Predici

Isus a venit în Galilea predicând Evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: Timpul s-a împlinit şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!

Felul în care sf. Marcu prezintă începutul activităţii salvatoare a lui Isus nu diferă mult de cea a sfântului Matei, dar are unele remarci foarte semnificative. Înainte de toate declară că timpul s-a împlinit, adică a trecut timpul promisiunilor şi al aşteptării, Mesia a sosit şi este gata să-şi înceapă activitatea, sau, după remarca sf. Ioan: Era pe la ora 4 după amiază (din duminica trecută), care înseamnă ora plinătăţii. Cererea lui Isus: Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie constituie chemarea la plinătatea vieţii.

Evanghelia de azi (Mc 1, 14-20) pune patru probleme pe care le găsim şi în primele două lecturi, şi anume: împlinirea timpului, apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu, convertirea şi credinţa în Evanghelie. Dacă vom privi aceste probleme în lumina primelor două, vom înţelege mai bine şi ne vom încadra mai uşor în împlinirea dorinţei lui Isus: convertire şi credinţă.

Lectura I (Ion 3, 1-5. 10) ne descrie un timp precis de după exil, când poporul ales era gata să se închidă într-un naţionalism exagerat şi exclusivist. Acum apare profetul Iona şi proclamă universalitatea mântuirii şi propune doar două condiţii pentru a aparţine la poporul lui Dumnezeu: credinţa şi părăsirea păcatului; ceea ce va propune şi Isus, numai că va specifica: Iată unul mai mare decât Iona este aici (Mt 12, 41).

Şi profetul Iona propune un timp de 40 de zile, care este simbolic şi arată plinătatea, este un număr matematic cu sens teologic. Isus va posti 40 de zile, ceea ce înseamnă că a desăvârşit timpul de pocăinţă, i-a dat valoare dătătoare de viaţă.

După săpăturile recente s-a dovedit că Ninive avea circa 15 km în diametru. Oraş foarte mare, pentru acea vreme, fiind capitala imensului imperiu asirian. Adnotarea că îţi trebuiau trei zile ca să-l străbaţi, constituie o expresie care arată timpul necesar pentru a duce mesajul pocăinţei în toate cartierele lui, la toţi locuitorii.

La predica lui Iona, evreu străin, duşmanii lui Iahve cred şi se pocăiesc.

Acest fapt uimitor este un avertisiment referitor la cuvintele unui alt profet, Ezechiel, care spune că dacă Iahve l-ar fi trimis pe Ezechiel la marile popoare care vorbesc o limbă necunoscută, l-ar fi ascultat, dar israeliţii nu vor să-l asculte fiindcă sunt tari de grumaz şi cu inima împietrită (cf. 3, 4-7).

Ninivitenii reprezentau cel mai evident contrast cu israeliţii. Regele din Ninive îşi impune cea mai aspră pocăinţă şi dă ordin ca toţi să facă la fel, chiar şi animalele. Toţi l-au invocat pe Iahve, un Dumnezeu necunoscut şi străin şi s-au convertit. Ninivitenii înţeleg ceea ce Israelul n-a înţeles niciodată, anume că: pocăinţei externe trebuie să-i corespundă o convertire internă bazată pe viaţă. Chiar dacă această viaţă este înţeleasă în mod rudimentar de regele din Ninive, numai ca viaţă lungă pe pământ, el dă dovadă de credinţă când îşi impune pocăinţa pentru el şi pentru toată suflarea din oraş. Cuvintele lui: Cine ştie dacă Dumnezeu nu se va schimba, se va îmblânzi şi nu vom muri? Şi Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors de la cele rele şi s-a domolit şi nu i-a mai pedepsit cu răul cu care îi ameninţase.

Dumnezeu se lasă înduplecat, da, dar nu de cult sau jerfe sau de ceremoniile penitenţiale, criticate de atâtea ori de profeţi, ci de adevărata convertire a inimii, de schimbarea vieţii.(cf. CBL p. 781).

În lectura a II-a (1Cor 7, 29-31) sf. Paul ne vorbeşte şi el de un timp şi anume că suntem în ultima fază a istoriei de care atârnă începutul veşniciei.

Dacă ninivitenii s-au pocăit la predica lui Iona, care le arăta timpul limitat de 40 de zile, spre a-şi prelungi această viaţă, ce nu trebuie să facem noi pentru viaţa veşnică?

Nu la propovăduirea lui Paul, ci la exemplul lui care, din dorinţa de a se dedica cu totul slujirii lui Cristos, a ales celibatul. Unii dintre ucenicii săi din Corint l-au întrebat dacă n-ar trebui să facă şi ei la fel: să rămână celibi pentru a sluji Domnului. Paul le răspunde că în acestă privinţă n-a primit nici o poruncă de la Domnul, dar, dat fiind faptul că suntem în ultima fază a istoriei, este bine ca «Statul major al Bisericii» să se abţină de la toate, chiar şi de la cele permise, şi să se consacre total pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cel căsătorit va întâmpina multe necazuri şi cu greu se va putea dedica propovăduirii Cuvântului.

De aici deducem că celibatul paulin nu-i izvorât din dispreţ faţă de căsătorie, ca la gnostici (eretici) sau din comoditate, ci din motive apostolice: Isus este pe punctul de a reveni pentru a ne învia la viaţa cea nouă, veşnică. Unii aleg celibatul pentru a fi cât mai asemenea cu Cristos, alţii pentru Impărăţia cerurilor (cf. Mt 19, 12).

Căsătoria este cheia vieţii pământeşti, celibatul constituie cheia vieţii veşnice întru cât este o jertfă voluntară, responsabilă şi conştientă că slujeşte lui Cristos care vrea ca cheia vieţii din timp să se poată folosi şi la uşa veşniciei. Ţinând cont de aceste câteva premise, vom înţelege mai bine comportamentul lui Isus din evanghelia de azi (Mc 1, 14-20).

Contrar oricărui comportament rabinic din acea vreme, de a-şi accepta ucenicii după ce aceştia şi-au aranjat toate treburile lor materiale, temporale, sociale, colective sau individuale, Isus imprimă celor chemaşţi o nouă logică, parcă ilogică: cheamă şi cel chemat trebuie să-l urmeze necondiţionat, fără explicaţii, fără ca celor chemaţi să li se dea sfaturi cum să-şi aranjeze treburile de familie, de gospodărie, fără să li se garanteze hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, veniturile. Isus vine ca moartea: te cheamă şi te ia aşa cum eşti, nu-ţi mai dă răgaz pentru nimic: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor! Tu vino şi mă urmează! spune unui tânăr (Mt 8, 22). Ca şi cum toate ar fi clare şi bine aranjate, Isus cheamă şi cei chemaţi îl urmează orbeşte. De fapt, evanghelistul vrea să pună în evidenţă prin toate acestea condiţia dumnezeiască a lui Isus: numai pe Dumnezeu îl poţi urma orbeşte.

Numai un astfel de comportament poate realiza o schimbare de logică: de la cea umană la cea divină. Această schimbare de logică, nefiind de ordin intelectual, ci vital, nu se realizează prin discursuri şi argumentări subtile, ci printr-o împărtăşire a vieţii, a harului.

Chemarea este un dar vital: Voi face din voi pescari de oameni. Cu această afirmaţie, Isus vrea să le spună: Până acuma aţi prins peşti din mare şi i-aţi omorât, ca să trăiţi, de acum încolo veţi prinde oameni morţi, ca să-i faceţi vii şi să trăiţi.

Celor chemaţi Isus însuşi le-a apărut ca sensul vieţii depline prin viaţa sa unică, ceea ce l-a determinat pe ev. Ioan să spună: El era viaţa, iar viaţa era lumina oamenilor şi tuturor celor care l-au primit, l-au ascultat, au crezut în el şi l-au urmat, le-a dat putere să devină (vii cu adevărat) copii ai lui Dumnezeu şi din plinătatea lui noi toţi am primit har peste har (cf. In 1, 4. 12. 16), adică viaţă nouă în Cristos.

Nu există convertire adevărată fără credinţă şi nici credinţă adevărată fără convertire de logică. Cât de profundă trebuie să fie convertirea? Totală.

Deseori ni se propune ca model de convertire parabola «Fiului risipitor», aşa cum ne-a dat-o Isus. Acum vă propun ca model convertirea lui Petru.

Când Isus i-a întrebat pe ucenici despre părerea lumii şi a lor despre Fiul omului, Petru şi-a mărturisit credinţa: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Dar această mărturie era doar începtutul convertirii: Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl. Descoperirea Tatălui ne ajută să ne convertim la logica lui Cristos. Când Isus le-a spus ucenicilor că merge la Ierusalim ca să fie dat pe mână celor fărădelege, batjocorât, omorât, dar va învia. Lui Petru, învierea i s-a părut figură de stil, dar logica umană cere ca: cel rău să fie pedepsit şi cel bun răsplătit. Ori, Isus făcând numai bine, i se cuvine numai recunoştinţă şi răsplată. Logica lui Petru este perfectă din puncte de vedere uman, numai că logica divină, bazată pe viaţă, înviere, este superioară. Pentru a-l scoate din logica umană şi pentru a-l introduce în logica vieţii, Isus îl admoneastează cu expresia cea mai dură: Pleacă, satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor! (Mt 16, 13-23).

Convertire înseamnă efortul, suferinţa şi chiar moartea, de a renunţa la logica noastră şi de aîmbrăţişa logica divină, logica lui Isus, logica iubirii, logica lepădării totale de păcat şi încadrare în ceea ce Tatăl ne-a descoperit, în credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi viaţa noastră.

La logica divină ajungem, folosindu-ne de un singur instrument: de credinţa totală în înviere, fiindcă Dumnezeu este Dumnezeul celor vii (Mt 22, 33).

Dacă lui Petru, care ţinea morţiş la logica sa umană, corectă de altfel, Isus îi spune: Pleacă, satano!, ce nu va spune acelora care nici măcar logica umană nu o păstrează şi săvârşesc păcatul? Nu poate fi alt răspuns decât cel al lui Isus: Plecaţi, blestemaţilor, în focul cel veşnic! (Mt 25, 41).

Petru s-a convertit total la Rusalii prin acţiunea Duhului Sfânt, Duhul vieţii.

Să-l implorăm şi noi pe Duhul Sfânt şi vom intra în «Logica divină a vieţii veşnice».

pr. Anton Dancă Ritul latin