Predici

Trei băieţi de 8 ani au mers odată la spovadă unul după altul. Primul a mărturisit: “Am aruncat un bostan în lac”. Al doilea mărturiseşte aceeaşi crimă. Când ajunge al treilea la rând, preotul îi spune: “Presupun că şi tu ai aruncat bostanul în lac”. Băiatul răspunde însă: “Nu, pe mine mă cheamă Bostan. Eu am fost Bostan-ul aruncat în lac”.

Uneori îmi doresc să fi fost şi eu pe vremea lui Isus în Cafarnaum. Personal, m-ar fi interesat foarte mult modul în care a vorbit şi a predicat Cristos. Poate m-aş simţi mai mult un destinatar concret al mesajului său, vizat de cuvântul său. Aş vrea uneori să fi trăit pe pielea mea şi să mă fi convins mai mult, mai bine de ce, cum mărturiseşte destul de des evanghelistul Marcu, toată lumea era entuziasmată şi vedea în el un altfel de învăţător, nu ca ceilalţi învăţători ai legii, unul al cărui mesaj este mereu nou şi care vorbeşte cu autoritate.

Învăţătorii legii de altădată i-am numi noi astăzi “moralişti”. Ei considerau că datoria lor consta în a veghea ca legea lui Moise (cele 10 porunci) să fie împlinite cât mai riguros. Şi aşa şi-au făcut o datorie din a adăuga alte sute de reguli şi legi, care să ajute în detaliu la respectarea celor 10 porunci. Erau mult prea preocupaţi cum trebuie manifestată religiozitatea în exterior. De aceea era predica lor searbădă şi seacă, fără viaţă, învechită, plictisitoare şi lipsită de autoritate. Aşa au devenit oamenii credincioşi doar un mormânt spoit, cu o faţadă frumoasă, care ascundea doar mucegai şi mizerie.

Cristos reuşeşte prin mesajul său nou şi plin de autoritate să pătrundă dincolo de aparenţe, să treacă dincolo de faţadă şi să ajungă la inimă. Şi de aceea toţi ascultătorii săi se simt vizaţi în mod direct, personal de vestea cea nouă a lui Cristos. Fiecare îşi dă seama că acest cuvânt îl priveşte în mod concret. Aceasta este atitudinea cu care suntem şi noi acum invitaţi să ne lăsăm atinşi de cuvântul ce tocmai a fost proclamat, pentru că minunea pe care o înfăptuieşte astăzi Cristos nu vizează doar exteriorul, fizicul. De aceea Cristos vindecă înainte de toate inima, eliberează omul de păcat, de povara interioară “Fiul meu, ţi se iartă păcatele!” şi abia apoi îl vindecă de paralizia fizică (“Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!”)

Aţi fost vreodată paralizaţi? Să nu mă înţelegeţi greşit. Reformulez. V-aţi simţit vreodată ca şi cum aţi fi paralizaţi? Aţi fost vreodată total la pământ, fără nici o rază de speranţă, apăsaţi de durere şi suferinţă (în trup sau în spirit) ori amorţiţi de mizerie şi necaz, aşa încât aţi fi preferat mai degrabă să nu vă mai fi trezit?
Acum mă înţelegeţi poate mai bine. Fiecare dintre noi a trecut prin asemenea situaţii ori poate chiar se confruntă cu una sau mai multe dintre ele. În astfel de momente nu e chiar uşor să te ridici, să fii din nou pe picioarele tale. Şi atunci este bine să avem persoane alături, care ne pot ajuta să ne ridicăm, care ne pot ajuta să prindem curaj, să nu ne pierdem încrederea şi speranţa sau care se oferă chiar să poarte alături de noi durerea, suferinţa în care ne aflăm şi care ne-a paralizat trupul sau spiritul.

În evanghelia de azi avem în centrul atenţiei un om care face această experienţă la nivel fizic. O persoană paralizată, care nu se poate ridica pe picioarele sale, este ajutată de patru prieteni care cred şi speră să obţină de la Isus vindecarea lui. Din experienţă ştim că, atunci când ne simţim paralizaţi, suntem bucuroşi de ajutorul oricui. Oricine ne e alături ne e prieten. Mulţi din cei care ne-au însoţit cât ne-a mers bine acum sunt prea ocupaţi pentru a ne fi alături, şi unii cărora poate nu le-am acordat nici o atenţie se arată a ne fi acum alături, mai ceva ca o rudă de sânge.

Şi acum intervine întrebarea decisivă, care ne priveşte personal pe fiecare: noi unde ne aflăm? Suntem în locul mulţimii care îi împiedică pe cei patru să ajungă la Isus şi este indiferentă la eforturile lor, o mulţime care nu vede credinţa lor? Ori poate ne aflăm în locul celor patru prieteni care doresc cu adevărat vindecarea paraliticului? Sau poate chiar în locul celui paralizat de boală, suferinţă, durere, necaz? Ce rol jucăm în acest episod emblematic pentru viaţa noastră?

Să vedem spre exemplu cam unde ne aflăm atunci când ne merge bine. E posibil să aparţinem acelei categorii de persoane care îşi iau masca de duminică cu ei la biserică, afişând un chip senin şi pios, ascultând cu mâinile împreunate Cuvântului lui Dumnezeu şi apropiindu-se cu toată convingerea şi cu rozariul în mână de Sfânta Împărtăşanie, neglijându-i ori ignorându-i total pe ceilalţi sau, chiar mai mult, trântindu-le uşa în nas sau împiedicându-i să ajungă, prin exemplul lor negativ, la Cristos.

De când ne arogăm dreptul să hotărâm cui i se adresează Cuvântul lui Dumnezeu şi cui nu? Cine ne dă nouă garanţia că am fi mai buni ca cel de lângă noi, că purtarea noastră trebuie să devină paradigmă pentru comportamentul celuilalt? De ce am crede noi că doar împlinirea cu ochelari de cal a unui pachet de legi, reguli, restricţii, că respectarea cu scrupulozitate a celor 10 porunci, dar ignorând spiritul legii lui Dumnezeu, Iubirea, ne asigură un loc privilegiat la masa sa? Oare la asta se reduce mesajul lui Dumnezeu către oameni, la câteva porunci? Atunci degeaba a murit Cristos pe cruce. Nu am înţeles nimic şi nu suntem mai buni ca alţii.

Altfel formulat: riscăm să fim persoane care merg duminică de duminică la biserică, dar în timpul săptămânii şi-au pus haina de creştin în cui. Nu la aceasta se asta se reduce totul. Poate credem că dacă ne-am făcut datoria de duminică, aceasta ne dă dreptul ca în rest să-i vorbim pe alţii de rău, să-l îngrămădim pe celălalt sau să-l călcăm în picioare, să fim geloşi, invidioşi. Mărturia dată duminica în biserică devine astfel minciună în timpul săptămânii. Şi atunci care e adevăratul nostru chip? Cel scos la rampă o oră pe săptămână în biserică sau cel demonstrat în celelalte 23 ore şi în celelalte 6 zile ale săptămânii? Noi venim în biserică, participăm la Liturghie şi sacramente, ne rugăm din obligaţie/datorie sau din necesitate? Oare are nevoie cu adevărat Dumnezeu de noi sau suntem noi cei care avem nevoie de El, şi nu doar o dată pe săptămână la Liturghie şi de câteva ori pe an, când ne călcăm pe inimă să facem o Spovadă bună?

Poate ar trebui să ne asumăm odată rolul de prieten, în sens creştin, persoane care îi ajută pe alţii să se ridice din nou pe picioarele lor. Să nu pierdem din vedere un amănunt precizat de Marcu în Evanghelie: “Văzându-le credinţa, Isus a spus paraliticului: Fiul meu, ţi se iartă păcatele”. Practic credinţa celorlalţi e cea care a produs vindecarea paraliticului. Este impresionant să îţi dai seama cât de mult poate ajuta rugăciunea noastră pe altcineva. Credinţa altora care ne însoţesc pe drumul altora poate mijloci vindecarea noastră, la diferite niveluri, nu doar fizic. De aceea ne rugăm unii pentru alţii, de aceea la Rugăciunea Credincioşilor îi încredinţăm lui Dumnezeu cererile noastre pentru noi, pentru cei dragi ai noştri şi pentru întreaga Biserică. Ne ajutăm unii pe alţii să ne purtăm “paralizia”, să ne ridicăm pe propriile picioare, pentru că toţi suntem păcătoşi.

Există o biserică în Viena (Austria) unde sunt îngropaţi câţiva din reprezentanţii familiei regale a Habsburgilor. Atunci când funeraliile soseau la uşile bisericii, care erau închise, cineva bătea la uşă cerând permisiunea de a intra cu cel răposat în biserică. Preotul întreba din interiorul bisericii: “Cine-i cel care vrea să intre?” iar unul din garda răposatul răspundea strigând: “Maiestatea sa, împăratul”. Preotul însă răspundea scurt: “Nu-l cunosc”. Scena se repeta din nou, cu aceleaşi replici. A treia oară, când se bătea la uşă iar preotul întreba din nou “Cine-i cel ce vrea să intre în biserică?”, un soldat din gardă răspundea doar “Un biet păcătos, fratele tău”. Şi de abia atunci se continuau funeraliile cu slujba religioasă.

Acest obicei folosit la înmormântarea Habsburgilor ne reaminteşte că toţi suntem păcătoşi, indiferent de rangul în societate, de luxul în care trăim, de relaţiile pe care credem că le avem, de faptul că suntem laici sau preoţi, persoane consacrate. Doar când ne recunoaştem păcătoşi, ne dăm seama de cât de mult avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu şi de ceilalţi. Arhiepiscopul Fulton Sheen spunea odată că în trecut catolicii au crezut că Sfânta Fecioară a fost neprihănit zămislită/concepută. Astăzi, continuă el, mulţi dintre noi cred că ei sunt neprihănit zămisliţi. Dacă analizăm atitudinea noastră faţă de necesitatea sacramentului Spovezii, recunoaştem că ne credem prea curaţi, să-i mai cerem iertare lui Dumnezeu. Râdem de cei care se spovedesc şi luăm în râs sacramentul în sine, nu credem în Cel care ne oferă iertarea prin intermediul preotului. Avem o părere aşa bună despre noi, că nu mai aducem cult decât orgoliului nostru care nu lasă loc nimănui, nici celorlalţi, nici lui Dumnezeu.

Este momentul să trecem de la poziţia de gură-cască, admiratori de duminică ai lui Cristos, la statutul de prieten în sens creştin, care îi ajută pe alţii să se ridice în picioare şi-i conduc la Cristos pe ceilalţi prin modul lor de a fi creştini, nu doar de duminică. Cine nu s-a simţit niciodată paralizat şi nu a simţit nevoia unui astfel de prieten care să-ţi întindă mâna şi să te conducă prin orice mijloace la cel care poate oferi vindecare sufletului şi trupului nu va înţelege însă niciodată acest mod de a fi creştin, nu doar pentru tine însuţi ci şi pentru ceilalţi. Altfel spus, trebuie să ne recunoaştem noi mai întâi păcătoşi pentru ca apoi să putem sări în ajutorul altor păcătoşi, să fi acceptat să fim noi mai întâi vindecaţi de sacramentul Penitenţei, pentru a-i conduce şi pe alţii la el, să fim noi mai întâi convinşi de ceea ce recomandăm altora.

“Ridică-te!” Acesta e cuvântul lui Cristos adresat paraliticului, adică nouă, tuturor. “Ridică-te! Lasă să cadă cârjele pe care te bizui, pe care te sprijini! Lasă la o parte alcoolul, care-ţi mănâncă viaţa! Luptă cu boala fizică şi morală, care vrea să te paralizeze! Ridică-te odată şi rupe prieteniile rele, dă la o parte orice relaţie pentru întreţinerea căreia trebuie să renunţi la principii şi valori creştine! Ridică-te împotriva climatului moral mizerabil, decadent care paralizează familia pe care o ai sau cea pe care vrei să o întemeiezi. Vreau să te vindec, dar dacă nu accepţi să-ţi vindec inima, dacă nu vrei să fii curat în interior, nu poţi fi vindecat nici în afară! Nu te încrede în aparenţe. Nu te bizui pe imaginea pe care ţi-ai creat-o şi pe care o afişezi ipocrit altora. Nu va ţine prea mult”.
Domnul ne spune azi prin gura profetului Isaia: “Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; voi nu o vedeţi?” Cine nu îngenunchează la scaunul de spovadă, nu înţelege ce înseamnă “a te ridica, a sta în picioare” în faţa Domnului. Eu cred că Isus Cristos îmi spune astăzi personal “Ridică-te!” Iar conştiinţa îmi spune clar de unde, din ce situaţie, din ce anturaj, din ce înclinaţie vrea Cristos ca eu să mă ridic. Întrebarea este: vreau cu adevărat să stau în picioare, să mă ridic în faţa lui, chiar dacă asta presupune înainte o îngenunchere în faţa milostivirii sale? Sau prefer să nu fi auzit niciodată acest provocator “ridică-te”?

pr. Claudiu Budău Ritul latin