Predici

Suntem la începutul Evangheliei după Matei: ucenicii nu au experienţă, dar Isus îi responsabilizează, are încredere în ei. Le cere să se comporte bine. Singuri nu pot fi “sare”, numai dacă rămân uniţi cu Cristos, la fel cum ciorchinele aduce roadă numai dacă rămâne unit cu viaţa de vie.

Sarea şi lumina, două elemente fără de care viaţa nu ar avea gust. Omul trebuie să ştie că trăind pe pământ, trebuie să privească cerul, adică să-şi pregătească zi după zi, locul său din cer. De aceea nu trebuie să-şi trăiască viaţa după criterii strict omeneşti ci, după logica lui Dumnezeu. Domnul ne cheamă să fim sarea pământului, să-i condimentăm prin mărturia vieţii noastre pe cei care trăiesc în preajma noastră. Suntem invitaţi ca să lăsăm să strălucească lumina care a aprins viaţa noastră, care a permis ca noi să existăm.

Iubiţilor! Este imposibil să strălucim dacă nu suntem buni părinţi, dacă nu avem pacea, liniştea şi iubirea în inimile noastre, dar şi blândeţea şi dorinţa de a-i ajuta pe cei dragi. De aceea noi putem să-L anunţăm pe Domnul numai dacă respectăm în viaţa noastră de zi cu zi, Poruncile Sale, numai dacă ne rugăm ca să primim de la El adevărata lumină. O lumânare nu ştie că este aprinsă, dar totuşi arde şi răspândeşte în jurul ei lumina. Oare în zilele noastre mai are putere Evanghelia? Mai reuşeşte să pătrundă în inimile şi în minţile noastre: ţinem seama în timpul săptămânii de ceea ce am ascultat la Biserică? Sau trăim un creştinism fără Cristos, fără să respectăm învăţătura Lui?

Un om era de părerea: “Credinţa creştină este calea de a-L descoperi pe Dumnezeu!” Adevărat: dar noi suntem atât de împrejmuiţi de ideile creştine încât suntem convinşi că le trăim. Oare nu înţelegem că apostolii rămâneau cu “gura căscată” în faţa învăţăturii şi a minunilor Domnului? Nu doar atât: ei se hotărau repede să-şi schimbe viaţa. Oare nu suntem un fel de lumină ce luminează sub obroc (ascunsă), cât timp suntem atenţi numai la comportamentul nostru de creştin, ca să fie corect din punct de vedere politic şi să nu deranjeze pe nimeni?

Lumină şi sare: adică noi suntem invitaţi să dăm o mărturie puternică cu viaţa noastră, despre credinţa în Isus, prin faptele noastre bune. Aici încep problemele! Creştinul nu trebuie să salveze lumea, lumea este deja mântuită. Ceea ce poate face, este să trăiască ca un om mântuit, să-i facă publicitate Împărăţiei cerurilor, să-şi actualizeze mântuirea prin stilul său de viaţă, prin iubirea sa faţă de cei dragi şi faţă de cei mai mici, care au nevoie de o vorbă bună. Să fie un om care ştie să-şi accepte slăbiciunile sale şi de aceea poate să accepte şi slăbiciunile celor de lângă el, şi care nu-şi pierde speranţa, deoarece ştie ceea ce Domnul a făcut pentru el. Să nu ne credem creştini perfecţi: Domnul are nevoie de fii, nu de drepţi care să-i dea lecţii.

Isaia ne arată felul concret de-a fi lumină şi sare: prin iubire, prin caritate, care se interesează şi-i ajută pe cei mai săraci şi mai suferinzi. Trebuie să propunem stiluri de viaţă care să contracareze sărăcia noastră sufletească, ce creşte tot mai mult: profitul ca măsură a vieţii, egoismul şi edonismul (fac ce-mi place), ca soluţii de viaţă. În acest sens, apostolul Pavel ne aminteşte că logica lui Dumnezeu este total diferită de logica lumii. Isus şi-a dăruit viaţa. Prin jertfa Sa ne-a salvat. Deci ne salvăm pe noi şi pe cei dragi ai noştri prin jertfa de iubire!!! Măsura rezultatului nostru stă în inima Domnului, nu în statisticile şi în profitul nostru: chiar dacă în ochii lumii, această iubire gratuită a Domnului faţă de noi şi a noastră faţă de alţii, este inutilă sau o pierdere de vreme, noi, fiii luminii, ne încredem în Domnul şi, ca şi El vrem să iubim, cu o iubire mare, uneori cu o iubire care suferă, ştiind că falimentul aparent al lui Dumnezeu reprezintă, de fapt, mântuirea lumii.

Când Isus le spune ucenicilor Săi: “Sunteţi sarea pământului!” le dă o responsabilitate faţă de întreg universul: face din ei oameni centrali şi esenţiali ai lumii. Sunt oameni chemaţi să dea sens şi gust vieţii lor şi vieţii credincioşilor. Dar există şi riscul ca ucenicii să fie ignoranţi şi să nu-i ajute pe credincioşi să îşi pună toată nădejdea în Domnul şi, prin urmare, să fie “aruncaţi afară şi călcaţi în picioare de oameni”.

“Voi sunteţi“, iată ce multă încredere îşi pune Domnul în noi. Iată ce mare responsabilitate au ucenicii faţă de cei la care au fost trimişi. Faptul de a fi ucenici este un dar de la Dumnezeu, un dar care îi cheamă să fie tot mai strâns uniţi cu Cristos, “Lumina lumii”.

“Lumina“, înseamnă faptele bune pe care ucenicii trebuie să le împlinească: dreptatea, mila, pacea, implicarea socială, prin care ei se arată ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Acest comportament al lor trebuie să-i conducă pe credincioşi să-L recunoască pe Dumnezeu, ca fiind valoarea supremă şi să nu-şi pună speranţa lor în lucrurile materiale trecătoare. Prin exemplul vieţii trebuie să-i atragem şi pe alţii la Tatăl. Ceilalţi trebuie să înţeleagă din vorbele şi din faptele noastre că noi suntem ai lui Isus.

Isus spune despre Sine: “Eu sunt lumina lumii”, dar mai apoi spune: “voi sunteţi lumina lumii”. Lumea cu întunericul ei – al fragilităţii oamenilor, al păcatului, al greutăţilor – are nevoie încontinuu de lumină. Lumina a venit în lume, dar oamenii nu au primit-o, însă lumina a biruit! Să nu uităm că avem un Dumnezeu mai inteligent decât noi! Şi celor care au primit-o, le-a dat puterea să fie copiii Săi, fiii luminii; ei înşişi să fie “lumina lumii”. Iată cum misiunea lui Isus devine misiunea urmaşilor Săi. Acest lucru este pentru noi un dar, o onoare, o responsabilitate. Cum să fim lumină? Mai întâi de toate trebuie să ne lăsăm luminaţi de Domnul, să cunoaştem şi să credem Scripturile. Să învăţăm de la persoanele pline de lumină, pe care Domnul ni le-a scos în cale: acele persoane care ne înţeleg şi care ştiu să vorbească inimii noastre, care ne încurajează, care se roagă, care iubesc, care ne dau încredere şi putere.

Şi sfinţii au primit lumina de la cei din jurul lor. Şi ei au dat-o credincioşilor lor. Acest lucru înseamnă a fi sare şi lumină a pământului, adică a avea înţelepciunea în a stabili, a determina valoarea lucrurilor, a promova valorile spirituale în conformitate cu demnitatea vieţii umane, a respecta viaţa noastră şi a celor de lângă noi, în conformitate cu credinţa noastră. Trebuie să fim lumină nu prin ideile şi prin gândurile noastre ascunse, ci prin faptele noastre.

Iată ce ne spune profetul Isaia: “Împarte pâinea ta cu cel flămând, primeşte-i în casa ta pe cei mizerabili, fără casă, îmbracă-l pe cel gol. Lumina ta va răsări ca şi cea a soarelui”. Dacă suntem sinceri cu noi trebuie să recunoaştem că suntem o lumină dar tare slabă, că de multe ori suntem întuneric (ură, certuri, neînţelegeri şi dispreţ pentru cei de lângă noi) la nivel individual, familial şi social.

Toţi suntem chemaţi să fim lumină: să facem ca opresiunea şi nedreptatea să înceteze, printr-o muncă tot mai constantă în favoarea păcii şi a demnităţii tuturor oamenilor; trebuie să muncim pentru a extirpa foamea, bolile, pentru ca fraţii noştri să nu mai fie subjugaţi de către cei care profită de pe urma muncii lor. Atunci lumina va străluci în întuneric.

Trebuie să facem fapte bune nu pentru plăcerea şi satisfacţia noastră, ci pentru că fraţii noştri au nevoie de ajutor. Trebuie să facem fapte bune pentru ca (văzând bunătatea noastră) alţii să-L laude pe Tatăl nostru care este în ceruri (şi nu să ne laude pe noi!). Aceste idei le ştim pe de rost, dar problema este că foarte cu greu le trăim. Trebuie să ne facem un examen de conştiinţă, pentru a nu ne face de râs în faţa judecăţii Domnului, sau suntem interesaţi doar de laudele şi de părerile oamenilor? Nu oamenii ne mântuiesc, ci Domnul! Doamne, ajută-ne să nu fim poticnire pentru credinţa celor mai slabi decât noi! De câte ori nu se întâmplă în zilele noastre ca un om care merge des la biserică, sa fie cel dintâi care se ceartă la locul de muncă şi în familie. Şi atunci mă întreb: “Domnul ne-a poruncit să răspândim întunericul? Sau ne-a cerut să fim lumină?”

Iubiţilor! Noi, ca biserică, trebuie să fim “sarea pământului şi lumina lumii”. Noi, creştinii, nu trebuie să trăim doar pentru noi, ci pentru a-i lumina pe cei necredincioşi. Pe timpul lui Matei, creştinii erau alungaţi din Sinagogi. Mulţi se întrebau ce trebuie să facă. Matei le răspunde folosindu-se de imagini simple, pe care toţi le foloseau zi de zi: sarea şi lumina.

Sarea, pentru acele timpuri, era simbolul solidarităţii, al iubirii şi al păcii dintre oameni (Mc 9,50). Şi în zilele noastre arabii spun: “Vă iubesc, cum iubesc sarea”. În Orient se freacă cu sare copilul nou născut, pentru a-i da vitalitate şi vigoare (Ez 16,4) şi pentru a îndepărta de la el spiritele rele. Apoi expresia “sarea inteligenţei” înseamnă a fi persoane capabile să-i sfătuiască, să-i ajute, să-i mângâie şi să-i orienteze pe alţii (Col 4,6).

Sensurile luminii: este cea dintâi creaţie a Domnului: “Să fie lumină!”; Dumnezeu însuşi este lumină; (1Gv 1,5); Cuvântul Său este lumină (Ps 109,105); Isus se auto – proclamă “lumina lumii”, ce a venit să lumineze pe tot omul din lume (Io 1,5; 8,12); lumina este izvor de viaţă.

Iubiţi credincioşi! Apostolul Ioan ne învaţă “Cine iubeşte pe fratele său stă în lumină” (1 Io 2,10). Nu putem fi fiii luminii, dacă nu-i iubim pe fraţii noştri. Isus ne cere să-i ajutăm pe săraci, pentru a fi lumina lumii! Într-o lume în care domină egoismul şi indiferenţa, Isus ne cere să iubim, pentru a fi lumină. Doar experienţa în iubirea reciprocă, atât nouă cât şi celor din jurul nostru, ne umple vieţile de sens, de bucurie şi de lumină. Sarea nu costă mult, ca şi cum ar vrea să ne spună că iubirea nu costă bani: nu există adevărată iubire dacă nu este gratuită. Iubirea nu este un interes economic.

“Nici o literă nu se va pierde din Lege”, clarifică Isus. Unii credeau că este de ajuns credinţa şi că nu mai trebuie să respecte Legea lui Moise; alţii credeau că trebuie să respecte doar nişte reguli, Poruncile, fără să mai ţină seama de credinţă. Isus clarifică: “N-am venit să desfiinţez Legea, ci s-o împlinesc (s-o perfecţionez)”. Nimeni nu poate să fie împotriva poruncilor, dar respectarea poruncilor fără credinţa în Dumnezeu, fără a şti că de la El ne vine toată puterea, viaţa şi iubirea, şi fără respectul faţă de aproapele, nu valorează nimic.

Ca să-L cunoască pe Dumnezeu, copii mei şi cei din jur au nevoie să vadă că mă rog şi că fac fapte bune. Acest lucru reiese şi din următoarele exemple: dacă mă opresc să privesc un tablou într-un muzeu, acel tablou va stârni şi interesul altora, oprindu-se să-l admire. Lumea nu se uită la mine, care privesc tabloul, dar văzându-mă, o să dorească şi ea să-l vadă şi, fără să-şi dea seama că eu exist, o să admire tabloul! Dacă intru şi mă aşez într-un restaurant gol, restaurantul se va umple. Tot astfel, la Dumnezeu mă conduc cei care îl privesc, îl cunosc şi care îmi vorbesc despre Fiul Său. Dacă eu mă voi ruga şi mă voi umple de lumină îi voi atrage şi pe alţii pe calea către Dumnezeu.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin