Start > Ritul latin > Veniți și vedeți

Veniți și vedeți

16 January 2009
891 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a II-a de peste an (Anul B)

Fiecare om, prin faptul însuși de a fi în lume, este un chemat. Traversând căile misterioase ale etapelor firești, Dumnezeu îl cheamă la existență datorită unui plan al său bazat pe iubire. Chemarea este personală. Dumnezeu nu crează pe oameni în serie, după un tipar unic; nu folosește același calapod nici măcar pentru două persoane; vorbește fiecăruia personal pentru o înfăptuire unică.

A-și descoperi propria vocație înseamnă a descoperi proiectul vieții pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare dintre noi.

Totalitatea celor chemați, care își caută sensul vieții și răspund afirmativ lui Dumnezeu, formează ekklesia, ceea ce înseamnă tocmai convocată, aleasă, chemată.

În fruntea celor chemați se află Isus însuși, cel dintâi chemat din veci de Tatăl, ca să-i ducă la îndeplinire planul divin al creației și pe toți cei chemați la mântuire, să-i elibereze de păcat și să-i ducă la viața veșnică (cf. MAC, festivo, p. 820).

Făcând parte din ekklesia, în lumina celor mulți, ne vom înțelege mai bine chemarea proprie, conform revelației pe care Biserica ne-o propune la Liturgia cuvântului de azi.

Ioan Botezătorul era împreună cu ucenicii săi la Ioardan (In 1, 35-42). Isus trece prin preajmă și Botezătorul îl arată și le spune: Iată Mielul lui Dumnezeu. Doi dintre ucenici, Ioan și Andrei, înțeleg importanța mărturiei lui: că trebuie să-l părăsească și să-l urmeze pe Isus. Isus îi vede venind după el și-i întreabă: Pe cine căutați? Este pentru prima dată în evanghelia după Ioan că Isus vorbește.

Acești doi simbolizează, oare, căutarea neîncetată care caracterizează pe orice ființă omenească? De ce cei doi voiau să știe unde locuiește Isus? Ei bănuiau că acolo unde locuiește Rabi trebuie să fie și slujitorii și ucenicii lui și, neîndrăznind să-l întrebe Cine ești?, voiau să afle acest lucru de la ei, voiau să rămână printre slujitorii lui, să slujească și să poată afla sensul de Miel al lui Dumnezeu. Ce spun despre el cei care trăiesc în preajma lui? Însăși locuința lui va da mărturie despre el. Isus le-a spus: Veniți și vedeți! Și ce au aflat?

Ceea ce au aflat, ne-o mărturisește sf. Ioan în evanghelia sa în câteva cuvinte, în aparență, fără mare importanță, la prima vedere; el spune: Era cam pe la ora patru după amiază, adică ora zece, după felul lor de atunci în cronometrarea timpului. În acea vreme această oră era socotită ora plinătății, a perfecțiunii. Este numărul 10 care avea o atât de mare importanță în Vechiul Testament, în iudaism, la pitagoreici și în gnoză; număr perfect, după Filon din Alexandria. Ioan vrea să spună că Isus este plinătatea. Cine îl caută, va găsi în el răspunsul deplin, plinătatea revelației. Cei doi au văzut și au rămas cu El în acea zi, convingându-se că cele spuse de Ioan Botezătorul sunt adevărate și în Mielul lui Dumnezeu îl recunosc pe Mesia. Andrei îl invită și pe fratele său Simon ca să se convingă. Simon se convinge; Isus îi schimbă numele în Cefa, adică Petru, care înseamnă piatră, stâncă.

Dumnezeu cheamă, dar nu se revelează decât atunci când omul își deschide inima, când este dispus să asculte, să dialogheze, să-i slujească. Confirmarea chemării o dă preotul Eli. Azi chemările le confirmă Biserica.

În acest sens ne stă mărturie lectura I-a (1Sam 3, 3b-10. 19). Numai când Samuel spune: Vorbește, Doamne, că slujitorul tău ascultă!, Dumnezeu i se descoperă. În Isus revelația este deplină fiindcă a răspuns la chemarea Tatălui fără ezitare, fără tergiversare, cu toată iubirea și cu toată disponibilitatea în slujire: Iată-mă, Dumnezeule, vin să fac voința ta! (Ps 39). Samuel, răspunzând la chemarea Domnului, dispus să-i slujească, ajunge preot la Silo, profet și judecător în Israel. Este primul dintre profeți care anunță și consacră începutul monarhiei prin Saul, care va culmina prin dinastia davidică din care se va naște Mesia. Slujirea lui a fost grea: a trebuit să renunțe la funcția de judecător, pentru a face loc monarhiei; a trebuit să renunțe la preoția sa de la sanctuarul din Silo, care îi aparținea, pentru a face loc noului sanctuar din Ierusalim. Într-un cuvânt: Samuel este constrâns să facă o ruptură cu o mare perioadă de istorie, pe care a iubit-o și pentru care s-a jertfi ca judecător, preot și profet, dar înțelege că nimic nu se poate naște mai măreț decât printr-o jertfă totală.

Răspunzând la chemarea lui Iahve: Voebește, Doamne, că slujitorul tău te ascultă!, Samuel a căpătat autoritate, fiindcă Domnul era cu el și nu a lăsat ca nici un cuvânt al său să fie spus în zadar. Samuel a ascultat și ascultarea l-a făcut judecător, preot și profet și lumea l-a ascultat pe Samuel ca pe Domnul însuși.

De ce nu se bucură mulți părinți de azi de autoritate în fața propriilor copii?.. De ce copiii nu-i mai ascultă și nu-i mai respectă? Fiindcă, din păcate, mulți dintre părinți nu sunt cu Domnul. Domnul le lipsește multora încă înainte de căsătorie. Preotul Eli îi spunea lui Samuel: Du-te și te culcă! și acesta asculta. Preotul spune tinerilor înainte de căsătorie: Nu umblați noaptea pe drumuri, pe la case străine, la discoteci, baruri etc! «Culcați-vă devereme, ca să aveți putere de lucru, să vă refaceți forțele, sănătatea și să primiți har de la Domnul!». Numai că și diavolul spune celor îndrăgostiți: Culcați-vă împreună și veți fi fericiți! Și ei ascultă de satana.

Chemarea la căsătorie este sfântă, ca și chemarea la preoție sau la viața consacrată, fiindcă vine din partea lui Dumnezeu creatorul omului și inițiatorul vieții de familie: Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor asemenea lui (Gen 2, 18) A-i face un ajutor asemenea lui înseamnă că cel care primește ajutorul este chemat să slujească, asemenea ca și cel care îi vine în ajutor, ceea ce înseamnă că sexualitatea, care reclamă ajutorul, este o slujire datorată unei chemări. Sexualitatea este o chemare sfântă și nu o jucărie sau un instrument de distracție. Cel care simte această chemare pentru viața de familie trebuie să spună cu Psalmistul: Iată, Dumnezeule, eu vin să fac voința ta!

În cea de-a II-a lectură (1Cor 6, 13c-15a. 17-20) sfântul Paul aduce în dezbatere învățătura gnosticilor (eretici) libertini care susțineau că tot ceea ce se refră la viața trupească nu are nici o importanță pentru viața spirituală. Prin urmare, excesele sexuale nu pot păta sufeltul, singurul moștenitor al împărăției lui Dumnezeu. Sf. Paul arată că, din contra, desfrâul (orice contact carnal înafara căsătoriei sau contra naturii: bestialitate sau onanism) distruge libertatea interioară și este intrinsec rău din trei motive: este o nedreptate contra lui Dumnezeu, fiindcă numai el singur este stăpânul absolut al trupului omenesc în calitate de creator și el singur l-a destinat spiritualizării prin înviere (cf. Rom 8, 11); este un sacrilegiu, fiindcă aparținând, orice creștin, de trupul mistic al lui Cristos, prin desfrâu se pângărește un mădular al lui Cristos (cf. Rom 6, 12-13) și este, în al treilea rând, o profanare, fiindcă prin botez devenim temple ale Duhului Sfânt care locuiește în noi (cf. 1Tes 4, 4-8). Ceea ce este și mai grav, sfântul Paul, combătând prostituția sacră de la Corint, fiindcă chiar unii creștini se uneau cu prostituatele zeiței Afrodita spre a lua contact cu divinitatea, arată că desfrâul este o devărată apostazie (lepădare de credință). Cu cât omul este mai carnal, sexual, se materializează până în adâncul sufletului și nu mai aude glasul cerului. Închinătorul la propriul trup, din care încearcă să stoarcă maximum de plăcere și fericire, este un apostat și un dictator care vrea să fie slujit, fără să slujească pe nimeni. Trupul nu este pentru desfrâu, ci pentru Domnul și Domnul este pentru trup.

Creștinul, nu numai că este dator să asculte chemarea Domnului, ci trebuie s-o urmeze, adică să și-o clarifice, să o cultive prin înfrânare, prin post, rugăciune și chiar prin pomană, ca să poată da roadele pe care Domnul le așteaptă.

Cine își îmbrățișează chemarea lui Dumnezeu cu iubire poate răspunde chemării cu disponibilitatea sfântului Paul: Sunt fericitSunt fericit (chiar) de ceea ce sufăr pentru voi și completez în trupul meu ceea ce lipsește pătimirilor lui Cristos, pentru Trupul său care este Biserica (Col 1, 24).

Aceasta este chemarea noastră individuală, iar cea colectivă este: să fim azi ekklesia de pe pământ, ca mâine să moștenim «Ierusalimul ceresc». Amin. (cf. CBL. p. 314.1310.1606).

Ritul latin