Start > Ritul latin > Misterul suferinței

Misterul suferinței

16 January 2009
1,176 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a V-a de peste an (Anul B)

În duminica trecută (a IV-a) am văzut teama lui Moise și a poporului ales. Dumnezeu i-a asigurat de asistența profetică.

În această duminică este vorba despre boli, suferințe de tot felul și de moarte care însoțesc efemera noastră existență pământească și ne țin într-o continuă stare de teamă și nesiguranță, care contrastează pregnant cu dorința omului după absolut, stabilitate, siguranță și mai ales fericire, la care fericire avem dreptul, fiind creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26).

Omenirea cu propria rațiune a căutat logica acestei vieți zbuciumate cu mii de ani înainte de Iob și mii de ani după el, până azi, și în ce stadiu a ajuns? Este ca la început: după logica umană, suferința face parte din logica absurdului, fiindcă omul vrea doar fericirea și la tot pasul dă piept cu necazul.

Și omul biblic a încercat să dezlege cauza acestei situații printr-o teologie sapiențială. Într-o lume în care orice realitate este raportată mereu la Dumnezeu, suferința nu face excepție: ea este văzută mai mult ca o lovitură din partea lui Dumnezeu pentru păcat, ca pedeapsă, conform cu acel blestem aruncat asupra pământului (cf. Gen 3, 17).

Iob, lăsând la o parte orice apărare fără rost contra acuzelor aduse de Elifaz (unul din cei trei prieteni ai săi), care îl vedea pedepsit pentru păcat, ia în considerare viața sa nevinovată și o referă la contextul întregii existențe umane: toți suferă, toți muncesc din greu ca scalavii, toți așteaptă plata muncii… Aceasta nu înseamnă vinovăție. Iob nu se simte vinovat, nu a încălcat cu nimic poruncile Domnului și acest fapt îi dă curaj să se îndrepte spre Dumnezeu cu o rugăciune: Amintește-ți! de răsplata muncii mele.

Dar, încetul cu încetul, credința omului biblic devine tot mai profundă: suferința nu-i legată în mod necesar de păcat sau de muncă, ci poate fi și ca o încercare providențială spre verificarea credinței și a iubirii, conform cu cele spune de Moise poporului ales: Domnul Dumnezeul vostru vrea să vă pună la încercare, să știe dacă voi îl iubiți pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima și din tot sufletul vostru (Dt 13, 4).

Dumnezeu ar fi putut revela întreg misterul suferinței chiar de la început, dar nu a făcut-o, ci a voit ca omul însuși să contribuie, nu prin știință, ci prin credință la dezlegarea lui. Asistat de lumina supranaturală, omul a pornit în cercetarea acestui mister, menit să-i dezelege și sensul vieții, prin lumea celor înconjurătoare și în sine însuși. Toată suferința omului provinde din faptul că el nu s-a descoperit pe sine, ceea ce este în realitate în lumina credinței. Fără necaz, fără suferință, nu există nici un fel de progres: nici material și nici spiritual.

Durerea nu-i numai a lui Iob, ea este a lumii întregi și este de origine metafizică, transcendentală (cf. CBL p. 1029). Rațiunea este incapabilă în a-i da un răspuns satisfăcător; ea nu intră în logica umană, de aceea pare absurdă, oricâte interpretări i s-ar da, ea aparține de logica divină și de aceea tot omul trebuie să spună: Cred în suferință; ceea ce și spunem, de fapt, când mărturisim în virtutea religiei, anume că: Isus Cristos s-a născut din Maria fecioară, a pătimit sub Ponțiu Pilat, s-a răstignit, a muri și s-a îngropat și s-a coborât în iad (Crezul), adică în abisul suferinței.

Când Petru, cu logica lui aristotelică, socotea că trebuie să sufere și să moară doar cel rău, iar Isus, fiindcă n-a făcut nici un rău, ci numai bine, merită să fie scutit de suferință, Isus îl respinge cu duritate: Pleacă, satano, că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Mt 16, 23). Suferința intră în logica divină, în logica iubirii și dreptății și de aceea depășește granițele acestei lumi. Pentru noi, culmea suferinței este moartea. Cu lumina rațiunii știm că este lucrul cel mai sigur din lume, dar numai prin lumina credinței am aflat că este poarta care duce la adevărata viață fericită, fiindcă numai Cel Înviat a putut spune: Trebuia Cristos să pătimească toate acestea și astfel să intre în slava sa (Lc 24, 26). Să cugetăm dar la cele ce sunt ale lui Dumnezeu!

Isus, pentru a revoluționa logica umană și spre a o încadra în logica divină, pentru noi cei slabi propune atitudinea de slujire, adică de suferință îmbrățișată cu iubire față de aproapele și care singură duce la dezlegarea misterului divin asupra suferinței: Dumnezeu este iubire (1In 4, 16); atunci înțelegem că suferința întregului neam omenesc, întregului Cosmos, este suferința divină din Cristos care slujește omului spre a-l ferici prin slujirea pornită din iubire: Ceea ce ați făcut unuia dintre aceștia mai mici, mie mi-ați făcut (Mt 27, 45), ceea ce constituie Misterul nostru pascal.

Comportamentul lui Isus față de soacra lui Petru prezintă caracteristici absolut noi. În primul rând un rabin nu s-ar fi învrednicit să se apropie de o femee și să o prindă de mână spre a-i reda sănătatea. Dar, mai ales, nu s-ar fi lăsat niciodată servit de o femee. Isus, nu numai că dă peste cap aceste reguli rabinice, ci și toate conveniențele relațiilor sociale, dând slujirii un nou stil de viață printr-un nou conținut.

«Slujirea» – diakonia – era, în ochii grecilor și a lumii civilizate din acel timp, un lucru nevrednic de un om liber, ea este pentru cei plătiți și pentru sclavi. Isus pune «slujirea» în conceptul iubirii. Un slujitor se simte onorat, dacă stăpânul îl invită la masă și el însuși îi slujește. Isus arată că onoarea o dobândește cel care slujește și nu cel slujit care stă la masă, de aceea spune că Fiul omului n-a venit spre a fi slujit, ci spre a sluji (Lc 10, 45). Astfel, cu soacra lui Petru care slujește începe un nou stil de viață în relațiile umane. Soacra lui Petru a înțeles bucuria vieții prin slujirea la care a chemat-o minunea vindecării.

Consecvent acestei învățături, când locuitorii din Cafarnaum cuprinși de entuziasm față de Isus și ucenicii lui, ar fi voit să o țină într-o sărbătoare de triumf continu, el se scoală dis-de-dimineață, se retrage în secret și se roagă. Găsit de ucenici și invitat la reluarea sărbătorii, spre a fi slujit, Isus îi îndreaptă spre localitățile prăpădite și uitate ale Galileei, spre a le duce Vestea cea bună, spre a le sluji.

Mai profund încă: suferința apare, pentru cel care are ochii credinței deschiși de har, ca un mijloc de afirmare a Duhului asupra materiei. Reflexia mesianică își găsește ecolul în acest concept: Mesia, care inaugurează timpurile din urmă, ia chipul slujitorului suferind. El, un vierme al pământului, se afirmă atât de mare și puternic în Duh: ia asupra sa bolile noastre și le vindecă prin rănile sale (cf. Is 53, 3-12). Iar când vor sosi zilele de pe urmă și Duhul vieții va fi reînoit fața pământului, suferința va dispare cu desăvârșire.

Ori, Duhul este siguranța noastră pentru rugăciune, fiindcă Dumnezeu îl dă acelora care se roagă fără măsură (In 3, 34; Mt 7, 11; Lc 11, 13).

Din acest motiv eliberarea celor posedați și vindecările săvârșite de Isus sunt un semn că au sosit vremurile de pe urmă și că Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, este preludiul victoriei decisive a Misterului pascal, la care orice creștin participă deja, realizând în sine victoria omului nou, care, sub acțiunea Duhului Sfânt, face ca toate să intre pe făgașul lor adevărat, conform planului divin al Tatălui ceresc, fiindcă toate lucrurile suferă ca în chinurile nașterii și așteaptă arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu spre a fi eliberate (cf. Rom 8, 22).

Creștinul are ca sarcină și scop unic pe pământ o mai mare eficiență a progresului de maturizare parusiacă a întregii omeniri. De aici își are originea adaptabilitatea sfântului Paul, care se face liber cu cei liberi, slab cu cei slabi, sărac cu cei săraci, neștiutor cu cei neștiutori etc, nu spre a rămâne între ei și spre a se face părtaș de sălbiciunea sau ignoranța lor, ci spre a-i câștiga pe toți pentru Cristos, spre a-i ridica din condiția lor mizerabilă, făcând din umilință o operă de promovare și de câștig sfânt.

Numai Evanghelia lui Isus ne poate salva, dar numai când fiecare, asemenea sfântului Paul, își ia în serios responsabilitatea de a trăi și vesti Evanghelia. Omul, datorită egoismului, vrea să fie doar beneficiar al Evangheliei: vindecat, săturat, îmbrăcat, adăpostit etc, dar nu-și înțelege misiunea de crismat – uns – cu Duhul Sfânt spre a vesti și spre a da sens vieții prin credință și iubire în slujire, spre a se înscrie în acel Trebuia să pătimească spre a întra în slava sa.

Credința în suferință, prin urmare, nu ne cheamă la resemnare, la refugiul comod în a o lăsa baltă cu problema, ci ne cheamă la rezolvarea ei prin viață: slujirea din iubire care nu cunoaște repaus, nici sărbătoare. Isus în zi de sâmbătă a vindecat-o pe soacra lui Petru și a săvârșit și alte numeroase minuni. Cine nu crede în slujire, nu crede în Cristos, nu crede nici în Dumnezeu.

Pentru că ne simțim slabi în suferință, în credință și iubire, să ne întărim prin rugăciune cu întreaga Biserică: Te rugăm, Doamne, să veghezi cu grijă neobosită asupra noastră; păstrează-ne sub ocrotirea ta, căci harul tău este singura noastră speranță! (LR). Amin.

Ritul latin