Predici

Iubiţi credincioşi! Neîncetat Isus continuă să cheme ucenicii care să-L urmeze şi pe care să-i instruiască cu privire la misterul vieţii veşnice. Am ascultat că l-a chemat în mod personal pe Filip, care la rândul său l-a invitat să vină la Domnul pe Natanael. Evanghelistul Ioan nu se preocupă să descrie reacţia lui Filip, ci mai degrabă, evidenţiază cum chemarea pe care Isus i-o adresează, de a-L urma îi schimbă radical viaţa. Filip îl urmează pe Isus deoarece “l-a găsit pe Cel despre care vorbesc Profeţii şi Legea”. Domnul vine şi se arată oamenilor într-un mod neaşteptat: Regele regilor alege să se stabilească la Nazaret, un sat necunoscut şi nesemnificativ din Galileea, pe care Biblia nici măcar nu-l aminteşte.

După părerea cărturarilor, Mesia trebuia să vină din Betleemul Iudeii şi nu din Nazaretul Galileei iar astfel credea şi Natanael.

Din Evanghelia de astăzi înţelegem că atât Filip cât şi Natanael erau credincioşi, cunoşteau Vechiul Testament şi aşteptau venirea Mântuitorului. Modul surprinzător în care Isus se descoperă, riscă să deruteze aşteptările lui Natanael cu privire la Mesia. El s-a aflat înaintea unei alegeri dificile, la fel ca fiecare om al zilelor noastre: să fie cu sufletul deschis faţă de modul mereu nou cu care se arată Dumnezeu sau să se ghideze după propriile sale idei, concepţii strict omeneşti.

Modul de a se comporta al lui Filip: nu caută să-l convingă pe Natanael, nu încearcă să-i demonstreze cu ajutorul textelor din Biblie că Isus este Mesia, ci îi repetă aceleaşi cuvinte pe care Isus le-a spus celor doi ucenici ai Botezătorului “vino şi vezi”. Singura soluţie pentru a fi deschişi faţă de stilul mereu nou al lui Dumnezeu este aceea de a-L urma pe Isus, pentru a înţelege, la fel ca Natanael, că nu noi suntem cei care îl descoperim pe Domnul, ci este El cel care ne cunoaşte mai dinainte. Filip nu-i impune ceva lui Natanael ci-l invită să vadă şi, el văzând, se converteşte.

Avem un Dumnezeu care ne cunoaşte aşa cum suntem, cu calităţile şi cu păcatele noastre, dar ne şi spune că mila Sa este infinit mai mare decât toate păcatele noastre.

Iubiţi credincioşi! Dreptatea lui Natanael, lăudată şi de Isus, nu este îndeajuns pentru a-l mântui. Doar întâlnirea personală cu Isus luminează mintea şi inima acelui om cinstit care descoperă că este cunoscut atât de profund.

Isus ne cheamă, ne dă o misiune grea, dar ne şi promite -cum i-a spus lui Petru-, o răsplată de o sută de ori mai mare faţă de lucrurile la care am renunţat, dacă îl vom urma.

Isus îl vede pe Natanael şi zice: “Iată un om drept în care nu este vicleşug”. Cum putea fi un om drept dacă nu-L recunoaşte pe Isus ca fiind Mesia? Omul drept este cel care ştie să renunţe la părerile sale atunci când înţelege că acestea nu sunt conforme cu planul lui Dumnezeu. Omul care nu este dispus să facă această convertire nu este nici drept, nici cinstit. Natanael îl aştepta pe Mesia în conformitate cu mentalitatea din timpul său, dar întâlnirea personală cu Domnul îl ajută să înţeleagă faptul că Dumnezeu nu face mereu ceea ce lumea crede sau îşi imaginează despre El.

Invitaţia pe care Isus o adresează lui Filip îi schimbă viaţa acestuia din urmă în mod complet. Meritul ucenicului este doar cel de a-L fi întâlnit în drumul său pe Domnul. Doar Isus are o putere de convingere atât de mare pentru că este Fiul lui Dumnezeu; El invită pentru că ne iubeşte cu o iubire deosebită.

Răspunsul lui Filip devine la rându-i, o chemare pentru alţii: Natanael. Nelămuririle umane a lui Natanael se risipesc în întâlnirea personală cu Isus.

La fel ca şi Filip şi noi putem să-i chemăm pe fraţii noştri care sunt nedumeriţi, la Isus. “Vino şi vezi” înseamnă ca şi tu să te apropii de Domnul pentru ca Spiritul Său să te lumineze cu lumina Sa.

Din cuvintele acestei Evanghelii înţelegem că avem mereu nevoie de cineva care să ne îndrume la Isus. Doar în urma întâlnirii directe cu Isus cad toate dubiile şi îl putem recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Isus face din Natanael un ucenic fidel şi devotat: acesta îşi descoperă adevăratul sens al vieţii, fapt ce-l va determina să-L urmeze pe Domnul din toate puterile până la sfârşitul vieţii sale. Asemenea celorlalţi ucenici, Natanael îl va urma pe Domnul până la îndurarea martiriului.

Isus îi schimbă numele lui Natanael când îi zice: “Iată un adevărat israelit”. “Isdrael” înseamnă cel care îl vede pe Dumnezeu. Chiar dacă îl vede pentru prima oară, Isus îl cunoaşte bine pe Natanael deoarece cunoaşte toţii oamenii şi ştie ce este în inima lor. Isus îi mai spune: “Vei vedea lucruri mai mari decât aceste”. Domnul vorbeşte de o descoperire continuă a lui Dumnezeu cu ajutorul mişcării de coborâre şi urcare a îngerilor. Îngerii care urcau şi coborau în visul patriarhului Iacob; a coborî şi a urca sunt verbe care îl desemnează pe Isus în umanitatea şi în dumnezeirea Sa. Isus este revelaţia Tatălui, este punctul de legătură între cer şi pământ; mediatorul între oameni şi Dumnezeu; scara cea nouă a lui Iacob de care Dumnezeu se slujeşte pentru a dialoga cu omul.

Cultul icoanelor

Duminica aceasta, întâia din Postul Paştilor, se mai numeşte şi Duminica Ortodoxiei, în amintirea biruinţei dreptei învăţături a Bisericii despre icoane şi despre cultul lor. Dreptcredincios, dreptslăvitor, se zice în limba greacă: orthodoxos, de unde şi denumirea de ortodoxie, care înseamnă credinţă dreaptă, adevărată, sau, în sens literal strict, dreaptă slăvire.

Prin urmare, Duminica Ortodoxiei nu înseamnă duminica Bisericii Ortodoxe, ceea ce ar fi şi un anacronism, deoarece această denumire şi-a luat-o Biserica Răsăriteană de-abia mai târziu, după schisma cea mare, pe când dreapta credinţă – ortodoxia – despre icoane s-a definit în al şaptelea conciliu ecumenic, Niceea 787, deci cu mult înainte.

Înainte de a arăta legitimitatea şi folosul pe care îl are cultul sau veneraţia icoanelor, în evlavia creştină, să facem o scurtă privire istorică asupra luptei dusă împotriva icoanelor.

Ceea ce a determinat pe împăraţii bizantini să combată icoanele a fost intenţia lor de a îmblânzi astfel furia musulmanilor, care ameninţau frontierele Imperiului Roman şi care, cum ştim, învinuiau pe creştini că, cinstind icoanele, ei încalcă porunca din decalog care spune: “Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini lui!” Totodată, împăraţii credeau că, suprimând cultul icoanelor, îi vor atrage mai uşor pe musulmani la creştinism.

Primul care a greşit cu privire la acest cult a fost împăratul Leo Isaurul, după care au urmat ereticii numiţi iconoclaşti, care înlăturau orice icoane din biserici, distrugându-le, şi combăteau orice fel de folosire a lor ; apoi, iconomahii, eretici care admiteau folosirea icoanelor în scopul instrucţiunii sau înfrumuseţării Bisericilor, dar combăteau venerarea lor religioasă.

Leo Isaurul a emis un edict împărătesc prin care interzicea venerarea icoanelor în cuprinsul imperiului şi ordona înlăturarea lor. Au fost distruse, atunci, nepreţuite comori şi nemuritoare capodopere de artă religioasă. Totodată, valuri de sânge curgeau pretutindeni, căci mulţi creştini preferau mucenicia, decât să pângărească chipurile Mântuitorului, ale Preacuratei sau ale sfinţilor. Părinţii Bisericii s-au împotrivit cu dârzenie acestui edict, pecetluindu-şi credinţa cu propriul sânge. Spre a pune capăt ereziilor iconoclaştilor şi iconomahilor, la dorinţa patriarhului Taraziu al Constantinopolului, pe timpul împărătesei Irina şi al fiului acesteia, Constantin al VI-lea Coproninul, s-a ţinut la Niceea, în anul 787, al VII-lea Conciliu sau Sobor Ecumenic, în care s-a definit adevărata învăţătură despre venerarea icoanelor. Aici s-a hotărât să se pună cruce şi icoane sfinte prin biserici, pe vasele şi veşmintele sacre, în case şi la răscruci de drumuri, pentru că – precizează Conciliul – “aceasta este învăţătura sfinţilor Părinţi cea insuflată de Dumnezeu şi sfânta Tradiţie a Bisericii”. “Şi – adaugă acelaşi Conciliu – acestea, adică icoanele Mântuitorului, ale Preacuratei Fecioare Maria şi ale sfinţilor să se sărute şi să se venereze, dar nu cu adevărată latrie, cea care după credinţă se cuvine numai firii dumnezeieşti, ci aşa ca în onoarea acestora să se tămâieze şi să ardă lumini ca şi la chipul preţioasei şi de viaţă făcătoarei Cruci, la sfintele Evanghelii şi la celelalte lucruri sfinte, precum era datina cea veche şi cucernică, pentru că onoarea dată icoanei trece la prototip şi cel ce se închină la icoană se închină celui zugrăvit într-însa.” (Apud Dr. V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. I, ed. a II-a, Blaj, 1927, p. 485). Luptele contra cultului icoanelor au continuat însă şi după Conciliu. De abia în anul 842, deci după mai bine de o sută de ani de lupte, împărăteasa Teodora a curmat persecuţia, iar Biserica, în amintirea acelei biruinţe a dreptei credinţe privitoare la cinstirea icoanelor, a rânduit sărbătoarea de azi, Duminica Ortodoxiei.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin