Start > Ritul latin > Cristos – logica vieții

Cristos – logica vieții

16 January 2009
510 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a III-a de peste an (Anul B)

Isus a venit în Galilea predicând Evanghelia lui Dumnezeu și spunând: Timpul s-a împlinit și Împărăția lui Dumnezeu este aproape, convertiți-vă și credeți în Evanghelie!

Felul în care sf. Marcu prezintă începutul activității salvatoare a lui Isus nu diferă mult de cea a sfântului Matei, dar are unele remarci foarte semnificative. Înainte de toate declară că timpul s-a împlinit, adică a trecut timpul promisiunilor și al așteptării, Mesia a sosit și este gata să-și înceapă activitatea, sau, după remarca sf. Ioan: Era pe la ora 4 după amiază (din duminica trecută), care înseamnă ora plinătății. Cererea lui Isus: Convertiți-vă și credeți în Evanghelie constituie chemarea la plinătatea vieții.

Evanghelia de azi (Mc 1, 14-20) pune patru probleme pe care le găsim și în primele două lecturi, și anume: împlinirea timpului, apropierea Împărăției lui Dumnezeu, convertirea și credința în Evanghelie. Dacă vom privi aceste probleme în lumina primelor două, vom înțelege mai bine și ne vom încadra mai ușor în împlinirea dorinței lui Isus: convertire și credință.

Lectura I (Ion 3, 1-5. 10) ne descrie un timp precis de după exil, când poporul ales era gata să se închidă într-un naționalism exagerat și exclusivist. Acum apare profetul Iona și proclamă universalitatea mântuirii și propune doar două condiții pentru a aparține la poporul lui Dumnezeu: credința și părăsirea păcatului; ceea ce va propune și Isus, numai că va specifica: Iată unul mai mare decât Iona este aici (Mt 12, 41).

Și profetul Iona propune un timp de 40 de zile, care este simbolic și arată plinătatea, este un număr matematic cu sens teologic. Isus va posti 40 de zile, ceea ce înseamnă că a desăvârșit timpul de pocăință, i-a dat valoare dătătoare de viață.

După săpăturile recente s-a dovedit că Ninive avea circa 15 km în diametru. Oraș foarte mare, pentru acea vreme, fiind capitala imensului imperiu asirian. Adnotarea că îți trebuiau trei zile ca să-l străbați, constituie o expresie care arată timpul necesar pentru a duce mesajul pocăinței în toate cartierele lui, la toți locuitorii.

La predica lui Iona, evreu străin, dușmanii lui Iahve cred și se pocăiesc.

Acest fapt uimitor este un avertisiment referitor la cuvintele unui alt profet, Ezechiel, care spune că dacă Iahve l-ar fi trimis pe Ezechiel la marile popoare care vorbesc o limbă necunoscută, l-ar fi ascultat, dar israeliții nu vor să-l asculte fiindcă sunt tari de grumaz și cu inima împietrită (cf. 3, 4-7).

Ninivitenii reprezentau cel mai evident contrast cu israeliții. Regele din Ninive își impune cea mai aspră pocăință și dă ordin ca toți să facă la fel, chiar și animalele. Toți l-au invocat pe Iahve, un Dumnezeu necunoscut și străin și s-au convertit. Ninivitenii înțeleg ceea ce Israelul n-a înțeles niciodată, anume că: pocăinței externe trebuie să-i corespundă o convertire internă bazată pe viață. Chiar dacă această viață este înțeleasă în mod rudimentar de regele din Ninive, numai ca viață lungă pe pământ, el dă dovadă de credință când își impune pocăința pentru el și pentru toată suflarea din oraș. Cuvintele lui: Cine știe dacă Dumnezeu nu se va schimba, se va îmblânzi și nu vom muri? Și Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors de la cele rele și s-a domolit și nu i-a mai pedepsit cu răul cu care îi amenințase.

Dumnezeu se lasă înduplecat, da, dar nu de cult sau jerfe sau de ceremoniile penitențiale, criticate de atâtea ori de profeți, ci de adevărata convertire a inimii, de schimbarea vieții.(cf. CBL p. 781).

În lectura a II-a (1Cor 7, 29-31) sf. Paul ne vorbește și el de un timp și anume că suntem în ultima fază a istoriei de care atârnă începutul veșniciei.

Dacă ninivitenii s-au pocăit la predica lui Iona, care le arăta timpul limitat de 40 de zile, spre a-și prelungi această viață, ce nu trebuie să facem noi pentru viața veșnică?

Nu la propovăduirea lui Paul, ci la exemplul lui care, din dorința de a se dedica cu totul slujirii lui Cristos, a ales celibatul. Unii dintre ucenicii săi din Corint l-au întrebat dacă n-ar trebui să facă și ei la fel: să rămână celibi pentru a sluji Domnului. Paul le răspunde că în acestă privință n-a primit nici o poruncă de la Domnul, dar, dat fiind faptul că suntem în ultima fază a istoriei, este bine ca «Statul major al Bisericii» să se abțină de la toate, chiar și de la cele permise, și să se consacre total pentru Împărăția lui Dumnezeu. Cel căsătorit va întâmpina multe necazuri și cu greu se va putea dedica propovăduirii Cuvântului.

De aici deducem că celibatul paulin nu-i izvorât din dispreț față de căsătorie, ca la gnostici (eretici) sau din comoditate, ci din motive apostolice: Isus este pe punctul de a reveni pentru a ne învia la viața cea nouă, veșnică. Unii aleg celibatul pentru a fi cât mai asemenea cu Cristos, alții pentru Impărăția cerurilor (cf. Mt 19, 12).

Căsătoria este cheia vieții pământești, celibatul constituie cheia vieții veșnice întru cât este o jertfă voluntară, responsabilă și conștientă că slujește lui Cristos care vrea ca cheia vieții din timp să se poată folosi și la ușa veșniciei. Ținând cont de aceste câteva premise, vom înțelege mai bine comportamentul lui Isus din evanghelia de azi (Mc 1, 14-20).

Contrar oricărui comportament rabinic din acea vreme, de a-și accepta ucenicii după ce aceștia și-au aranjat toate treburile lor materiale, temporale, sociale, colective sau individuale, Isus imprimă celor chemașți o nouă logică, parcă ilogică: cheamă și cel chemat trebuie să-l urmeze necondiționat, fără explicații, fără ca celor chemați să li se dea sfaturi cum să-și aranjeze treburile de familie, de gospodărie, fără să li se garanteze hrana, îmbrăcămintea, locuința, veniturile. Isus vine ca moartea: te cheamă și te ia așa cum ești, nu-ți mai dă răgaz pentru nimic: Lasă morții să-și îngroape morții lor! Tu vino și mă urmează! spune unui tânăr (Mt 8, 22). Ca și cum toate ar fi clare și bine aranjate, Isus cheamă și cei chemați îl urmează orbește. De fapt, evanghelistul vrea să pună în evidență prin toate acestea condiția dumnezeiască a lui Isus: numai pe Dumnezeu îl poți urma orbește.

Numai un astfel de comportament poate realiza o schimbare de logică: de la cea umană la cea divină. Această schimbare de logică, nefiind de ordin intelectual, ci vital, nu se realizează prin discursuri și argumentări subtile, ci printr-o împărtășire a vieții, a harului.

Chemarea este un dar vital: Voi face din voi pescari de oameni. Cu această afirmație, Isus vrea să le spună: Până acuma ați prins pești din mare și i-ați omorât, ca să trăiți, de acum încolo veți prinde oameni morți, ca să-i faceți vii și să trăiți.

Celor chemați Isus însuși le-a apărut ca sensul vieții depline prin viața sa unică, ceea ce l-a determinat pe ev. Ioan să spună: El era viața, iar viața era lumina oamenilor și tuturor celor care l-au primit, l-au ascultat, au crezut în el și l-au urmat, le-a dat putere să devină (vii cu adevărat) copii ai lui Dumnezeu și din plinătatea lui noi toți am primit har peste har (cf. In 1, 4. 12. 16), adică viață nouă în Cristos.

Nu există convertire adevărată fără credință și nici credință adevărată fără convertire de logică. Cât de profundă trebuie să fie convertirea? Totală.

Deseori ni se propune ca model de convertire parabola «Fiului risipitor», așa cum ne-a dat-o Isus. Acum vă propun ca model convertirea lui Petru.

Când Isus i-a întrebat pe ucenici despre părerea lumii și a lor despre Fiul omului, Petru și-a mărturisit credința: Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Dar această mărturie era doar începtutul convertirii: Nu carnea și sângele ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl. Descoperirea Tatălui ne ajută să ne convertim la logica lui Cristos. Când Isus le-a spus ucenicilor că merge la Ierusalim ca să fie dat pe mână celor fărădelege, batjocorât, omorât, dar va învia. Lui Petru, învierea i s-a părut figură de stil, dar logica umană cere ca: cel rău să fie pedepsit și cel bun răsplătit. Ori, Isus făcând numai bine, i se cuvine numai recunoștință și răsplată. Logica lui Petru este perfectă din puncte de vedere uman, numai că logica divină, bazată pe viață, înviere, este superioară. Pentru a-l scoate din logica umană și pentru a-l introduce în logica vieții, Isus îl admoneastează cu expresia cea mai dură: Pleacă, satano, că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor! (Mt 16, 13-23).

Convertire înseamnă efortul, suferința și chiar moartea, de a renunța la logica noastră și de aîmbrățișa logica divină, logica lui Isus, logica iubirii, logica lepădării totale de păcat și încadrare în ceea ce Tatăl ne-a descoperit, în credința că Isus este Fiul lui Dumnezeu și viața noastră.

La logica divină ajungem, folosindu-ne de un singur instrument: de credința totală în înviere, fiindcă Dumnezeu este Dumnezeul celor vii (Mt 22, 33).

Dacă lui Petru, care ținea morțiș la logica sa umană, corectă de altfel, Isus îi spune: Pleacă, satano!, ce nu va spune acelora care nici măcar logica umană nu o păstrează și săvârșesc păcatul? Nu poate fi alt răspuns decât cel al lui Isus: Plecați, blestemaților, în focul cel veșnic! (Mt 25, 41).

Petru s-a convertit total la Rusalii prin acțiunea Duhului Sfânt, Duhul vieții.

Să-l implorăm și noi pe Duhul Sfânt și vom intra în «Logica divină a vieții veșnice».

Ritul latin