Predici

În duminica trecută (a IV-a) am văzut teama lui Moise şi a poporului ales. Dumnezeu i-a asigurat de asistenţa profetică.

În această duminică este vorba despre boli, suferinţe de tot felul şi de moarte care însoţesc efemera noastră existenţă pământească şi ne ţin într-o continuă stare de teamă şi nesiguranţă, care contrastează pregnant cu dorinţa omului după absolut, stabilitate, siguranţă şi mai ales fericire, la care fericire avem dreptul, fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26).

Omenirea cu propria raţiune a căutat logica acestei vieţi zbuciumate cu mii de ani înainte de Iob şi mii de ani după el, până azi, şi în ce stadiu a ajuns? Este ca la început: după logica umană, suferinţa face parte din logica absurdului, fiindcă omul vrea doar fericirea şi la tot pasul dă piept cu necazul.

Şi omul biblic a încercat să dezlege cauza acestei situaţii printr-o teologie sapienţială. Într-o lume în care orice realitate este raportată mereu la Dumnezeu, suferinţa nu face excepţie: ea este văzută mai mult ca o lovitură din partea lui Dumnezeu pentru păcat, ca pedeapsă, conform cu acel blestem aruncat asupra pământului (cf. Gen 3, 17).

Iob, lăsând la o parte orice apărare fără rost contra acuzelor aduse de Elifaz (unul din cei trei prieteni ai săi), care îl vedea pedepsit pentru păcat, ia în considerare viaţa sa nevinovată şi o referă la contextul întregii existenţe umane: toţi suferă, toţi muncesc din greu ca scalavii, toţi aşteaptă plata muncii… Aceasta nu înseamnă vinovăţie. Iob nu se simte vinovat, nu a încălcat cu nimic poruncile Domnului şi acest fapt îi dă curaj să se îndrepte spre Dumnezeu cu o rugăciune: Aminteşte-ţi! de răsplata muncii mele.

Dar, încetul cu încetul, credinţa omului biblic devine tot mai profundă: suferinţa nu-i legată în mod necesar de păcat sau de muncă, ci poate fi şi ca o încercare providenţială spre verificarea credinţei şi a iubirii, conform cu cele spune de Moise poporului ales: Domnul Dumnezeul vostru vrea să vă pună la încercare, să ştie dacă voi îl iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima şi din tot sufletul vostru (Dt 13, 4).

Dumnezeu ar fi putut revela întreg misterul suferinţei chiar de la început, dar nu a făcut-o, ci a voit ca omul însuşi să contribuie, nu prin ştiinţă, ci prin credinţă la dezlegarea lui. Asistat de lumina supranaturală, omul a pornit în cercetarea acestui mister, menit să-i dezelege şi sensul vieţii, prin lumea celor înconjurătoare şi în sine însuşi. Toată suferinţa omului provinde din faptul că el nu s-a descoperit pe sine, ceea ce este în realitate în lumina credinţei. Fără necaz, fără suferinţă, nu există nici un fel de progres: nici material şi nici spiritual.

Durerea nu-i numai a lui Iob, ea este a lumii întregi şi este de origine metafizică, transcendentală (cf. CBL p. 1029). Raţiunea este incapabilă în a-i da un răspuns satisfăcător; ea nu intră în logica umană, de aceea pare absurdă, oricâte interpretări i s-ar da, ea aparţine de logica divină şi de aceea tot omul trebuie să spună: Cred în suferinţă; ceea ce şi spunem, de fapt, când mărturisim în virtutea religiei, anume că: Isus Cristos s-a născut din Maria fecioară, a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a muri şi s-a îngropat şi s-a coborât în iad (Crezul), adică în abisul suferinţei.

Când Petru, cu logica lui aristotelică, socotea că trebuie să sufere şi să moară doar cel rău, iar Isus, fiindcă n-a făcut nici un rău, ci numai bine, merită să fie scutit de suferinţă, Isus îl respinge cu duritate: Pleacă, satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Mt 16, 23). Suferinţa intră în logica divină, în logica iubirii şi dreptăţii şi de aceea depăşeşte graniţele acestei lumi. Pentru noi, culmea suferinţei este moartea. Cu lumina raţiunii ştim că este lucrul cel mai sigur din lume, dar numai prin lumina credinţei am aflat că este poarta care duce la adevărata viaţă fericită, fiindcă numai Cel Înviat a putut spune: Trebuia Cristos să pătimească toate acestea şi astfel să intre în slava sa (Lc 24, 26). Să cugetăm dar la cele ce sunt ale lui Dumnezeu!

Isus, pentru a revoluţiona logica umană şi spre a o încadra în logica divină, pentru noi cei slabi propune atitudinea de slujire, adică de suferinţă îmbrăţişată cu iubire faţă de aproapele şi care singură duce la dezlegarea misterului divin asupra suferinţei: Dumnezeu este iubire (1In 4, 16); atunci înţelegem că suferinţa întregului neam omenesc, întregului Cosmos, este suferinţa divină din Cristos care slujeşte omului spre a-l ferici prin slujirea pornită din iubire: Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, mie mi-aţi făcut (Mt 27, 45), ceea ce constituie Misterul nostru pascal.

Comportamentul lui Isus faţă de soacra lui Petru prezintă caracteristici absolut noi. În primul rând un rabin nu s-ar fi învrednicit să se apropie de o femee şi să o prindă de mână spre a-i reda sănătatea. Dar, mai ales, nu s-ar fi lăsat niciodată servit de o femee. Isus, nu numai că dă peste cap aceste reguli rabinice, ci şi toate convenienţele relaţiilor sociale, dând slujirii un nou stil de viaţă printr-un nou conţinut.

«Slujirea» – diakonia – era, în ochii grecilor şi a lumii civilizate din acel timp, un lucru nevrednic de un om liber, ea este pentru cei plătiţi şi pentru sclavi. Isus pune «slujirea» în conceptul iubirii. Un slujitor se simte onorat, dacă stăpânul îl invită la masă şi el însuşi îi slujeşte. Isus arată că onoarea o dobândeşte cel care slujeşte şi nu cel slujit care stă la masă, de aceea spune că Fiul omului n-a venit spre a fi slujit, ci spre a sluji (Lc 10, 45). Astfel, cu soacra lui Petru care slujeşte începe un nou stil de viaţă în relaţiile umane. Soacra lui Petru a înţeles bucuria vieţii prin slujirea la care a chemat-o minunea vindecării.

Consecvent acestei învăţături, când locuitorii din Cafarnaum cuprinşi de entuziasm faţă de Isus şi ucenicii lui, ar fi voit să o ţină într-o sărbătoare de triumf continu, el se scoală dis-de-dimineaţă, se retrage în secret şi se roagă. Găsit de ucenici şi invitat la reluarea sărbătorii, spre a fi slujit, Isus îi îndreaptă spre localităţile prăpădite şi uitate ale Galileei, spre a le duce Vestea cea bună, spre a le sluji.

Mai profund încă: suferinţa apare, pentru cel care are ochii credinţei deschişi de har, ca un mijloc de afirmare a Duhului asupra materiei. Reflexia mesianică îşi găseşte ecolul în acest concept: Mesia, care inaugurează timpurile din urmă, ia chipul slujitorului suferind. El, un vierme al pământului, se afirmă atât de mare şi puternic în Duh: ia asupra sa bolile noastre şi le vindecă prin rănile sale (cf. Is 53, 3-12). Iar când vor sosi zilele de pe urmă şi Duhul vieţii va fi reînoit faţa pământului, suferinţa va dispare cu desăvârşire.

Ori, Duhul este siguranţa noastră pentru rugăciune, fiindcă Dumnezeu îl dă acelora care se roagă fără măsură (In 3, 34; Mt 7, 11; Lc 11, 13).

Din acest motiv eliberarea celor posedaţi şi vindecările săvârşite de Isus sunt un semn că au sosit vremurile de pe urmă şi că Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, este preludiul victoriei decisive a Misterului pascal, la care orice creştin participă deja, realizând în sine victoria omului nou, care, sub acţiunea Duhului Sfânt, face ca toate să intre pe făgaşul lor adevărat, conform planului divin al Tatălui ceresc, fiindcă toate lucrurile suferă ca în chinurile naşterii şi aşteaptă arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu spre a fi eliberate (cf. Rom 8, 22).

Creştinul are ca sarcină şi scop unic pe pământ o mai mare eficienţă a progresului de maturizare parusiacă a întregii omeniri. De aici îşi are originea adaptabilitatea sfântului Paul, care se face liber cu cei liberi, slab cu cei slabi, sărac cu cei săraci, neştiutor cu cei neştiutori etc, nu spre a rămâne între ei şi spre a se face părtaş de sălbiciunea sau ignoranţa lor, ci spre a-i câştiga pe toţi pentru Cristos, spre a-i ridica din condiţia lor mizerabilă, făcând din umilinţă o operă de promovare şi de câştig sfânt.

Numai Evanghelia lui Isus ne poate salva, dar numai când fiecare, asemenea sfântului Paul, îşi ia în serios responsabilitatea de a trăi şi vesti Evanghelia. Omul, datorită egoismului, vrea să fie doar beneficiar al Evangheliei: vindecat, săturat, îmbrăcat, adăpostit etc, dar nu-şi înţelege misiunea de crismat – uns – cu Duhul Sfânt spre a vesti şi spre a da sens vieţii prin credinţă şi iubire în slujire, spre a se înscrie în acel Trebuia să pătimească spre a întra în slava sa.

Credinţa în suferinţă, prin urmare, nu ne cheamă la resemnare, la refugiul comod în a o lăsa baltă cu problema, ci ne cheamă la rezolvarea ei prin viaţă: slujirea din iubire care nu cunoaşte repaus, nici sărbătoare. Isus în zi de sâmbătă a vindecat-o pe soacra lui Petru şi a săvârşit şi alte numeroase minuni. Cine nu crede în slujire, nu crede în Cristos, nu crede nici în Dumnezeu.

Pentru că ne simţim slabi în suferinţă, în credinţă şi iubire, să ne întărim prin rugăciune cu întreaga Biserică: Te rugăm, Doamne, să veghezi cu grijă neobosită asupra noastră; păstrează-ne sub ocrotirea ta, căci harul tău este singura noastră speranţă! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin