Start > Ritul latin > Duminica a II-a Postul Mare (B)

Duminica a II-a Postul Mare (B)

19 March 2009
483 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a II-a din Post (Anul B)

Dumnezeu l-a pus la încercare pe Abraham și i-a zis:… “Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubești, pe Isaac, și du-te în ținutul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe muntele pe care ți-l voi arăta”. Iar când a ajuns la locul [acela]… Abraham a ridicat acolo altarul și a așezat lemnele și, legându-l pe Isaac, fiul său, l-a așezat pe altar… Apoi și-a întins mâna și a luat cuțitul ca să-și înjunghie fiul. Dar îngerul Domnului l-a strigat din cer și i-a zis: … “Nu-ți ridica mâna asupra băiatului și nu-i face nimic că acum am cunoscut că te temi de Dumnezeu și nu l-ai cruțat pe singurul tău fiu pentru mine” … (Gn 22,1-2.9-13.15-18)

În această a doua duminica a Postului Mare liturgia cuvântului ne propune spre meditare unul din cele mai emoționante episoade ale Sfintei Scripturi, episod care îl are drept protagonist pe Abraham, părintele poporului ales. Acestui patriarh căruia i s-a cerut într-o zi să-și renege trecutul în schimbul unui “pământ nou” (Gn 12,1) și a unei descendențe atât de numeroase “cât stelele de pe cer” (Gn 15,5) – descendență ce părea să încolțească odată cu nașterea lui Isaac pe când Abraham ajunsese deja la adânci bătrânețe (Gn 18,11; 21,1-3) -, i se cere, într-o altă zi, să-l aducă pe fiul său jertfă de ardere de tot, gest care echivala nu doar cu jertfirea viitorului său, cât mai ales cu anularea tuturor promisiunilor făcute acestui om care a trăit toată viața într-o permanentă supunere față de voința și de planul lui Dumnezeu. Or acest eveniment, care îl ia prin surprindere pe cel care împreună cu soția sa credeau că pot “râde de bucurie” pentru că li s-a născut fiul pe care îl așteptau (Gn 21,6), este prezentat ca fiind o punere la încercare. Și pentru că, odată în plus, Abraham și-a arătat credincioșia și supunerea (teama) față de Dumnezeu, s-a văzut răsplătit nu doar recăpătându-și fiul, ci ca prin urmașii acestuia, numeroși “cât stelele cerului și cât nisipul de pe țărmul mării”, toate popoarele să fie binecuvântate (Gn 22,18).

Ar fi de prisos să ne întrebăm cu ce stare de spirit a traversat Abraham această încercare. O frază de genul Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubești…, coroborată la cele spuse mai sus, sugerează suficient de bine intensitatea luptei pe care a avut-o de dus Abraham în sufletul său până în clipa în care îngerul Domnului l-a strigat din cer și i-a zis: … “Nu-ți ridica mâna asupra băiatului… Și totuși nu putem să nu ne întrebăm, care ar fi semnificațiile acestui episod pentru noi la acest, încă, început de Post Mare. Dincolo de faptul că și nouă ne-ar putea cere Dumnezeu, atunci când ne așteptăm mai puțin, jertfa a ceea ce avem noi mai de preț pentru a pune la încercare credincioșia și supunerea noastră față de voința Lui, să ne gândim că prin intermediul lui Abraham autorii biblici ne ajută, cel puțin în parte, să înțelegem ceea ce a putut trăi Tatăl ceresc atunci când, din iubirea față de noi, nu l-a cruțat pe însuși Fiul său, ci l-a dat pentru noi toți… (v. lectura a doua).

Fraților, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruțat nici pe însuși Fiul său, ci l-a dat pentru noi toți, cum nu ne va dărui toate împreună cu El? Cine va aduce învinuire împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptățește. Cine este acela care va osândi? Oare Cristos Isus, care a murit, ba a și înviat, care este de-a dreapta lui Dumnezeu și care și mijlocește pentru noi?! (Rm 8,31b-34)

Acest fragment al Epistolei către romani aparține părții ei centrale. Capitolele 1-4 au demonstrat că oamenii sunt îndreptățiți printr-un act gratuit al bunătății lui Dumnezeu în timp ce capitolele 5-11 vor să arate în ce fel creștinii, îndreptățiți prin credința în Cristos, află în iubirea lui Dumnezeu și în darul Duhului Sfânt garanția mântuirii. Într-adevăr, omul, unit cu Cristos, este spiritualizat. Însuși trupul lui va învia pentru că în el locuiește încă de pe acum Duhul Sfânt. Prin această locuire a Duhului creștinii devin fii ai lui Dumnezeu. Mai mult, ei se pot adresa Tatălui cu aceiași familiaritate cu care a făcut-o Isus (8,14-17). Prin urmare, nu întâmplător textul nostru a devenit, sub condeiul sfântului Pavel (Paul), un imn care cântă speranța creștină și certitudinea mântuirii. Mântuirea conferă credincioșilor asigurarea că vor putea învinge orice încercare și că nimic nu-i va putea despărți de dragostea lui Dumnezeu în Cristos Isus (8,31-39). Or, toată această învățătură de viață capătă o lumină vie când înțelegem ce fel de iubire a manifestat Dumnezeu față de noi. Nu una abstractă, ci una care, aidoma celei a lui Abraham, trece printr-o jertfă prețioasă, Jertfirea Fiului: El nu l-a cruțat nici pe însuși Fiul său, ci l-a dat pentru noi toți. Așadar, cum nu ne va dărui toate împreună cu El?!

Ritul latin