Start > Ritul bizantin > Omul recunoscător primește de la Dumnezeu darul mântuirii

Omul recunoscător primește de la Dumnezeu darul mântuirii

16 January 2009
1,485 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XII-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXIX-a după Rusalii)

Textul Evangheliei de astăzi ne introduce în cea de a III-a călătorie a lui Isus către Ierusalim, cu puțin timp înainte de patima, moartea și învierea Sa. Sfârșitul lui Isus este aproape iar El invită ucenicii și pe noi să ne strângem mai tare în jurul Lui și să-L urmăm, pentru a-i fi alături pe Drumul Crucii; pentru a intra cu El în logica misterului mântuirii, al iubirii până la dăruirea de sine. Această călătorie stă sub semnul credinței. În capitolul al XVIII-lea, apostolul Luca ne invită să ne identificăm cu omul bogat care se convertește și primește mântuirea în casa și în familia sa. Ne putem alătura și noi lui Isus, putem urca cu El la Ierusalim, până la a contempla îmbrățișarea Lui cu Dumnezeu Tatăl.

Până să ajungă la Ierusalim, Domnul trece prin Galileea și prin Samaria, vizitează cât mai multe locuri pentru a-i face pe toți oamenii părtași ai iubirii și ai milei Sale.

Schema pericopei evanghelice:

vv. 12-14a: Isus intră într-un “oraș fără nume”, semn al faptului că este “orașul tuturor oamenilor, din toate timpurile”. Aici întâlnește pe cei zece leproși, oameni bolnavi, loviți de moarte, marginalizați și disprețuiți, alungați din societate. Domnul ascultă ruga lor, făcută cu inima și-i invită să intre în Ierusalim, să nu mai stea departe, să nu mai fie marginalizați, ci să se prezinte la preoți, la Templu, la casa Tatălui, de fapt.

v. 14b: Abia încep călătoria către Ierusalim (către mântuire) și cei zece se însănătoșesc, devin oameni noi.

vv. 15-16: Doar unul se reîntoarce să mulțumească…

vv. 17-19: Isus specifică faptul că omul recunoscător este un samarinean, un om care nu aparținea poporului ales: de fapt, mântuirea este pentru toți: și pentru străini și pentru păgâni. Nimeni nu este marginalizat de iubirea Tatălui care mântuiește prin credință.

Eu am înțeles că sunt invitat să colaborez la mântuirea mea? Sunt conștient că iubirea Tatălui mă așteaptă și mi se dăruiește în Euharistie, medicamentul ce este în stare să vindece toate rănile sufletului meu? Mă îndrept și eu către Isus să-I cer ajutorul, asemenea leproșilor? Ascult de sfaturile lui Isus? Le împlinesc? Merg și eu la Biserică, să intru în casa Domnului și să primesc binecuvântarea și să-I mulțumesc pentru darurile ce mi le-a făcut?

Luca folosește de trei ori verbul “a merge” pentru a exprima faptul că Isus se îndreaptă către Ierusalim. E un verb de mișcare, care exprimă toată dinamica călătoriei: se pornește, se traversează un ținut, se trece mai departe, se depășesc eventualele pericole. De fapt, Luca dovedește că Isus este marele pelerin neobosit: este Cel dintâi care și-a lăsat casa din sânul Tatălui și a coborât la noi, a împlinit mântuirea noastră, a eliberat ființa noastră de păcate și de moartea veșnică. El cunoaște toate căile și experiențele umane și de aceea poate să ne invite să I ne alăturăm și să trecem peste piedicile vieții.

Isus trece și uneori decide să intre și să se oprească mai mult, cum se întâmplă în Evanghelia de astăzi. Verbul “a intra“, în sens biblic, are sensul de a pătrunde mai adânc, până în centru orașului și implică interacțiune, dialog, relație. Pentru Luca acest verb arată clar intenția lui Isus de-a se apropia mai tare de oameni, de-a se împrieteni mai mult cu ei. Isus nu refuză nici o comuniune: Intră în casa lui Simon leprosul (Lc 4, 38), în casa fariseului (Lc 7, 36; 11, 37), în casa mai marelui sinagogii (Lc 8, 51) a lui Zaheu (Lc 19, 7). Isus intră mereu în istoria omului și mănâncă, suferă, se bucură, plânge, împărtășește viața, cu toate aspectele ei. Este îndeajuns să-I deschidem, pentru ca El să intre și să rămână (Lc 24, 29).

Iubiților! După Cartea Leviticului: “Leprosul lovit de lepră va umbla cu hainele rupte și cu capul descoperit, își va acoperi barba și pe drum va striga: Impur! Impur! Va fi impur până când va avea rana; impur, va sta singur, va locui în afara cetății (Lev 13, 45-46).

Hainele rupte! Semn al durerii dar și un semnal de alarmă vizibil: corpul meu a intrat în putrefacție! Stați departe de mine! Leprosul este o persoană lovită ca de trăsnet: în mare suferință; este unul ce trebuie să-și înfunde gura, deoarece nu mai are dreptul să vorbească și să respire alături de ceilalți oameni: e ca și mort. El nu poate să I se închine Domnului; nu poate intra în Templu, este exclus și abandonat. De aceea cei zece leproși se opresc la distanță de Isus și-I strigă de departe, din adâncul durerii și al disperării inimii lor.

“Isuse Învățătorule”! Frumoasă rugăciune. Mai întâi de toate, I se adresează Domnului pe nume, cum se obișnuiește între prieteni, de parcă s-ar cunoaște de o viață. De fapt, deja s-au întâlnit pe tărâmul inimilor lor. După acești leproși doar orbul din Ierihon (Lc 18, 38) și tâlharul de pe cruce (Lc 23, 42) vor repeta această rugăciune-strigăt: Isuse!!! Iată că, doar cine recunoaște că este bolnav, nevoiaș, sărac, răufăcător, devine fiu plăcut al lui Dumnezeu. Apoi îi spun “Maestre”, ceea ce înseamnă “cel care stă deasupra”, cuvânt folosit și de Petru când Isus l-a chemat ca să-L urmeze (Lc 5, 8)… vă aduceți aminte că și Petru s-a recunoscut păcătos? Am ajuns în inima adevărului, care arată misterul leprei, ca boală a sufletului și a minții: lepra este păcatul, este depărtarea de la Dumnezeu, lipsa de prietenie, comunicare și de comuniune cu El. Acest lucru seacă sufletul nostru și-l condamnă încet, dar sigur, la moarte.

“Unul singur s-a întors îndărăt”: Nu este vorba de o simplă mișcare fizică, ci de o schimbare interioară. “S-a întors” este verbul folosit în cazul convertirii, al reîntoarcerii omului la Dumnezeu. Verbul exprimă reîntoarcerea la casa părintească după ce, pentru o lungă perioadă tu ai fost rebel și te-ai îndepărtat, precum a “făcut fiul risipitor”. Așa face și acest lepros: schimbă boala sa, în binecuvântare, depărtarea sa de Dumnezeu, în prietenie, într-un raport de intimitate, ca acela dintre un tată și copilul său. Se schimbă pentru că îi permite iubirii lui Isus să intre in inima și în mintea sa și să-l învețe.

“Să-I mulțumească”: în greacă acest verb are inclus în el sensul euharistiei. Leprosul celebrează euharistia. Se așează la masa milei, acolo unde însuși Isus s-a lăsat exclus, rănit și eliminat, înainte de el (de lepros), pentru a ne aduna pe noi toți în inima Sa. Primind “euharistia”, jertfa iubirii gratuite, a mântuirii, a iertării, a vieții noi, în sfârșit, poate să intre din nou în Templu și să se roage, să se apropie de Domnul cu toată încrederea.

“Ridică-te și mergi!” Este invitația lui Isus. Ridică-te, adică “Învie”. Trăiește viața nouă, viața după moarte, ca ziua după noapte. Doamne, Tu mi-ai dat lumina, mi-ai hrănit inima, mi-ai arătat adevărul. L-am acceptat? Știu că printre acei leproși sunt și eu și știu că Tu aștepți să mă întorc la Tine, la iubirea Ta miloasă. Îți cer lumina Spiritului ca să văd bine, ca să mă las transformat de Tine în bine. Iată, Doamne, deschid către Tine sufletul meu. Vindecă-mă!

Am curajul să-mi recunosc răul, păcatul, care este adevărata mea boală? Isus le cere să meargă la preoți, după legea lor, dar și pentru mine astăzi, este important să fac acest lucru: să mă spovedesc, să spun ceea ce mă rănește în interiorul meu și ce mă împiedică să fiu liniștit, fericit și om de pace. Doar așa este posibil să mă vindec cu adevărat. Mântuirea este pentru toți, Domnul ne iubește pe toți cu o iubire mare. Dar sunt puțini cei care se deschid și-L primesc în viața lor. Doar unul din zece. Eu de care parte stau? Recunosc tot binele pe care Domnul l-a făcut vieții mele? Sau continui doar să mă plâng, să protestez, să ameninț? Știu să mulțumesc celor din jur și Domnului cu sinceritate, convins fiind că totul îmi vine de la Domnul?

Iată ce zice Domnul: “ridică-te și mergi“. După experiența întâlnirii cu Dumnezeu, nu pot să stau liniștit, închis în lumea mea și să uit de toți ceilalți. Trebuie să mă ridic și să mă pun în mișcare pe calea binelui. Dacă Domnul m-a ajutat și eu trebuie să-i ajut pe frații mei. Bucuria vindecării nu va fi adevărată, niciodată, dacă nu-mi pun viața în slujirea fraților mei. Îmi trebuie doar o clipă să-mi aduc aminte de cei din jurul meu, care au nevoie de un mic semn de bucurie și de speranță. Pot să-i sun, să le trimit un mesaj sau pot să le fac o vizită…

Doamne, Tu mi-ai spus să nu-mi fie frică, să nu mă ascund. A fost de ajuns să cred in Tine, să deschid puțin inima mea și mântuirea m-a cuprins. Eu am simțit parfumul prezenței Tale. Am înțeles că Tu m-ai vindecat. Atunci m-am întors la Tine, ca cel puțin să-ți spun: mulțumesc și să plâng la picioarele Tale! Credeam că nu mai am pe nimeni, că n-o să mă mai vindec. Dar tu m-ai mântuit, mi-ai dat o altă șansă ca să iau totul de la început. Doamne, mulțumescu-Ți, că datorită Ție nu mai sunt “lepros” (închis în păcatul meu). Nu mai îmi este rușine și nu mai trăiesc în izolare. Am început să ies afară din închisoarea păcatului meu și să las în spate rănile trecutului. M-am ridicat, am înviat. Azi, cu Tine, eu reîncep să trăiesc.

Pe timpul lui Isus se credea că lepra era consecința vre-unui păcat personal. Prin urmare, leproșii erau îndepărtați din familie, de la locul de muncă, din cetate, nici nu puteau să se roage lui Dumnezeu. Ei simbolizează mulțimea oamenilor ce azi trăiesc la marginea societății. Leproșii trăiau împreună, pentru a se putea ajuta reciproc și a se lupta cu boala lor. Nu sunt toți evrei, suferința i-a unit. Aud că trece Isus! O rază de speranță! Nu se apropie, pentru că legea nu le permitea, dar strigă! Isus intervine și dăruiește mila sa. Leproșii se încred în cuvintele lui Isus și-I urmează sfatul. În drum spre Templu se vindecă. Până în acest moment erau uniți. Acum unul se separă și se întoarce la Isus. Ceilalți doar profită de pe urma “vindecării” lor. Repede uităm de cel care ne-a ajutat. Toți au strigat după milă, dar numai unul singur mulțumește.

Ceilalți nouă unde sunt? Notăm o mare dezamăgire în întrebarea Domnului față de oamenii care nu-i sunt recunoscători lui Dumnezeu și nu știu să-i mulțumească. N-au înțeles că Domnul i-a vindecat. Poate credeau că, fiind evrei, Domnul avea datoria să-i vindece, dar atunci credința lor este greșită: a se crede privilegiați înaintea Domnului, înseamnă a nu înțelege că El este pură gratuitate. Unul singur a înțeles și acestuia Isus i-a arătat că transformarea adevărată, de fapt, s-a produs în inima sa: “Ridică-te, credința ta te-a salvat” (ți-a dăruit viața veșnică). Fizic au fost vindecați toți zece, dar numai unul singur a fost mântuit. Pentru samaritean, vindecarea a însemnat o întâlnire reală cu Dumnezeu și primirea în dar a mântuirii. El a înțeles că are mai mare valoare Dăruitorul (Dumnezeu) decât darul primit (vindecarea). Dacă noi ne uităm doar la darul material, inima noastră rămâne limitată și egoistă.

Recunoștința este o latură esențială a credinței. Este o mulțumire a omului “surprins că există, că trăiește”, este omul care se minunează pentru că a fost ales să vină pe lume. Dar noi, creștinii, care știm că Isus ne-a mântuit prin jertfa Sa și ne-a deschis intrare în viața veșnică, cum reacționăm?

Credința ta te-a mântuit!“. Doar credința poate să-l mântuiască pe orice om, credință ce implică să ne amintim: “Amintește-ți că Isus Cristos a înviat din morți” (2Tim 2, 8-13).

Iubiților! Să nu uităm că suntem cu toții, frații lui Isus, chemați să fim frați ai tuturor oamenilor pe care Dumnezeu, Tatăl, îi iubește ca pe fiii Săi, iar Domnul ne iubește pe toți și nu doar pe cei care eu doresc să-i iubească. A nu-l iubi pe aproapele meu înseamnă a-l nega pe Domnul și legea (voința) Sa care ne-a demonstrat-o.

În țările cel mai sărace din Asia și Africa mai sunt mulți leproși: loviți de o boală ce provoacă căderea pielii și a cărnii, bucată cu bucată. Pe timpul lui Isus boala nu avea leac și leproșii erau mulți. Fraților! Lepra este o boală urâtă, dar și mai urâtă este persoana nerecunoscătoare care nu știe să mulțumească. Nouă din ei se însănătoșesc fizic dar rămân cu inima întunecată, o inimă ce nu știe să mulțumească. Nu numai nouă ne pare rău când nu ne mulțumește cineva pe cale l-am ajutat, dar și lui Dumnezeu îi pare rău. Oare eu îi mulțumesc Domnului din când în când?

Vindecându-i sufletul, Isus ne arată că Domnul ne dă mult mai mult decât ceea ce-i cerem, dar noi suntem chemați să ne reîntoarcem la El și să-l recunoaștem ca adevăratul nostru binefăcător și să-i mulțumim.

În viață, dacă noi căutăm doar ceea ce poate satisface mintea noastră și nu căutăm cele ale sufletului, dăm greș cu siguranță. Rămânem cu sufletul plin de lepră și nu știm de ce. Într-un fel sau altul, cei care se refugiază în droguri, alcool, sex, fuga după avere… doresc să descopere și mai mult viața și să o trăiască din plin. Dar aceste lucruri care pe moment satisfac anumite pofte, de fapt ucid viața. Calea ce duce la viață nu trebuie să o inventăm, trebuie doar să urmăm calea pe care Isus ne-a arătat-o și pe care El însuși a apucat. Poruncile nu sunt o barieră pentru libertatea noastră, ci cărări ce conduc la cer, spre plinătatea vieții.

“Cei 10 leproși ce stăteau la marginea societății, au fost puși la încercare, au depășit proba și s-au vindecat. Erau oameni de mare credință”. Lumea alege să se debaraseze de acești înțelepți și ei, odată marginalizați, învață să nu marginalizeze pe alții. Suferința îi unește chiar dacă unul era de alt neam. Și este foarte interesant că doar acest străin a înțeles că este mai important Domnul decât oamenii; este mai importantă vindecarea sufletului decât cea a trupului. Samarineanul vindecat se întoarce la Isus și strigă. Odată vindecat nu mai poate să tacă.

Întrebarea lui Isus “ceilalți nouă unde sunt”? nu este adresată lor, care erau departe, ci celor care erau în jurul lui Isus, chiar și nouă, cărora ne fuge gândul de la rugăciune. A vindeca de nerecunoștință este mult mai greu decât a vindeca bolile trupului. Altfel spus: este mult mai gravă lepra nerecunoștinței, decât lepra trupului.

Tema Evangheliei de astăzi este recunoștința: când un om are credință adevărată, este recunoscător. Fără recunoștință nu putem să vorbim de o credință matură. În Cartea a II-a a Regilor, Naaman Sirul se însănătoșește, deoarece a ascultat de sfatul Profetului Elizeu. După ce Naaman a fost vindecat, a vrut să-i dea daruri profetului Elizeu. Profetul refuză și-i explică faptul că Dumnezeu este adevăratul autor al vindecării sale. Mai mult, Eliseu ne învață că binefacerile pe care Domnul ni le face, nu se pot plăti și nu se cumpără. Apoi Naaman și samarineanul arată că mântuirea nu se limitează la poporul Iudeu ci este destinată tuturor popoarelor. Mai mult, faptul că Domnul i-a salvat pe evrei din robiile egipteană și babiloniană, arată că El este prezent în tot pământul și nu doar în anumite locuri.

Ritul bizantin