Predici

Dumnezeu l-a pus la încercare pe Abraham şi i-a zis:… “Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac, şi du-te în ţinutul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe muntele pe care ţi-l voi arăta”. Iar când a ajuns la locul [acela]… Abraham a ridicat acolo altarul şi a aşezat lemnele şi, legându-l pe Isaac, fiul său, l-a aşezat pe altar… Apoi şi-a întins mâna şi a luat cuţitul ca să-şi înjunghie fiul. Dar îngerul Domnului l-a strigat din cer şi i-a zis: … “Nu-ţi ridica mâna asupra băiatului şi nu-i face nimic că acum am cunoscut că te temi de Dumnezeu şi nu l-ai cruţat pe singurul tău fiu pentru mine” … (Gn 22,1-2.9-13.15-18)

În această a doua duminica a Postului Mare liturgia cuvântului ne propune spre meditare unul din cele mai emoţionante episoade ale Sfintei Scripturi, episod care îl are drept protagonist pe Abraham, părintele poporului ales. Acestui patriarh căruia i s-a cerut într-o zi să-şi renege trecutul în schimbul unui “pământ nou” (Gn 12,1) şi a unei descendenţe atât de numeroase “cât stelele de pe cer” (Gn 15,5) – descendenţă ce părea să încolţească odată cu naşterea lui Isaac pe când Abraham ajunsese deja la adânci bătrâneţe (Gn 18,11; 21,1-3) -, i se cere, într-o altă zi, să-l aducă pe fiul său jertfă de ardere de tot, gest care echivala nu doar cu jertfirea viitorului său, cât mai ales cu anularea tuturor promisiunilor făcute acestui om care a trăit toată viaţa într-o permanentă supunere faţă de voinţa şi de planul lui Dumnezeu. Or acest eveniment, care îl ia prin surprindere pe cel care împreună cu soţia sa credeau că pot “râde de bucurie” pentru că li s-a născut fiul pe care îl aşteptau (Gn 21,6), este prezentat ca fiind o punere la încercare. Şi pentru că, odată în plus, Abraham şi-a arătat credincioşia şi supunerea (teama) faţă de Dumnezeu, s-a văzut răsplătit nu doar recăpătându-şi fiul, ci ca prin urmaşii acestuia, numeroşi “cât stelele cerului şi cât nisipul de pe ţărmul mării”, toate popoarele să fie binecuvântate (Gn 22,18).

Ar fi de prisos să ne întrebăm cu ce stare de spirit a traversat Abraham această încercare. O frază de genul Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti…, coroborată la cele spuse mai sus, sugerează suficient de bine intensitatea luptei pe care a avut-o de dus Abraham în sufletul său până în clipa în care îngerul Domnului l-a strigat din cer şi i-a zis: … “Nu-ţi ridica mâna asupra băiatului… Şi totuşi nu putem să nu ne întrebăm, care ar fi semnificaţiile acestui episod pentru noi la acest, încă, început de Post Mare. Dincolo de faptul că şi nouă ne-ar putea cere Dumnezeu, atunci când ne aşteptăm mai puţin, jertfa a ceea ce avem noi mai de preţ pentru a pune la încercare credincioşia şi supunerea noastră faţă de voinţa Lui, să ne gândim că prin intermediul lui Abraham autorii biblici ne ajută, cel puţin în parte, să înţelegem ceea ce a putut trăi Tatăl ceresc atunci când, din iubirea faţă de noi, nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său, ci l-a dat pentru noi toţi… (v. lectura a doua).

Fraţilor, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat nici pe însuşi Fiul său, ci l-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu El? Cine va aduce învinuire împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. Cine este acela care va osândi? Oare Cristos Isus, care a murit, ba a şi înviat, care este de-a dreapta lui Dumnezeu şi care şi mijloceşte pentru noi?! (Rm 8,31b-34)

Acest fragment al Epistolei către romani aparţine părţii ei centrale. Capitolele 1-4 au demonstrat că oamenii sunt îndreptăţiţi printr-un act gratuit al bunătăţii lui Dumnezeu în timp ce capitolele 5-11 vor să arate în ce fel creştinii, îndreptăţiţi prin credinţa în Cristos, află în iubirea lui Dumnezeu şi în darul Duhului Sfânt garanţia mântuirii. Într-adevăr, omul, unit cu Cristos, este spiritualizat. Însuşi trupul lui va învia pentru că în el locuieşte încă de pe acum Duhul Sfânt. Prin această locuire a Duhului creştinii devin fii ai lui Dumnezeu. Mai mult, ei se pot adresa Tatălui cu aceiaşi familiaritate cu care a făcut-o Isus (8,14-17). Prin urmare, nu întâmplător textul nostru a devenit, sub condeiul sfântului Pavel (Paul), un imn care cântă speranţa creştină şi certitudinea mântuirii. Mântuirea conferă credincioşilor asigurarea că vor putea învinge orice încercare şi că nimic nu-i va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Cristos Isus (8,31-39). Or, toată această învăţătură de viaţă capătă o lumină vie când înţelegem ce fel de iubire a manifestat Dumnezeu faţă de noi. Nu una abstractă, ci una care, aidoma celei a lui Abraham, trece printr-o jertfă preţioasă, Jertfirea Fiului: El nu l-a cruţat nici pe însuşi Fiul său, ci l-a dat pentru noi toţi. Aşadar, cum nu ne va dărui toate împreună cu El?!

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin