Start > Ritul latin > Creștinul se naște bătrân și devine de nerecunoscut

Creștinul se naște bătrân și devine de nerecunoscut

27 December 2008
908 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a de peste an - Botezul Domnului (Anul B)

Două întrebări

Sărbătoarea de astăzi reprezintă ocazia pentru a pune două întrebări care se leagă între ele: Cine este Isus? Cine este creștinul? Pentru a răspunde la prima și a mărturisi că “Isus este Cristos”, ne trebuie inspirația Duhului Sfânt. Pentru a spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu ne trebuie “un glas din cer”. Însuși Tatăl, într-adevăr, care, cu ocazia Botezului, ca și în scena Schimbării la Față, îndeplinește recunoașterea oficială: “Tu ești Fiul meu preaiubit…” Această legitimare “de sus” își va găsi confirmarea “de jos” la picioarele crucii din partea centurionului: “Cu adevărat acest om este Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15,39).

Mai puțin simplu este de a răspunde la a doua întrebare. Să încercăm s-o propunem în alt mod: care sunt documentele pe care le prezintă creștinul pentru a fi recunoscut ca atare? Se va spune: actul de botez. Prea puțin. Acel document este insuficient, incomplet. Certifică ceea ce a fost, nu urmările. Să vedem atunci să ne ajute lecturile de astăzi pentru a schița chipul celui botezat. Nici o pretenție de a fi complet, bine înțeles. Numai unele trăsături.

Fiul a numeroși tați

Lucrurile se complică de abia când se încearcă de a confirma paternitatea și data nașterii. Datele scrise în registre se arată nesatisfăcătoare, nu reușesc să dea cont în întregime despre realitate. Părinții sunt cei care sunt, și este bine. Sfântul Ioan, însă, în scrisoarea a doua, merge mai departe: “…Născut din Dumnezeu”. Dar nu ajunge încă. Eu aș adăuga: sunt la mijloc atâția tați. Și data nașterii este cu totul nesigură, și totuși este raportată înapoi de multe secole.

Creștinul – oricare creștin – nu se naște astăzi. Vine de departe. Originile sale sunt îndepărtate și diferite. El apare ca rodul acțiunii conjugate a lui Dumnezeu și a omului. Creștinul “este rezultatul unei stratificări de milenii, rezultatul unei istorii întregi. Suntem și rezultatul mamei noastre, și ea a mamei sale, și așa mai departe” (Bruna Costacurta). Eu m-am născut din predica apostolilor, din mărturia martirilor, din lupta asceților, din tăcerea călugărilor din vechime, din nebunia evanghelică a lui Francisc de Assisi, din fidelitatea a milioane de creștini care s-au succedat în secole.

În arborele meu genealogic sunt toți sfinții și sfintele din calendar (în companie cu mulți alții). Pe blazonul familiei mele apar nume ilustre (și cu atât mai ilustre cu cât sunt mai necunoscuți). Eu am fost “făcut” din rugăciunile bunicei mele Iozefina, din credința și iubirea mamei mele, din virtuțile parohului meu, din blândețea și din “curăția” tatălui meu. Eu sunt fiul unor mame și tați “necunoscuți”. Și acest fapt îmi dă dreptul să merg cu capul sus. Aș îndrăzni să spun că mă face să mă simt “cineva”. Anii mei nu sunt pur și simplu cei din registre.

Nu voi reuși niciodată să-i număr. Chiar și copilul care este botezat la puține zile după naștere este deja bătrân de cel puțin două mii de ani. Și nu pleacă de la zero. Pleacă de la o moștenire acumulată în secole. O regăsește în sânge, în suflet, în inimă. Cel nou născut care “iese” din apa de botez nu este numai imaginea viitorului, este și concretizarea trecutului. Este ceva din el care vine înainte de nașterea sa. Aș îndrăzni să spun că nașterea sa adevărată îl “precede”.

O meserie dificilă

Cel care crede, solicitat să dea informații despre activitatea sa, ar trebui să precizeze: fac o meserie dificilă. Nu pot nici să spun că am învățat-o. Încerc. Mă străduiesc. Dar mă găsesc încă în stadiul de ucenic. Nu sunt nimic altceva decât un începător. Sfântul Ioan, în capitolul 5 din Prima Scrisoare, specifică două sectoare în care cel botezat este chemat să se exercite: iubirea și împlinirea poruncilor.

În realitate, iubirile sunt două. Și diferitele porunci sunt una. Iubirea lui Dumnezeu și iubirea fraților sunt două fețe ale aceleași medalii. Normal Ioan afirmă în diferite locuri din scrierile sale că iubirea aproapelui constituie singura verificare concretă, sigură, a iubirii față de Dumnezeu. Aici, în mod surprinzător, dovada este pentru a spune așa inversată: iubirea lui Dumnezeu devine proba iubirii fraterne.

“Din aceasta cunoaștem că iubim pe fiii lui Dumnezeu: dacă îl iubim pe Dumnezeu și împlinim poruncile”. Observă potrivit unul din cei mai acreditați bibliști italieni: “Ioan, ca întotdeauna, și aici amintește cele două fețe ale iubirii creștine (Dumnezeu și frații), dar afirmă primatul iubirii față de Dumnezeu: nu numai în sensul că omul trebuie să-l iubească pe Dumnezeu deasupra tuturor și să-i aparțină total, dar și în sensul că numai în această totală apartenență față de Domnul iubirea fraternă își află autenticitatea sa. Iubirea lui Dumnezeu face posibilă, ridică și purifică iubirea fraternă. Credința apare ca presupusă iubirii aproapelui (R. Bultmann). Iubirea lui Dumnezeu nu anulează iubirea fraternă, și nu o lipsește de urgența sa și de concretețea sa.

A verifica iubirea fraternă după iubirea lui Dumnezeu nu înseamnă a instrumentaliza omul în vederea lui Dumnezeu. Înseamnă, dimpotrivă, a-l iubi cu libertatea lui Dumnezeu, cu iubirea sa puternică și critică, în esența sa: înseamnă a fi capabili, dacă iubirea o cere, de a rămâne singuri, refuzați și răstigniți, ca Isus Cristos; înseamnă, în sfârșit, să fim convinși că primul fel de a-l iubi pe aproapele este de a-l conduce la Dumnezeu. Și acesta este un alt semn distinctiv al omului nou” (B. Maggioni).

Ca și cum ar spune că iubirea față de aproapele nu este atenuată deloc de iubirea totală față de Dumnezeu. Dimpotrivă, din ea iese mai tare, puternică, îmbunătățită, chiar “înmulțită”. Printre altele, va fi bine să notăm că iubirea de Dumnezeu, pentru Ioan, își află actualizarea în împlinirea poruncilor. Dar poruncile se cuprind precis în porunca iubirii fraterne. Iată pentru ce nu este ușoară meseria de creștin: este vorba de a iubi “numai” pe Dumnezeu și, deci pe mulți alții. Pe lângă aceasta, este problema de a face multe lucruri (“împlinirea poruncilor”) făcând un singur lucru: să iubim.

O iubire unică, și de aceea multiplă. Diferite porunci, și de aceea una singură. Cifra unu înseamnă mulți. Și cifra celor mulți înseamnă unu. Nu este o aritmetică simplă aceea în care este implicat creștinul.

Pasul ușor

Semne caracteristice: un pas ușor. “Poruncile sale nu sunt grele”. Să risipim de îndată echivocurile: nu înseamnă că practica poruncilor este o bagatelă. Dimpotrivă, este o acțiune de a împlinit de fapt. Într-adevăr, nu sunt mulți cei care reușesc să conducă această acțiune în mod acceptabil până la sfârșit. Poruncile rămân dificile, ca și calea Predicii de pe Munte este o cale mai inaccesibilă decât oricare alta. Și totuși nu sunt “grele”.

Dumnezeu este exigent, dar nu este unul care să te încarce cu greutăți (pe care să le porți): “Veniți la mine voi toți care sunteți obosiți și împovărați, și eu vă voi ușura… Jugul meu este dulce și povara mea este ușoară” (Mt 11, 28-30). Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele pentru că Cel care le-a dat dăruiește și forța pentru a le împlini. Nu este, totuși, problema umerilor, ci a inimii. Cel care crede nu împlinește poruncile în baza unei constrângeri externe, ci datorită unui impuls interior.

Iată pentru ce adevăratul supus nu poate fi decât o persoană liberă. Și încă bucuroasă. Admit că este vorba de greutăți, sunt greutăți care lasă în trup stigmate, chiar dacă nu ale “bucuriei perfecte” simțite de Francisc din Assisi, cel puțin ale unei “bucurii imperfecte”, apanajul aceluia care, deși cu limitele sale și atâtea neîmpliniri, continuă să încerce. Pasul ușor, dar și un aer de libertate, îl caracterizează pe creștin.

Tendințe periculoase

Priviți-l bine în față. Să nu-l pierdeți din ochi, poate fi periculos. Este un înșelător, un nebun. Închipuiți-vă: și-a pus în cap să lupte împotriva răului, și de-a dreptul să schimbe lumea. Mai mult cu o armă care nu este o armă: credința. Și nu vrea să recurgă la alte mijloace: “Aceasta este victoria care a învins lumea: credința noastră”. Printre altele, contează pe unul “care pierde” ca Isus din Nazaret (“îl iubesc pentru că este un învins ca noi toți” spunea Albert Camus) pentru a obține victoria decisivă. Creștinul este convins că numai credința are un viitor. Iată pentru ce nu se lasă sedus de mode, ideologii, cuvinte trecătoare.

Nu are nevoie să părăsească anumite ziduri după ce s-au prăbușit. Nu se mai sprijină pe ele. Nu se lasă impresionat de construcțiile mastodontice. Știe că sunt artificiale. Se încăpățânează să realizeze dreptatea, pacea, fraternitatea, în această lume, fără a trimite dincolo. Un utopic? Utopia înseamnă, literal, “nu are loc”. Ei bine, el pune la dispoziție locul speranței sale și al angajării sale. Un credincios care renunță la visul de a transforma lumea înseamnă că refuză să onoreze angajamentele “militante” ale botezului propriu. Este dificil, într-adevăr, să interpretăm “mă lepăd de Satana” ca o promisiune de a sta liniștit, așezat, mulțumit de situația existentă. Unicul mod, pentru un creștin, de a se arăta realist, este de a fi un visător nevindecabil.

Identitate imposibilă

Și ajungem la concluzie, pornind de la prima lectură de astăzi. Este imposibil de fixat identitatea precisă a creștinului. El însuși, chiar dacă ar vrea, nu ar putea spune cine este. Pentru că este mereu altul. Mâine nu l-ați mai recunoaște. Poate un trecător. Unul care trece în mijlocul glasurilor din piață, fără să se oprească în nici o parte, fără a se lăsa distrat de reclamele abuzive. El, deși este chinuit de sete, vrea să ajungă la fântână, nu se mulțumește cu o oarecare apă: “Așa spune Domnul: voi toți cei însetați veniți la apă”.

Desigur un convertit. Mai bine: unul care simte mereu nevoia de a se converti. Este, de fapt, un Cuvânt care îl contrazice deschis: “Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele”. Cel botezat este unul care este făcut și refăcut neîncetat de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea apare mereu “de nerecunoscut”. În afară de Cuvânt, sunt atâtea lucruri care îl transformă în continuu: întâlniri, iubirea pe care o dă și o primește, rugăciunea, pagini care îl stimulează în interior, evenimente, locurile pe care le vizitează și, mai ales, cele în care se învârte în larg.

Am vorbit pe drept de “identitatea imposibilă”. Imposibil de fixat și stabilit o dată pentru totdeauna, deoarece creștinul este “În devenire”, creștinul este surpriză și nu definiție. Mă fac să râd aceia care, la orice pas, simt nevoia de a explica cine sunt. Ar fi mai curajos din partea lor, să clarifice cine nu sunt. Deci, cel botezat, este acesta “de nerecunoscut”. Este inutil de a-l opri, de a-l obliga să prezinte documente, de a-l face să completeze formulare. Dacă este el, trebuie să fie în mod necesar “ne asemănător”.

Ritul latin