Predici

Evanghelia de azi (Mc 2, 1-12) ne dă garanţia că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, fiindcă Dumnezeu a hotărât să ofere oamenilor iartarea păcatelor lor. Oamenii pot fi “mântuiţi”, salvaţi, dar trebuie să fie atenţi şi să nu reducă termenul de “mântuire” numai la partea corporală sau numai spirituală. Evanghelia este vestea cea bună a mântuirii omului în totalitate.

În faţa paraliticului adus şi coborât în faţa Lui prin acoperişul casei, Isus îşi afirmă dumnezeirea sa. În primul rând El vede credinţa acelor oameni care l-au adus, deşi mai mică de cât un grăunte de muştar, altfel, dacă ar fi fost credinţa lor cât un grăunte de muştar, l-ar fi putut vindeca chiar ei (cf. Mt 17, 20). Isus vede în paralitic ceea ce nimeni nu putea vedea: păcatele. Păcatul este lipsa harului din suflet. Omul trebuie însănătoşit din interior. Isus pătrunde în partea cea mai secretă a omului şi începe cu umplerea unui gol: iertându-i păcatele, îi pune în suflet harul, viaţa divină. Aceasta înseamnă o adevărată creaţie nouă, fiindcă harul valorează mai mult de cât omul în sine, fiindcă îl face părtaş al naturii divine (2Pt 1, 4). Cuvintele lui Isus: Fiule, îţi sunt iertate păcatele, nu vor să spună că acel om ar fi fost un păcătos deosebit, ci vor să arate că despărţirea dintre om şi Dumnezeu este cauza oricărei suferinţe, după cum afirmă tot Vechiul Testament. Dincolo de răul fizic, pe care îl poate constata tot omul, Isus vede răul moral: gândurile rele din inimile cărturarilor care-i orbeşte şi nu văd în Isus iubirea nemărginită a divinităţii, după concepţia lor iertarea păcatelor nu era o datorie specifică lui Mesia. Isus, din contra, deşi evită conceptul tradiţional legat de expresia Mesia şi se intitulează cu expresia de Fiul omului, se comportă ca şi cum s-ar substitui lui Dumnezeu şi spune paraliticului, poruncindu-i: Scoală-te, ia-ţi targa şi du-te acasă!. Şi minunea s-a făcut.

Isus nu urmăreşte numai să ne demonstreze că El este Dumnezeu atotputernic întrupat din iubire faţă de om, ci vrea să ne descopere că răul fizic (boala şi moartea) nu aparţinea la planul iniţial al Creatorului, ci a survenit ca o lipsă în sensul vieţii datorată răutăţii creaturii. Iar «păcatul» nu este numai o vină a unui individ conştient, ci este în principal o stare de lucruri, o structură cu deficienţe. O atare structură cu deficienţe nu este tiranică faţă de om, fiindcă poate fi învinsă; dar, pentru a obţine acestă victorie asupra structurii, omul nu trebuie să uite că există o oarecare identitate între răul fizic şi păcat: «lipsa». Înţelegem care este această lipsă, dacă ne gândim la ceea ce spune scriitorul bisericesc, Tertullian, anume că omul iniţial a fost creat din trup şi suflet în Duhul Sfânt. Păcatul duce la un ambient spiritual şi material lipsit de Duhul Sfânt. Într-un cuvânt, nu se poate combate păcatul, ca rău moral, fără a lupta eficient în acelaşi timp şi împotriva răului fizic care asaltează omul. Sintagma: Caritas transiit per stomachum – Iubirea trece prin stomac – este dură, dar adevărată.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Nimeni nu este vătămat, dacă nu se vatămă el însuşi. După învăţătura sfinţilor Părinţi fiecare om are în sine un paradis, care este inima creată de Dumnezeu, şi fiecare dintre noi trăieşte experienţa şarpelui care intră în ea pentru a ne seduce. Acel şarpe are chipul unui gând rău. Izvorul şi începutul oricărui păcat este gândul, scrie Origen (cf. Tomas Spidlik, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 53).

Cărturarii, dacă în loc de gândul rău faţă de Isus ar fi avut un gând bun faţă de paralitic, i-ar fi putut înlătura lipsa din suflet şi trup, fiindcă iubirea i-ar fi putut face instrumente vii ale îndurării divine: apostoli, profeţi, taumaturgi.

Ar fi fost deajuns să-l înţeleagă pe Isaia şi să-i urmeze învăţătura şi anume că Iachwe s-a prezentat întotdeauna poporului său cu titlurile cunoscute de Răscumpărător şi Sfânt. Intru cât este sfânt, face dreptate poporului său; întrucât este răscumpărător, această dreptate va fi eliberatoare.

Numai la pronunţarea cuvântului eliberator, profetul şi poporul se întorc cu gândul la marile evenimente istorice: ieşirea din Egipt şi trecerea Mării Roşii. Profetul spune: Daţi uitării toate acestea, fiindcă, în realitate, şi aşa le veţi uita când ochii voştri vor contempla ceea ce Iachwe este gata să facă. Acea eliberare nu va rămânde decât ca o umbră faţă de ceea ce Dumnezeul vostru va face acum în favoarea voastră (Lectura I-a: Is 43, 18-19. 21-22. 24b-25).

Uitarea, care se cere Israelului exilat, nu-i uitarea de binefacerile trecutului, ci credinţa în cele care trebuie să vină şi care încep să se arate în semnele timpului. Isaia cere scrutarea istoriei cu ochii credinţei. Cirus este noul instrument de care se va folosi Iahve spre a elibera pe poporul său. Israeliţii trebuie să creadă şi să spere: important este ce ne vine şi nu prin cine ne vine eliberarea. Oare nu vom accepta eliberarea datorită faptului că ne vine printr-un străin, printr-un păgân? Acela care a pregătit poporului său o cale prin mare, prin Moise, nu va înceta să pregătească o cale nouă prin stepele deşertului, prin Cirus şi ea va fi o cale largă pe care, de la animalele sălbatice şi până la natura cea mai rudimentară, toţi şi toate vor proclama gloria lui Iahve. Atât la bine cât şi la rău, omul şi natura se vor afla mereu strâns uniţi. Unul şi altul vor cânta mereu gloria Creatorului lor, după ce îşi vor fi ostoit setea la apele cristaline şi sacramentale care vor izvorî la trecerea lor.

O promisiunea atât de măreaţă şi atât de generoasă s-ar fi putut să fie înţeleasă în mod greşit de unii. Exilaţii ar fi putut ajunge să se gândească la faptul că toate acestea n-ar fi altceva de cât numai o dreaptă răsplată pentru situaţia lor prezentă; puteau confunda generozitatea divină cu meritele omeneşti şi să ajungă astfel să se preamărească cu faptele lor. Nimic n-ar fi fost mai fals şi mai dezastruos. Iahve ştie că ei sunt păcătoşi şi în exil şi chiar atunci când fac pocăinţă. Aici vina lor este şi mai mare, nu numai pentru faptul că l-au părăsit şi l-au amestecat, spre ruşinea lor, printre zeii babilonieni, dar au uitat chiar să-l mai roage. La început au observat cel puţin un ritual minuţios al jertfelor, deşi şi acestea erau goale, pentru care motiv Isaia a trebuit să le strige în numele Domnului: Nu mai vreau jertfe. Acum Isaia le face un reproş dur, în numele lui Iahve, că nici măcar n-au făcut ceea ce era extern şi ritual, ba chiar l-au zăpăcit pe Domnul, l-au făcut ne nimic, l-au redus la neputinţă, l-au obosit prin păcatele lor, coborând mult mai prejos de cât erau babilonienii faţă de zeităţile lor.

Concluzia este evidentă: binele promis poporului, eliberarea pe care o vor primi, ordinea nouă care va fi instaurată şi de care ei vor fi primii beneficiari, totul este opera exclusivă a carităţii generoase a lui Dumnezeu. Eu, eu se afirmă emfatic, ca şi cum ar fi jurat: Eu, eu voi şterge fărădelegile tale; în ceea ce mă priveşte, nu-mi voi mai aminti niciodată de păcatele tale. Dumnezeu nu face acest lucru din necesitate, cum poate s-ar părea la prima vedere, ca să nu-şi facă numele de râs în faţa păgânilor, ci din cerinţa acelei esenţe divine care este iubire. Este forma cea mai frumoasă prin care se poate exprima această iubire. Dacă totul vine la existenţă din iubire, la fel: iubirea va sta la baza noii creaţii. Şi ceea ce nu va avea la origine iubirea, în mod necesar generoasă şi altruistă, nu se va mai putea spune că aparţine lumii voite de Dumnezeu. Dumnezeu, de fapt, este iubire şi cine nu trăieşte în iubire, nu trăieşte în Dumnezeu; şi cine nu trăieşte în iubire este deja condamnat (cf. CBL p. 1623). În felul acesta se încheie acest mic poem isaian în care sunt relatate relaţiile dintre Dumnezeu şi Israel.

Conform cu această învăţătură, comportarea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele trebuie să fie cea adoptată de apostolul Paul faţă de corinteni. Când apostolul a plecat de la ei, le-a făgăduit că la întoarcere, în drum spre Efes, se va opri la ei. Probabil că ei l-au aşteptat cu nerăbdare, în speranţa că vor vedea vreo minune din partea lui. Dar, în drum spre Efes, sf. Paul nu s-a mai abătut pe la Corint. Corintenii au considerat lucrul acesta ca pe o insultă. Opozanţii l-au acuzat de a fi un oportunist, constatând că nu poate face ceea ce a promis, acum se eschivează, dând dovadă de neseriozitate.

Paul răspunde făcând apel la intenţia sa: a trebuit să ia altă cale datorită felului imprevizibil în care lucrează Dumnezeu. El recunoaşte că Isus este acel Da definitiv faţă de toate promisiunile făcute de Dumnezeu în decursul istoiei. Apostolul se vede constrâns să vorbească despre sine şi o face din considerente faţă de măreţia misiunii care i-a fost încredinţată: Dumnezeu este acela care l-a făcut apostol şi ministerul apostolic este mult superior misiunii pe care a avut-o Moise, de aceea el trebuie să se încadreze perfect în felul de a acţiona ca Dumnezeu. Numai omul fără Dumnezeu este acum Da şi tot acum Nu, acum făgăduieşte şi tot acum îşi calcă făgăduinţa. Făgăduinţa de a veni la Corint este cuprinsă în făgăduinţele lui Dumnezeu care l-a chemat la apostolat şi ea este Da în Cristos, se împlineşte în iubirea ce le-o poartă Dumnezeu. Adevărata lor poziţie creştină, faţă de această conformare a sa cu voinţa lui Dumnezeu, trebuie să fie Amen. Prin acest Amin (Aşa este), ei recapătă asemănarea cu Cristos şi devin Da înaintea lui Dumnezeu, părtaşi ai făgăduinţelor, devin o teofanie în faţa lumii, o lume nouă care prefaţează Împărăţia lui Dumnezeu, lumea nouă în care toţi sunt conduşi de Duhul Sfânt şi nu de părerile unora sau ale altora.

Când apărarea este motivată teologic, naşte sfinţi.

Să adoptăm conduita sfântului Paul când suntem acuzaţi; şi atunci apărătorul nostru va fi Cristos!

Atotputernice Dumnezeule, dăruieşte-ne, te rugăm, harul să cugetăm pururi la cele spirituale, ca să împlinim ceea ce este plăcut înaintea ta, şi prin cuvânt şi prin faptă! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin