie de salvare şi de iubire. Cuvintele lui Cristos sunt vechi şi în acelaşi timp noi. Trăim şi noi în mijlocul unei lumi de şerpi veninoşi care muşcă şi otrăvesc existenţa noastră. Să ne gândim doar la câţiva astfel de şerpi: orgoliul, ura, patimile necontrolate, puterea, succesul, sexul, războiul, drogurile; iar peste toate acestea, cel mai mare şarpe care este păcatul. Şi noi, trebuie să recunoaştem aceasta, avem nevoie de vindecare asemenea evreilor odinioară, dar şi asemenea lui Nicodim. Să fim conştienţi că există şi astăzi “un şarpe de aramă”, care, în măsura în care ne vom îndrepta privirea asupra lui, ne va putea vindeca, salva: acesta nu este altul decât Cristos răstignit, modelul perfect, unic şi universal al iubirii. Este credinţa noastră în această Iubire răstignită cea care ne va putea salva pe noi şi lumea în care trăim. Doar privind la Crucea lui Cristos vom înţelege cu adevărat valoarea şi intensitatea iubirii pe care trebuie să o avem şi noi.

Cred că astăzi cuvântul cel mai des pe care-l auzim este “criză”. Se vorbeşte despre o criză economică, politică, administrativă. Se vorbeşte, de asemenea, despre o criză a credinţei, o criză a păcatului ş.a.m.d. Dar cred că înainte de a vorbi despre aceste “crize”, ar trebui să vorbim despre o “criză a iubirii”, pentru că aceasta este cea care le-a declanşat pe toate celălalte. În momentul în care omul uită să iubească şi cum să iubească intră în “criză”. De aceea, cu atât mai mult astăzi, mai ales acum în timpul Postului Mare, trebuie să privim mai des spre crucea lui Cristos pentru a învăţa să conjugăm cât mai bine verbul “a iubi”. Iubirea va salva lumea… De fapt, Iubirea a salvat deja lumea… Rămâne ca fiecare dintre noi să înţelegem şi să răspundem acestei Iubiri, iubind la rândul nostru!

pr. Vasile Petrişor

Diverşi alţi autori Ritul latin