Predici

Iubiţi credincioşi, într-o suburbie a Los Angeles-ului există un club de persoane bolnave de SIDA care, conştientizând că sunt condamnate la moarte, au înţeles că nu mai au nimic de pierdut şi, în consecinţă, au început să se dedică unor activităţi pe care “înainte” nu ar fi îndrăznit niciodată să le desfăşoare: paraşutism, alpinism, curse auto etc. Este un lucru ciudat: doar în faţa faptului că, inevitabil, va trebui să murim, dorim să trăim viaţa mai intens şi să fie plină de semnificaţii, fără nici un fel de frică. În rest, trăim într-o stare permanentă de amorţeală, de nesiguranţă, de frică.

Frica este un adevărat flagel pentru societatea contemporană în care ne trăim existenţa de fiecare zi. Zi de zi ne confruntăm cu tot felul de “frici”: dacă mi se va întâmpla ceva rău? dacă îi voi spune asta şi se va supăra? dacă voi avea de suferit? dacă mă voi îmbolnăvi? dacă voi rămâne singur? dacă mă vor da afară de la serviciu? dacă vor râde de mine? dacă voi fi refuzat? Omului îi este frică pentru ziua de mâine. Omului îi este frică pentru faptul că se simte urmărit, că nu poate trăi în siguranţă. Omul se teme să-şi asume responsabilităţi, pentru că nu ştie dacă le poate duce la îndeplinire. Dacă vreţi, omul se teme să-şi mai întemeieze o familie solidă, pentru că nu are certitudinea că îi poate rămâne fidel până la capăt.

Ca şi creştini, care ar trebui să fie atitudinea noastră în faţa fricii? Să ne dăm bătuţi? Să trăim încovoiaţi sub jugul ei împovărător? Să ne acceptăm într-un mod pasiv soarta, destinul? Suntem în timpul sfânt al Postului Mare, iar invitaţia lui Cristos este aceea de a maturiza credinţa, de a o responsabiliza atât în relaţia noastră cu Eternitatea, cu Dumnezeu, cât şi în relaţia cu aproapele, în care este imprimat chipul şi frumuseţea Creatorului. Cu forţele proprii, care sunt, din păcate, limitate, reduse, nu putem ajunge la o astfel de maturitate şi nici la învingerea fricii. De aceea, harul lui Dumnezeu ne vine în ajutor, ne întăreşte şi ne călăuzeşte în drumul greoi al creşterii spirituale. Iar acest har se manifestă şi prin meditarea şi însuşirea calităţilor unor oameni, care, ca şi noi, au fost supuşi presiunilor şi mentalităţilor rele ale societăţii, dar care au ieşit învingători tocmai pentru că au avut încredere şi şi-au pus speranţa în harul lui Dumnezeu.

Şi unul din aceşti maeştri ai încredinţării în harul lui Dumnezeu, care a învins frica, care şi-a asumat responsabilităţi de neconceput pentru mentalitatea iudaică, a fost sfântul Iosif, soţul Preasfintei Fecioare Maria şi tatăl purtător de grijă al Fiului lui Dumnezeu. A fost un sfânt simplu, nevorbăreţ, care însă ar trebui să fie numit expert în combaterea fricii. Unii teologi l-au numit cel mai mare sfânt al Bisericii după soţia sa, Maria.

Cheia de înţelegere a curajului şi a credinţei lui Iosif o găsim chiar în evanghelia de astăzi: “Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta… Trezindu-se din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului” (Mt 1,20.24a). Acestea sunt cuvintele cheie ale vieţii sfântului Iosif, din familia lui David. Prin acestea, Tatăl veşnic încredinţează unui simplu om, la prima vedere, un anonim între atâţia anonimi, unui tâmplar din Nazaret, marele mister întrupării Fiului lui Dumnezeu. Desigur, acest mister a fost încredinţat mai întâi Fecioarei, dar, din momentul Buneivestiri, acelaşi mister fusese deja încredinţat şi lui Iosif, pentru că, în conformitate cu legea lui Israel, ea era logodnica lui chiar dacă nu locuia încă în casa lui.

Aşadar, Iosif devine participant la acelaşi mister al lui Dumnezeu, împreună cu Maria, dar după dânsa, aşa precum afirmă evanghelia solemnităţii de astăzi. Lui Iosif, tâmplarul din Nazaret, i-a fost încredinţat, ca şi Mariei, acelaşi mister al lui Dumnezeu: un mare mister, misterul Etern ascuns în Dumnezeu, un mister care a devenit carne în istoria umanităţii şi a fost descoperit inimii umane prin ochii credinţei.

Iosif a fost un om simplu, acoperit de Cel Preaînalt cu daruri deosebite pentru a împlini această misiune a creşterii şi îngrijirii Celui care avea să salveze lumea din întuneric. A avut parte de momente fericite, extraordinare, pentru că i-a avut alături pe Maria şi Isus, care i-au insuflat sentimente de speranţă, de iubire, de bucurie; dar a întâlnit şi momente de suferinţe şi de “noapte a credinţei”: zămislirea minunată a Mariei, sărăcia de la Betleem din momentul naşterii, profeţia ciudată a lui Simeon, fuga în exilul egiptean datorată cruzimii lui Irod. Cu toate acestea, el a rămas fidel voinţei lui Dumnezeu. De ce? Pentru că nu i-a fost frică să accepte planul lui Dumnezeu, nu i-a fost frică să se aventureze în lupta teribilă împotriva ispitelor, a dezamăgirii, a mentalităţii sufocante a lumii lipsite de speranţa şi iubirea divină.

Ce doreşte să ne înveţe astăzi sfântul Iosif, acest om al credinţei? Care sunt valorile spirituale pe care el vrea ca noi să le interiorizăm şi, de ce nu, să ni le şi însuşim? Nu am putea, doar în câteva cuvinte, să le înşirăm pe toate. Să ne oprim doar asupra uneia, de care depinde însuşi viitorul omenirii: familia. Ea are un rol fundamental în prima proclamare a credinţei şi în iniţierea creştină a copiilor. În familie, părinţii se dovedesc a fi instrumente de neînlocuit ale harului pe care Dumnezeu vrea să-l comunice sufletelor spre mântuire. Familia este o comunitate a rugăciunii. Este important nu doar faptul de a te ruga, dar a te ruga împreună.

În familii este necesar să existe momente de adunare pentru rugăciune, pentru ca, în familie, toţi membri să se poată hrăni nu doar cu pâine, dar şi cu cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu. Este necesară, de asemenea, participarea la sfânta Liturghie şi la sacramente în zi de duminică, pentru că, în cadrul acesteia, orice familie îşi găseşte echilibru spiritual şi noi forţe spirituale în munca ei de maturizare creştină.

Iar sfântul Iosif ne învaţă toate acestea. El, omul cel drept, ne învaţă iubirea responsabilă faţă de aceea pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o în mod special: iubirea între soţi, iubirea între părinţi şi iubirea faţă de copii. Ne învaţă responsabilitatea faţă de orice viaţă, din primul moment al conceperii ei până în ultima clipă pe acest pământ. Ne învaţă să respectăm darul vieţii în cadrul sfânt al familiei. Ne învaţă cum să iertăm şi cum să trecem peste dezamăgirile inerente vieţii de familie. Ne învaţă să-l adorăm pe Creator, Tatăl şi de Viaţă Făcătorul. Şi toate acestea să le facem fără frică, pentru că, dacă Domnul este cu noi, cine poate fi împotriva noastră!

Să-l rugăm pe sfântul Iosif, protectorul Bisericii şi al familiei, să fie alături de familiile noastre, dar şi de dieceza noastră, rugându-l, în acelaşi timp, să ne înveţe şi pe noi să cooperăm cu fidelitate şi fără frică la opera de răscumpărare a omenirii. Amin!

pr. Marius Dumea

Diverşi alţi autori Ritul latin