Predici

Viciul soluţiilor

Vine momentul de a spune, ca Samuel (prima lectură): “Iată-mă!” Fiind expirată delegaţia, trebuie să ieşim personal la loc deschis, să ne asumăm responsabilităţile proprii. De prea multe ori preferăm să fim reprezentaţi. Dăm ample procuri. Însărcinăm pe profeţi să vorbească clar în locul nostru. Pe misionari să anunţe evanghelia pentru noi. Pe sora ca să se dedice bătrânilor în numele nostru. Pe călugăriţele de clauzură să ne înlocuiască la rugăciune. Pe voluntari să se pună dezinteresat în slujirea altora tot pentru noi. Pe curajoşii apărători ai celor oprimaţi să-şi rişte pielea în contul nostru. Pe laicii “angajaţi” să se ocupe de acţiunile comunităţii parohiale substituindu-ne pe noi, care de obicei suntem absenţi şi străini.

În sfârşit, suntem creştini “printr-o persoană interpusă”. Trăim Evanghelia “prin înlocuire” (şi, natural, sunt mereu alţii care trebuie să ne suplinească). Pare că suntem capabili numai să desemnăm îndatoriri. Însărcinăm pe cineva să dea de pomană pentru a ne face buni şi generoşi. Facem nişte rugăciuni, sau vreo practică religioasă pentru a avea grijă de treburile sufletului nostru. Facem o acţiune bună – numai una – pentru a ne garanta o conştiinţă liniştită. Încredinţăm ziarului deranjul de a se gândi în locul nostru. Încredinţăm revistei religioase furnizarea sentimentelor bune. Mai ales delegăm pe preoţi şi călugări să răspundă la “chemare”.

Meseria de sfătuitori

Suntem strategi sedentari neîntrecuţi. Vârâţi în adăposturile noastre comode, decidem operaţiuni riscante, ieşiri periculoase pe care alţii trebuie să le facă. Şi ne scandalizăm dacă acţiunile temerare nu reuşesc. Tactica studiată de noi la birou era cea justă. Şi suntem chiar sfătuitori foarte abili. Pitiţi cum se cuvine, stabilim ce trebuie să spună sau să facă alţii, şi cum să se comporte, la ce punct să intervină. Nimeni dintre noi nu ştie mai bine să încredinţeze părţile neplăcute, rezervându-ne pe cele mai comode: aceea a spectatorului “critic”.

Protestând dacă protagoniştii uită timpii şi metodele “ieşirilor”, dacă un preot greşeşte în privinţa fidelităţii, dacă o persoană religioasă se îngrădeşte în mărturia sa, dacă un prieten al săracilor se compromite un pic prea mult pentru cauza dreptăţii.

Să fim găsiţi în picioare

Ei bine, procura nu mai este validă. Delegarea s-a terminat şi nu mai poate fi reînnoită. S-au sfârşit timpurile reprezentării. Nimeni nu trebuie “să vegheze” pentru a avea vise liniştite. Nimeni nu trebuie să aibă o viaţă austeră pentru a ne asigura digestii plăcute şi bucurii fără remuşcări. Trebuie să ne trezim. Să ne sculăm în picioare. Să alergăm la chemarea unui glas imperios. Să găsim – ca Samuel – curajul de… a ne face de găsit. Să pronunţăm acel cuvânt simplu dar angajant: “Iată-mă”. Domnul aşteaptă ca eu în persoană să mă decid să mă înrolez. Şi nu mă limitez să încurajez şi să salut călduros pe cei care pornesc în frunte. Trebuie să ne dăm seama că fiecare dintre noi este “chemat”. Nimeni nu este autorizat să răspundă în locul nostru.

Ghidul este pus la o parte

Norocul lui Samuel a fost acela de a avea un ghid şi un sfătuitor cu înţelepciunea preotului Eli. Care nu a pretins să devină intermediar. Nu s-a inventat rolul de “porta-voce” al Altuia. Nu a impus voinţa proprie pentru cea a lui Dumnezeu. Nu a confundat vocea Domnului cu a sa proprie. Eli a respectat vocaţia lui Samuel: Nu te-am strigat eu”. Adică: chemarea nu este a mea. Depinde de un Altul. Eu nu mă bag. Chemarea este a ta. Eu nu am dreptul de a mă amesteca.

Eli a avut modestia de a se da la o parte (aşa cum, în rest, va face şi Ioan Botezătorul în privinţa discipolilor săi), limitându-se să pună în contact pe cel direct interesat cu Protagonistul şi indicând calea de parcurs. Vedeţi-vă cu El. El trebuie să vă asculte, nu eu. El îţi va spune ce vrea de la tine. Pe El trebuie să-l urmezi. Samuel ar fi rămas pentru totdeauna într-un stadiu infantil şi de lipsă de responsabilitate dacă Eli nu s-ar fi dat cu respect la o parte. Dacă bătrânul preot l-ar fi implicat în serviciul propriu şi nu l-ar fi pus la dispoziţia Domnului.

Un ghid, după ce a indicat calea, trebuie să aibă umilinţa de a dispărea, de a se ascunde. Este ceva mai rău decât a se substitui. Şi de a pretinde să se substituie. Una înseamnă a ajuta să descopere, să discearnă. Şi alta este de a cere ca alţii să meargă cu picioarele noastre, să vadă cu ochii noştri, să gândească cu creierul nostru, să se slujească de conştiinţa noastră, să adopte deciziile noastre. Eli se arată un mare educator pentru că renunţă să-şi revendice responsabilitatea discipolului, să dezactiveze conştiinţa sa. Dacă ne gândim bine, nu este el care a fost deşteptat din somn de către Samuel. Ci a constrâns pe copil să se trezească. Eli se arată cel mai bun sfetnic pentru că dă singurul sfat prudent: trebuie să asculţi pe un Altul.

Suntem începători

Isus, celor doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul care îi cer: “Rabbi, unde locuieşti?”, le răspunde: Veniţi şi vedeţi. Ei, suntem mişcaţi, pentru aceasta. Am reuşit, chiar cu o enormă oboseală, să smulgem picioarele din terenul familiar în care eram plantaţi şi am făcut primul pas în direcţia unui teritoriu de explorat cu totul. “Au mers, deci, şi au văzut unde locuia”. Nu întrebaţi mai mult. El se mulţumeşte cu aceasta. “În acea zi s-au oprit la El”.

Suntem începători. Începem să vedem, să învăţăm, să înţelegem ceva, să încercăm… Nu într-o zi nici într-o mie de zile se naşte un creştin “gata făcut”. Înţelegem exigenţele voastre. Sunt mai mult decât legitime. De la cineva care începe să-l urmeze pe Învăţătorul se aşteaptă mult, totul. Trebuie, însă, să aveţi răbdare. Aşa cum are El în privinţa noastră. Iertaţi încetinelile noastre, întârzierile noastre, distanţa care ne separă încă de Evanghelie. Iertaţi deosebirea. Voi aţi vrea să vedeţi de îndată pe creştinul perfect, care nu înşeală, nu compromite numele său. Vai, mă tem că aşteptarea va fi lungă.

“A fi creştin este o eternă promisiune, care ca atare nu este împlinită, este o tendinţă, o căutare, o luptă, un travaliu, o ciocănitură şi o aspiraţie, ceva care se deschide continuu fără a fi vreodată cu totul deschis, ceva care este etern pe punctul de decolare, care vrea veşnic să iasă din acel centru unde nu reuşeşte să fie suportabil” (A. Von Speyr).

Creştinul nu este în stare să promită altceva decât mişcarea

Să ne înţelegem bine. Nu înseamnă că nu vrem să menţinem făgăduinţele. Pur şi simplu, unica promisiune pe care cu onestitate o putem formula este aceea de a ne mişca. Voi vă încăpăţânaţi să pretindeţi că suntem “sosiţi”. Noi suntem în stare numai să vă promitem, în fiecare zi, o nouă plecare, o reîncepere. Am făcut primii paşi. Vom face mulţi alţii, vă asigurăm. Dar este imposibil să prevedem câţi mai trebuie. Chiar pentru că acesta este un itinerar mai degrabă neobişnuit. Când ai făcut primul pas, nu fii sigur că l-ai lăsat în spate. Mâine îl vei găsi tot înainte.

Primul pas, o dată făcut, rămâne încă de făcut. Şi aşa pentru toţi ceilalţi. Iată pentru ce, aşa cum am spus, deşi nu suntem fermi, rămânem mereu începători. Să rămânem cu El. Totuşi încă nu i-am trecut pragul casei. Nu cereţi, vă rog, să ne comportăm ca primii din clasă. Nu suntem. Şi nici nu pretindem atât. Mulţumiţi-vă cu chinul nostru, cu remuşcările noastre, cu neliniştile noastre, cu încercările noastre. Mulţumiţi-vă cu nostalgia pe care o simţiţi pentru ceea ce ar trebui să fim şi nu am reuşit încă să fim. Mulţumiţi-vă că Cuvântul ne face să ne simţim rău, ne deranjează, ne descumpăneşte. Mulţumiţi-vă că purtăm numele de creştini cu capul sus (pentru că este un dar), dar şi cu roşeaţă în obraji (pentru neîmplinirile noastre macroscopice).

Nu cereţi, vă rog, certificatul de bună purtare. Nu suntem mai buni decât alţii. Mărturisim, totuşi, că nu ne mai suportăm aşa cum suntem, şi vrem să fim diferiţi. Mai apropiaţi de El, şi deci nu prea departe de aşteptările voastre. Nu măsuraţi, vă rog, calea străbătută, nu fixaţi punctul în care am ajuns. Număraţi mai degrabă rănile noastre, recunoaşteţi vânătăile noastre. Da, o ştim, suntem condamnaţi de cuvintele noastre. Cei înţelepţi, cei prudenţi, pun cuvintele juste la sfârşit.

Noi, din păcate, avem cuvintele ca punct de plecare: “La început era Cuvântul”. Şi, prinşi, târâţi de Cuvânt, nu ştim unde trebuie să mergem să ne batem, şi ne târâim cu stângăcie de-a lungul căii inaccesibile. “Veniţi şi vedeţi…” Dacă rupeţi hainele judecătorului care condamnă în baza vinelor chiar prea evidente, şi veniţi chiar şi voi să vedeţi, vă veţi da seama cât de arzătoare este acţiunea noastră. Nu staţi să povestiţi lipsurile. Recunoaştem “lipsurile”. Da, “ne lipseşte” atâta cale. Chiar dacă cineva dintre noi, din imprudenţă, are atitudine de campion, nu ne obosim să recunoaştem că nu am ajuns încă. Am făcut câţiva paşi. Şi mâine îi regăsim în faţa noastră, şi nu în spate…

“Am venit” şi “am văzut”… că ne aşteaptă multe plecări. Chemaţi, dar încă nenăscuţi… Înşfăcaţi de Cineva, şi totuşi foarte departe. Cu glasul scăzut vă putem garanta că nu ne-am întors spatele.

Cultul trupului

Sună de-a dreptul surprinzătoare unele afirmaţii ale lui Paul: “Trupul nu este pentru necurăţie, ci pentru Domnul”. “Domnul este pentru trup”. Preamăriţi pe Dumnezeu în trupul vostru”. Ciudată această insistenţă faţă de trup. S-ar spune că Dumnezeu ţine în mod deosebit la trupul nostru, îl consideră ca un lucru al său. Este de-a dreptul gelos pe el. Noi, de obicei, legăm ideea de Dumnezeu de suflet. Îi oferim un loc în suflet. El în schimb, pare hotărât să ia în stăpânire trupul nostru. Templul în care îi place să se instaleze este acela reprezentat de trupul nostru. Şi este vorba, pentru noi, de a da slavă lui Dumnezeu în trupul nostru

Cine ştie pentru ce, într-o anumită spiritualitate creştină, avem atâta frică să subliniem dimensiunea caracteristică trupului.

În rugăciune, şi chiar în liturgie, facem totul pentru a exclude trupul. Se celebrează sărbătoarea sfinţirii unei biserici. Pentru ce nu există o sărbătoare pentru “consacrarea” trupului? Şi totuşi Paul, într-un alt pasaj celebru, vorbeşte despre liturgia trupului: “Vă îndemn, fraţilor, pentru milostivirea lui Dumnezeu, să oferiţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu; acesta este cultul vostru spiritual” (Rm 12, 1) Pare un paradox: adevăratul cult spiritual este cel oferit cu trupul!

Şi, în acest moment, se deschide un amplu evantai pentru liturgia trupului. Indicăm câteva ritualuri specifice: igiena, pudoarea, dansul, respectul, castitatea, adoraţia, limbajul împrumutat de la iubire şi lipsit de vulgaritate. Aş spune însă că culmea acestei liturgii a trupului este dată de slujirea oferită celui sărac, celui bolnav, celui în vârstă. Cu riscul de a scandaliza pe cineva, eu nu aş exclude nici parfumul care, urmând Evanghelia, a fost mereu plăcut Domnului. Să ne gândim la femeia care, intrând în casa lui Simon Fariseul (Lc 7, 36-38), a dovedit iubirea proprie faţă de Isus cu acel ritual neobişnuit, şi chiar descumpănitor pentru o oarecare mentalitate puritană, în centrul cărora, în afară de trup, erau şi lacrimile şi parfumul.

Încheiem cu câteva versuri ale P. David M. Turoldo: “Dumnezeule, şi tu aveai nevoie de un trup: / fără trup nu este revelaţie, / trupul este vizibilitatea luminii: / noi suntem trupul viu al întregii creaţii, / şi tu eşti Cuvântul care se face în noi / trup în permanenţă…”

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin