Predici

Când Dumnezeu a constatat că omul nici în paradisul pământesc nu poate fi fericit de unul singur, i-a făcut un tovarăş de viaţă, pe Eva (Gen 2, 18).

Diavolul se pare că a auzit ceea ce a spus Creatorul, că: Nu este bine ca omul să fie singur şi a văzut ceea ce a făcut şi cum societatea celor doi i-a înlăturat omului ceea ce era rău, «singurătatea». Invidios pe fericirea omului social, a căutat să-i redea singurătatea. A reuşit. Revista Urzica definea, nu de mult, familia drept Singurătate în doi sau Masă la care nu mănâncă nici unul, dar înghit amândoi în sec.

Cu timpul, când oamenii s-au înmulţit, formele de izolare reciprocă s-au înmulţit şi ele. O formă de izolare între oameni o produce Statul totalitar în care potentaţii, spre a-şi controla mai bine supuşii, le strecoară bănuiala în suflet că tot răul vine de la o anumită clasă socială, introducând lupta de clasă. O altă formă de izolare o produc: boala, bătrâneţea, handicapul, sărăcia, rasismul, naţionalismul etc. Dar cea mai grea formă de izolare şi singurătate o dă păcatul.

Isus, făcut om, a luat asupra sa, nu numai condiţia naturii umane, ci şi povara singurătăţii, fiindcă Între ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit (In 1, 11). Gustând din acest pahar amar, a voit să redea oamenilor bucuria divină a comuniunii: Bucuria mea este să fiu cu fiii oamenilor (Prov 8, 31) şi Bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină (In 15, 11).

Lepra era, şi mai este încă, o boală înspăimântătoare; mai ales la evrei, fiindcă excludea de la comuniunea cu poporul şi astfel de la promisiunile mesianice. Obligaţia impusă de Lege ca să strige el însuşi, să se declare pe sine, Necurat! Necurat! (Lev 13, 45), era cea mai grea, mai grea de cât lepra. Faptul că după o eventuală vindecare nu putea fi admis în comunitate fără o jertfă de ispăşire, demonstra faptul că lepra era considerată ca un semn al păcatului (cf. Num 12, 10-15; Dt 28, 27. 35). Şi dacă cel lepros nu se simţea păcătos, ca şi Iob, trebuia să-şi distorsioneze conştiinţa? Purtarea semnelor de contaminat: hainele sfâşiate, acoperirea capului şi a bărbiei, erau semne, nu numai de jale şi doliu pentru sine însuşi, ci aveau şi un caracter superstiţios: travestindu-se, devenea de nerecunoscut pentru forţele malefice care bântuiau prin pustiu. Rabinii îi considerau pe leproşi ca şi morţi şi gândeau că vindecare lor este improbabilă, ca şi învierea.

Ce a simţit leprosul că, în loc să strige Necurat! Necurat!, s-a apropiat de Isus? L-a simţit, oare, lepros ca şi dânsul?.. Un vechi document creştin, numit Papirusul lui Egerton, înscrie în acest context o rugă insistentă a leprosului adresată lui Isus: Isuse învăţătorule, tu care umbli cu leproşii şi mănânci cu ei în casele lor, şi eu am ajuns lepros; dacă vreai, voi redeveni curat (cf. CBL p. 1028).

Numai evanghelistul Marcu spune că în faţa leprosului Isus a fost cuprins de milă, pe când alte codice de valoare spun că, în loc de «compătimire», Isus s-a mâniat. Desigur că pe faţa lui Isus se puteau citi ambele sentimente: milă şi compasiune faţă de lepros, pe de o parte, iar pe de altă parte, mânie şi indignare faţă de atitudinea segregaţionistă adoptată faţă de cei leproşi. Lui Isus nu i se face milă atât pentru faptul că este lepros, bolnav, nenorocit fizic, ci mai ales pentru faptul că alungat, el rămâne singur. Lepra este boala trupului; singurătatea este boala psihicului; păcatul este boala sufletului. Lepra ucide mulţi; singurătatea este mai apăsătoare şi ucide mai mulţi; dar păcatul ucide pe cei mai mulţi. Aceste sentimente îl determină pe Mântuitorul să-şi întindă mâna spre a-l atinge, în semn de solidaritate.

Vindecarea făcută de Isus spune ceva mai mult decât o simplă eliberare de o boală şi de o readucere în sânul comunităţii. El se face părtaş al situaţiei leprosului, îl atinge cu mâna, adică într-un fel ia asupra sa starea lui de necurat: S-a împovărat cu suferinţele noastre, realizează profeţia despre slujitorul lui Iahve care se prezintă sub aspectul unui lepros, fiindcă a luat asupra sa păcatele nostre şi, ca urmare, pedeapsa lor (cf. Is 53, 3-12), datorită cărora va fi tratat ca lepros ad literam: scos în fara taberei, în afara zidurilor Ierusalimului, acoperit pe cap cu o coroană de spini şi trupul sfârtecat de cruce, hrănit de la distanţă cu fiere şi oţet… Singurătatea îl omoară mai mult de cât lepra şi de aceea strigă: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentu ce m-ai părăsit? (Mt 27, 46).

Isus i-a poruncit celui vindecat să nu-i facă publicitate, fiindcă voinţa Tatălui este ca el să treacă în ochii lumii drept singur; n-a venit să facă senzaţie prin minuni, aşa cum îi ceruse şi diavolul când l-a ispitit să se arunce de pe creasta templului, spre a fi aplaudat de îngeri şi de oameni (cf. Mt 4, 5-6), ci vrea doar să readucă în societate pe cei marginalizaţi, să fie oferiţi ca obiect divin de iubire chiar de preoţii înşişi, dându-le certificatul oficial de comuniune prin iubirea lor.

Isus a venit să desăvârşească legea şi profeţii (cf. Mt 5, 17). Legea lui Moise impunea prteoţilor cercetarea celui bolnav de lepră, alungarea lui din tabără, îndepărtarea de popor, de promisiunile mesianice, de cultul divin, îl condamna la o singurătate ucigătoare. Isus a venit să caute pe cel lepros, să-l vindece, să-l readucă în comunitatea eclezială, să-l înzestreze cu preoţia comună spre a aduce jertfe spirituale plăcute Tatălui.

În cea de-a doua lectură (1Cor 10, 31; 11, 1), sf. Paul se oferă credincioşilor drept model de comuniune: Aşa cum eu mă străduiesc să plac tuturor în toate, fără a căuta profitul meu, ci pe cel al celor mulţi, ca să ajung la mântuire, vrea să spună că toţi trebuie să facă la fel. El era nemulţumit de două lucruri rele din sânul comunităţii care duceau la sciziuni, izolare şi singurătate pe unii. Anume, în loc să caute profitul celor mulţi spre a ajunge la mântuire, erau ahtiaţi după bunăstarea materială şi se trăgeau în judecată în faţa tribunaleor păgâne, iar alţii cumpărau carnea jertfită idolilor şi o consumau, spre scandalul altora, sau chiar participau la ospeţele sacre ale păgânilor.

Sfântul apostol Paul pune în evidenţă faptul că Biserica, clădită pe temelia care este Cristos, nu trebuie să se apere de persoană, ci să apere persoana. Credinciosul are o anumită viziune asupra omului, situându-l în centrul tuturor lucrurilor. Chiar papa Ioan Paul al II-lea a spus acest lucru în capitala unuia dintre cele mai mici state ale Europei, Liecktenstein, că în ordinea creaţiei, omul este rege. În acest sens, atât Biserica, cât şi Statul nu sunt decât instrumente pentru apărarea omului. Carlo Casini, preşedintele mişcării Pro vita, senator şi membru al Parlamentului European a spus: Noutatea importantă care constituie răspântia celui de-al treilea mileniu către care ne îndreptăm (stă în ): reaşezarea la temelia societăţii a primatului persoanei, al femeii şi al bărbatului, aşezaţi în centru şi construirea restului ca un instrument în slujba marii demnităţi a omului. Omul este calea Bisericii, dar misterul omului este prima piatră pentru a construi o societate care să fie justă din punct de vedere uman. Problema fundamentală a politicii astăzi este de a recunoaşte misterul omului, un om politic nu este om politic dacă nu recunoaşte demnitatea umană. Cum spunea La Pira (fost primar al Florenţei în proces de canonizare): “Politica este slujirea omului”, de aceea puterea statului (trebuie) să intervină mai ales în ceea ce priveşte protecţia celor slabi (Verbum nr.7, 1995-1996, p. 19-21).

Bisericile creştine ar da dovadă de adevărată unire dacă, în loc să discute despre dogme sau rit, şi-ar uni forţele în a-i căuta pe cei leproşi, pe cei bolnavi, handicapaţi, săraci, pe cei marginalizaţi etc, spre a le înlătura boala, singurătatea şi păcatul.

Statele lumii ar da dovadă de înţelepciune dacă, în loc să caute noi armanente, ar căuta hrană şi medicamente, dacă ar înlătura legile care izolează indivizii şi-i condamnă la singurătate, la excomunicare. Leproşii zilelor noastre sunt pruncii din sânul mamelor fără credinţă, fără suflet, fără Dumnezeu, dar şi fără ajutorul necesar unei vieţi umane decente.

Glasul celor fără dreptul de a fi om strigă azi din milioane de guriţe mute: Isuse, ne mai poţi vindeca? Le mai poţi vindeca şi pe mămicile noastre care s-au autoexcomunicat? Dacă nu de noi, ai milă măcar de ele! Poate ne vor găsi odată ascunşi în nemărginita ta milostivire! Îţi mulţumim!

pr. Anton Dancă Ritul latin