Predici

Credincioşi puţin credibili

O însemnată provocare vine de îndată din prima rugăciune a Liturghiei de astăzi: “Condu-ne cu bunătate şi pe noi care deja te-am cunoscut prin credinţă…” Poate suntem în faţa impresiei celei mai arzătoare. A conduce (a împinge, a trage, a remorca, a purta) pe noi care am “ajuns” deja la credinţă. Cine ajunge de departe, normal împlineşte întreaga parabolă, intră înăuntru, cum au făcut Magii. Adevărata problemă constă în a mişca pe vecini, cei care staţionează împrejur.

Străini pot deveni chiar aceia care sunt “ai casei”. Este dificil să evanghelizeze cel care socoate de datoria sa numai să evanghelizeze pe alţii. Un lucru este a cunoaşte, şi altceva a experimenta. Un lucru este a cunoaşte calea, şi altceva este de a te aventura pe ea. Un lucru este a da indicaţii, a planta semne de interzicere sau de pericol, şi altceva de a fi “semn”. Un lucru este de a îndoctrina, şi altceva a relata. Un lucru este catedra, sau pupitrul, şi altceva viaţa.

Sunt persoane care continuă să se declare pompos creştini, dar nu se preocupă să fie creştini. Există maeştri care învaţă, sfătuiesc, îndeamnă, ameninţă, condamnă, şi se arată total nepregătiţi în practicarea vieţii creştine. Pentru a nu vorbi de aceia care pretind că rezolvă problemele necredincioşilor, şi nu se decid să rezolve problema lor unică: să devină credibili (cel puţin un pic). Pentru că – aşa cum observă Părintele Pierre – nu este suficient să fim credincioşi, sau să ne considerăm ca atare, trebuie să fim şi credibili.

Avem nevoie să se stingă steaua

Stele pe drumul nostru sunt aprinse şi încă prea multe. Şi totuşi suntem încă aici, înfipţi în locul nostru, care nu mai este cel care ar trebui să fie. Poate mântuirea, pentru noi, ar putea să consiste în întunericul total. Cine ştie, atunci, că nu ne cufundăm în lumină. Câţiva paşi am făcut, şi chiar alergări, dar nu totdeauna în direcţia justă, nu totdeauna spre centrul mesajului. Şi totuşi este unicul pas pe care ezităm să-l facem.

De mult timp, în Biserică, se continuă să se spună că marea, îngrijorătoarea problemă sunt cei “de departe”. Şi, în schimb problema chinuitoare de rezolvat este cea a “celor apropiaţi”. Cei apropiaţi care nu mai caută, rămân prezenţi la poartă, nu intră niciodată. Cei apropiaţi care se îndepărtează mereu mai mult din inima creştinismului, trândăvind în practici devoţionale, agitându-se în opere, extenuându-se în diferite activităţi, înscriindu-se la toate cursurile şi adunările, intervenind la orice tip de dezbatere.

Cei apropiaţi care… se îndepărtează. Cei apropiaţi care se limitează să fie curioşi, să flecărească, să facă zarvă, să murmure, încăierându-se în certuri de curte. Nu. Problema nu sunt cei de departe. Problema sunt cei periferici. Unicul remediu este acel “condu-ne şi pe noi”. Poate bunătatea Domnului se manifestă în a ne da, fără prea multe complimente, îmbrâncirea decisivă. Totuşi trebuie să fie o mare oboseală, chiar şi pentru El, ca să ne convingă că nu este suficient să-l “cunoaştem”. Trebuie să-l “întâlnim”.

Modul pentru a favoriza drumul şi a-l face anevoios

“Reuniţi marii preoţi şi scribii poporului, se informau despre ei…” Unui individ care caută serios, nu-i puneţi în mână o carte. Locul aşteptării şi al speranţei nu poate fi descris pe paginile unei cărţi. Cu atât mai puţin unul din acele volume de apologetică triumfalistă şi de polemică sectară (care descoperă complexele şi nesiguranţele celui care scrie, în loc să interpreteze exigenţele adevărate ale aceluia care caută cu pasiune şi ar vrea să descopere esenţialul fără a întârzia la fleacuri anacronice) care minimalizează vinile istorice ale Bisericii, decretează o indulgenţă plenară pentru toate păcatele sale din trecut şi din prezent, se îndârjesc să conteste cu încăpăţânare tezele şi cifrele adversarilor, revendicând merite, celebrând victorii.

Puneţi-i mai degrabă în mână o Biserică sfântă care îşi mărturiseşte propriile erori. Puneţi-i în mână un creştin care să admită că nu este creştin, care recunoaşte că încearcă să devină, dar încă nu o face. Faceţi-l să întâlnească experţi care să declare: “Ştim prea puţin noi..” Puneţi-l în contact cu practicanţi care avertizează: “Nu sta aici. Este în altă parte, mai încolo…” Am un prieten care, când este vorba de a susţine şi favoriza cercetarea religioasă a cuiva, se pune în agitaţie. Spune că trebuie absolut evitat să se întâlnească cu acel preot, să meargă la acel grup, să se adreseze acelui confesor, să viziteze acea comunitate, să nimerească în acea biserică…

Eu cred chiar contrarul. Poate este mai bine să nu-l favorizăm prea mult. Trebuie să trecem prin deziluzii, să cunoaştem deformări, să descoperim caricaturi, să luăm act despre etichetele abuzive şi despre produsele contrafăcute. Important este să înţelegem, înainte de toate, ce nu este creştinismul. Trebuie, într-un anumit sens, să-i oferim calea inaccesibilă, pentru ca să nu se oprească la jumătatea drumului, ci, nesatisfăcut de ceea ce a găsit, să simtă exigenţa de a merge până la capăt. Unicul fel de a-l face să ajungă la destinaţie, este de a-l constrânge să… fugă înainte.

De altă parte, cunosc persoane care au avut norocul – spun ei – de a se apropia de un sfânt, şi au rămas mediocri, mici, meschini. Creştinismul lor continuă să fie asfixiat. Nu au înţeles nimic. Uneori se ajunge să se creadă datorită lui… Dar se poate întâmpla să se apropie de credinţă în ciuda… Locuitorii din Ninive s-au convertit “datorită” predicii lui Iona, şi “în ciuda” profetului care nu credea posibilă convertirea lor. Cineva ar putea exprima astfel recunoştinţa sa: “Aţi făcut totul pentru a-mi face dificilă, aproape imposibilă, credinţa, pentru a mă împiedica, pentru a mă face să mă poticnesc pe calea credinţei. Totuşi eu cred. Aş îndrăzni să spun că eu cred “datorită” decepţiilor pe care mi le-aţi dat. Credinţa mea este cu adevărat darul lui Dumnezeu dacă a dăruit-o datorită eforturilor voastre. Vă mulţumesc, de aceea, pentru limitele voastre, informaţiile insuficiente, mărturia puţin convingătoare…” Pentru a ajunge “să vedem Pruncul”, cum au făcut Magii, este necesar, mai înainte, să observăm că “Dumnezeu nu este astfel”, că creştinismul este altceva, că creştinul este… un altul.

A sosi pentru a pleca

Itinerariul Magilor ne ajută chiar să înţelegem ce nu este credinţa. Să încercăm să fixăm câteva puncte. Credinţa nu înseamnă a sosi, a dobândi rezultate, a obţine ceva: “Câţiva Magi au ajuns din Orient la Ierusalim şi au întrebat…” Magii sosesc… ca să întrebe. Credinţa nu înseamnă a avea sau a da răspunsuri, ci de a pune întrebări, a culege informaţii şi indicii, a se confrunta. Magii sunt expresia unei “credinţe cerşite” (pentru a folosi o formulă dragă cardinalului Martini)

Marii preoţi şi cărturarii, în schimb, apar depozitarii unei “credinţe prefabricate”, condensată în formule definitive, mulţumită, satisfăcută de ştiinţă. “Cerşetorii” sunt cei care spun, ca Magii: “Unde este?” “Depozitarii” sunt cei care, ca şi marii preoţi şi cărturarii, afirmă peremptoriu: “Aşa este scris”. Primii se informează pentru că doresc să meargă. Ceilalţi cunosc toate răspunsurile pentru a nu se mişca, să nu rişte la propriu. Trebuie însuşită o credinţă care să întrebe şi să se întrebe. Când cineva ajunge la credinţă, ajunge să caute. Ajunge pentru a pleca. “Auzind cuvintele regelui, ei au plecat”.

Credinţa te dezorientează

Credinţa nu înseamnă a ne opri unde preferăm noi, şi nici a descoperi ceea ce am decis noi la plecare. “Steaua s-a oprit deasupra locului unde se afla Pruncul”. Chiar dacă noi am fi preferat un alt loc, am fi ales un teritoriu diferit, am fi fost dispuşi să acceptăm alt fel de exigenţe. În schimb locul este chiar acela, nu un altul. Pe Dumnezeu îl întâlneşti acolo şi acum, şi nu alt undeva sau data viitoare El îţi cere să te opreşti în acel loc, şi este inutil să-l ocoleşti. El se descoperă unde nu te-ai aşteptat vreodată.

Dumnezeu se manifestă cum, unde şi când stabileşte El, şi nu în baza preferinţelor noastre sau a programelor noastre. Nu arareori întâlneşti creştini care îşi întind mâinile înainte: “Pentru mine Dumnezeu este…” Sau: “Pentru mine religia ar trebui să fie…” Sau chiar: “Pentru mine a mă ruga înseamnă…” Credinţa, care este bazată pe o revelaţie, nu prevede acel “pentru mine”. Ceea ce contează este punctul de vedere al lui Dumnezeu. Credinţa nu sunt alegerile mele, ci alegerile lui Dumnezeu. Nu cuceririle mele, ci geografia sa imprevizibilă. Nu itinerariile mele, ci surprizele sale. Nu descoperirile mele, ci “revelarea” sa.

Prin revelaţie mi s-a făcut cunoscut misterul”, mărturiseşte Paul creştinilor din Efes (lectura a doua). Credinţa autentică este aceea care te ia prin surprindere, te dezorientează. Magii au venit din orient, deci au acceptat să se lase dez-orientaţi. Ar voi să spună, după acea călătorie obositoare: “Tocmai aici?” Sau: “Totul aici?” Da, acela şi nu altul este “locul” credinţei. Acea micime este “totul” credinţei tale. Acea modestie este gloria pentru un credincios. Acea neînsemnătate este semnul luminos.

Este timpul pentru a prezenta darurile…

Credinţa nu este ceea ce dăruieşti, ci cel în faţa căruia îţi pleci genunchii. Ar fi potrivit să întrerupem, cel puţin pentru un timp, să vorbim şi să povestim despre darurile Magilor. Ei, înainte de a oferi darurile, au făcut altceva: “Prosternându-se l-au adorat. Apoi au deschis casetele lor şi i-au oferit…” Este inutil să notăm că acel “apoi” de obicei vine după. Că deschiderea casetelor este urmarea altui lucru, este rezultatul a ceea ce au întrevăzut “adorând”. De altă parte, ei s-au prezentat la Ierusalim lămurind de îndată scopul principal al călătoriei: “Am venit să-l adorăm”.

Nu au spus: “Pentru a-i aduce daruri”. Ştiu că cineva interpretează maliţios acea precizare avansând bănuiala că, nu ar fi declarat vameşilor regelui şi ai marilor preoţi darurile pe care le aduceau cu ei, probabil că aceştia le-ar fi confiscat. Dar este vorba de o răutate, bazată pe o presupunere gratuită, nu pe o exegeză corectă. În realitate, numai prin adoraţie tu reuşeşti să deschizi ochii, să-l recunoşti pe Unicul Domn, şi să înţelegi astfel ceea ce El vrea de la tine (care, cel puţin, nu este nimic din ceea ce te-ai gândit să-I oferi).

Dacă te preocupi mai întâi de dar, rişti să-l prezinţi la un idol şi nu lui Dumnezeu. Credinţa este o chestiune de genunchi, înaintea mâinilor. În adevăratul raport de credinţă, nu este important ceea ce aduci tu, dar ceea ce urmează să primeşti. Ca şi cum Domnul ar spune: pune jos, te rog, marfa ta, lasă acolo toate lucrurile tale preţioase. Prezintă-mi mai degrabă mâinile goale. Bagă-ţi bine în cap: eşti invitat să primeşti, mai mult decât să “aduci”. Ne-o aminteşte tot Paul: “Chemaţi, în Cristos Isus, să participăm la aceeaşi moştenire”.

Întocmai aşa: Magii au plecat pentru a primi o moştenire. Se ridică spontan o întrebare: în călătoria de reîntoarcere erau uşuraţi sau încărcaţi? Poate amândouă împreună.

Lumina nu se pune pe pulbere

Al Treilea Isaia (prima lectură) lansează o invitaţie Ierusalimului: “Înalţă-te, îmbracă-te în lumină, pentru că vine lumina ta…”

Pare o contradicţie. Lumina Domnului pare că nu a venit încă, totuşi trebuie “să ne îmbrăcăm în lumină”. Evident este lumina unui chip într-o aşteptare bucuroasă.Aici, urmând cel puţin pe unii exegeţi, pare că aşteptarea este proiectată, nu atât spre epifania lui Jahwe, ci în direcţia mişcării popoarelor spre Sion. Ca şi cum profetul ar îndemna: Sus, scutură-te. Aruncă oboseala. Scutură de pe umeri pulberea obişnuinţelor. Încetează cu murmurele. Dobândeşte-ţi claritate. Nu eşti prezentabil cu acel veşmânt uzat, cu acest chip umbrit.

Desigur, alaiul grandios care este descris în acest capitol al profetului nu trebuie luat ad litteram. Când al Treilea Isaia scria poemul său minunat, realitatea era mai modestă şi chiar deprimantă. Nu atât un fluviu de oameni, ci puţin mai mult decât un râuleţ. Marea majoritate nu era încă la vedere. De altă parte, chiar cei mai mulţi exilaţi nu veniseră încă. Totuşi Ierusalimul aşteaptă, uimită şi mişcată. Întrevede deja ceva în speranţă. Important este de a-şi da seama că epifania lui Dumnezeu trebuie să se traducă într-o epifanie a chipului Bisericii, şi acela al fiecăruia din noi.

Este ceva care este gata să se mişte. Sunt oameni care, în mod spontan, vin spre Ierusalim. Nu este vorba de o inundaţie, şi nici de o invazie. Numai un rău palid, un fir nesigur, un drapel anemic, cineva care caută pe dibuite, se simte atras. Atent, de aceea, să nu stingă de pe chipul tău acea picătură de lumină pe care a pus-o “manifestarea” lui Dumnezeu, acel semn de recunoaştere pentru cine stă în întuneric.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin