Predici

Fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii, şi uşile fiind încuiate acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, a venit Isus şi a stat în mijloc şi le-a spus: “Pace vouă!” Şi spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Aşadar s-au bucurat ucenicii văzându-l pe Domnul. Le-a zis deci iarăşi: “Pace vouă! Precum m-a trimis pe mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi”. Şi, zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: “Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.”

Dar Toma, unul din cei doisprezece, zis Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. Deci i-au spus ceilalţi ucenici: “L-am văzut pe Domnul!” El însă le-a spus: “Dacă nu voi vedea în mâinile lui urma cuielor şi nu îmi voi pune degetul în urma cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede!”… (In 20,19-31)

Urmarea acestei pericope în care refuzul apostolului Toma de a crede în mărturia celorlalţi ucenici despre întâlnirea lor cu Isus Cristos Înviat ne este tuturor arhi-cunoscută. Opt zile mai târziu, în acelaşi cadru al primei întâlniri cu ucenicii săi, Isus Cristos îl va interpela pe Toma, prezent de această dată, cu aproximativ aceleşi cuvinte prin care el îşi exprima refuzul de a crede: Adu-ţi degetul aici şi vezi mâinile mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios. O astfel de interpelare, de-a lungul căreia degetul şi mâna apostolului au reiterat treseul cuielor la răstignire şi a lăncii ostaşului la străpungea inimii, avea să producă în el o transformare surprinzătoare. Prin gesturile sale Toma făcea mai mult decât să verifice autenticitatea rănilor ştiute de el în trupul preasfânt Învăţătorului său. Necredinciosul “repeta” răstignirea Mântuitorului, “repetare” care a trezit în el, probabil, un simţământ de vinovăţie. Doar un astfel de simţământ putea provoca acea exclamaţie atât de plină de căinţă dar şi de speranţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Şi totuşi, prima parte a pericopei acestei Duminici, ne oferă câteva din consecinţele care decurg din victoria lui Isus Cristos asupra morţii. Astfel Învierea preaslăvită este pentru ucenici – şi nu numai – sursă de pace (Pace vouă!). Or, ucenicii (din toate timpurile) care au fost (sau sunt) alături de Isus în pătimirea Lui, aveau (au) atâta nevoie de această Pace. Odată obţinută, însă, această Pace, apostolii, asupra cărora a fost suflat Duhul Sfânt, trebuie să o poarte tuturor oamenilor prin iertarea păcatelor. Doar o astfel de iertare a păcatelor, acordată în virtutea Duhului Celui Înviat, este aducătoare de acea Pace care îi “redă viaţa” celui vinovat. Iar apostolul Toma ne este prezentat ca unul din cei care, de-a lungul experienţei sale, a ajuns nu doar să creadă în Învierea glorioasă a lui Cristos, ci chiar să “guste” Pacea sa.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin