Predici

În genunchi, vă rog

Ar fi cazul să stingem luminile noastre culturale pretenţioase, să încetăm de a gargarisi formule strălucitoare, să înghiţim tabla înmulţirii a ştiinţei noastre, să distrugem penele de păun ale unei erudiţiei satisfăcute, să întrerupem declamarea poeziilor rafinate, să retezăm recitarea jaculatoriilor ideologice, să reducem la tăcere bâlbâielile filozofice, să nu fim găsiţi cu tratate teologice grele în mână. Şi chiar să ne aşezăm în genunchi.

Înţelepciunea care “vine de sus” (prima lectură) este primită “de jos” într-o atitudine de umilinţă, simplicitate şi adoraţie.

Înţelepciunea care iese “din gura celui Preaînalt” cere ca noi să închidem gura noastră. Înţelepciunea “care în adunarea celui Preaînalt deschide gura” risipeşte inevitabil cenaclurile celor învăţaţi şi convoacă adunarea, destul de puţin calificată, a celor mici. Înţelepciunea care “a oficiat în cortul sfânt” nu se pretează să oficieze liturgii intelectualiste, ci doreşte să se includă în celebrarea vieţii. “Duhul înţelepciunii” pe care îl invocă Paul pentru creştinii din Efes nu serveşte ca să se prezinte pe scenele mundane, sau pe catedrele prestigioase, sau pe camerele de televiziune, ci “pentru a ne face să înţelegem la care speranţă am fost chemaţi”. Înţelepciunea, deci, ne este dată pentru a descoperi sensul vocaţiei proprii şi spre slujirea speranţei.

Unde nu o găsim

“Creatorul meu m-a făcut să întind cortul…” Este dificil de a localiza acest cort. Mai uşor este a stabili unde nu-l putem găsi.

Este inutil de a merge să-l căutăm în academii, în şcolile speciale, în bibliotecile cele mai mari, nici cu atât mai puţin scotocind în librării. Cu cât aleargă mai mult degetele pe tastatura computerelor celor mai sofisticate, sau răsfoim paginile enciclopediilor monumentale, cu atât înţelepciunea nu apare aici.

Înţelepciunea nu trebuie confundată cu erudiţia, şi nici cu cultura. Isus este înţelepciunea întrupată. Dar nu este în mod necesar cultura. Vai, când creştinismul se reduce la actul cultural. “Cei inteligenţi” cărora Tatăl le-a ţinut ascunse secretele sale, aleg, oferă soluţii la anumite probleme, elaborează mentalităţi şi comportamente care nu coincid aproape niciodată cu înţelepciunea din Evanghelie. Modul de a trăi conform Predicii de pe Munte nu este desigur stilul de viaţă după regulile prudenţei umane distilată în laboratoarele celor docţi.

A fi inteligenţi după înţelepciunea “revelată” de Cristos, nu este aceeaşi cu a fi inteligenţi conform lumii. Dimpotrivă: când cineva inspiră comportamentele sale din această înţelepciune, este descalificat, luat în râs, considerat ca un nepregătit, sau de-a dreptul nebun. Un profesor universitar, un mare teolog, reuşeşte uşor să strivească sub greutatea ştiinţei sale un ţăran analfabet. Dar înţelepciunea poate sta foarte bine de partea ignorantului, şi nu în mod necesar de partea omului de cultură.

Tatăl meu intra în vârful picioarelor, intimidat, admirând camera mea invadată de cărţi. El susţinuse examenele din a cincea elementară la vârsta de treizeci de ani, din cauza muncii.

Dar când deschidea gura şi spunea anumite lucruri – cu ton liniştit, aer modest, şi o voce luminoasă ca şi ochii săi – eu îl ascultam tulburat, şi nu puteam să fac decât să reflectez că acela era rodul a tot ce nu învăţase din cărţi.

Locul înţelepciunii este inima

Înţelepciunea nu se găseşte în mijlocul vorbirii confuze a culturii timpului. Numai tăcerea poate constitui un indiciu al prezenţei sale. Înţelepciunea nu alege desigur ca loc potrivit pentru a întinde cortul său terenul distincţiilor subtile, argumentele, analizele strălucitoare, argumentele de necombătut, definiţiile prăfuite, apologiile învechite, citatele nesfârşite. “Locul” înţelepciunii nu este mintea, ci inima. Nu se posedă înţelepciunea, nici nu se etalează.

Ci ea pune stăpânire pe noi. Şi atunci se renunţă la presupunere, la siguranţa sfruntată, devenim sclavi, modeşti, chiar naturali, se adoptă pasul discreţiei, se ia o atitudine de respect în privinţa conştiinţei altuia. Înţelepciunea nu se cumpără la supermarchetul vanităţilor profesorale, sau de pe ştandurile unde sunt etalate adevăruri prefabricate. Ea caută complicitatea celui mic care este ascuns într-o oarecare parte din noi. Înţelepciunea vine să amestece toate cărţile noastre pretenţioase, să răstoarne construcţiile cerebrale, să clatine schelele noastre pedante, să curme citatele îngâmfate, să încurce cifrele calculelor noastre judicioase. Înţelepciunea care este darul Celui de Sus nu se pretează să facă să strălucească diplomele noastre, să mărească dezinvoltura noastră doctrinală. Vine, în schimb, să ne pună în încurcătură, pentru a ne face să devenim “nevinovaţi”.

Lumina vieţii

Prologul Evangheliei de astăzi sintetizează aventura Cuvântului care se face trup, punând în evidenţă rolul său de viaţă şi, deci, de lumină. Avem astfel aceste trei teme, care se leagă pe rând: înţelepciune-viaţă-lumină. “În el era viaţa / şi viaţa era lumina oamenilor”. Cuvântul lui Dumnezeu (echivalentul Înţelepciunii ieşite din gura Celui Preaînalt) nu are nimic anonim, rece, impersonal, intelectual. Este un Cuvânt plin de viaţă, care posedă o putere vitală.

Şi lumina care oferă – inteligenţei, inimii, întregii persoane – aduce cu sine germenii acestei vieţi care izvorăşte. Viaţă în care sunt incluse diverse realităţi: iubire, bucurie, splendoare, glorie, frumuseţea proiectului divin… Putem să spunem: viaţa este în Cuvânt. Cuvântul este prezentat ca un receptacul, un tabernacol, sânul rodnic al vieţii. Şi acest tabernacol va fi şi caseta luminii pentru oameni.

“…Viaţa era lumina oamenilor”. Fraza, dacă o medităm serios, are urmări incalculabile. Accentul, într-adevăr, este pus pe termenul viaţă. Lumina devine astfel manifestarea, splendoarea vieţii. În această perspectivă, adevărul este viaţa care este revelată, devine prezentă, cognoscibilă şi “experimentată” în Isus. Adevărul, manifestat de Cristos, nu este altul decât experienţa vitală oferită omului. Pentru om, atunci, criteriul adevărului şi al erorii în sensul existenţei nu poate fi dat din exterior, ci depinde numai de fiinţa sa cufundată în curentul vital al Cuvântului. Sunt în el calea şi lumina pentru a ajunge la bucuria esenţială, la plinătatea la care tinde cu toată fiinţa sa.

Viaţa nu se naşte din lumină

“…Şi viaţa era lumina oamenilor”. Acum înţeleg cum se poate citi Prologul invers. Pentru aceasta este cineva care se încăpăţânează să producă viaţa prin intermediul luminii (şi nu stăm să cercetăm, pentru Dumnezeu, despre ce lumină este vorba). Cineva care se gândeşte că ajunge să înghiţim cuvinte, formule, scheme doctrinale, sloganuri, reţete moralistice, fraze gata făcute, programe convenţionale, pentru a face să ţâşnească viaţa.

Nu. Viaţa nu se naşte din lumină (din acea lumină anemică, apoi…), ci numai din viaţă. Şi chiar dacă se încearcă în mod abuziv a defini ca viaţă acele rezultate, viaţa în realitate este altundeva. Aceea este o aparenţă de viaţă, o palidă imitare a vieţii. Este un scenariu unde se mişcă atomi sau marionete, dar nu se dezvoltă aventura riscantă şi exaltantă a vieţii. Este o casă unde totul este riguros la locul său, totul funcţionează cu o regularitate impecabilă, dar care este depopulată, lipsită de viaţă.

Vă rog, să nu schimbăm organizarea, aparatele, încadrarea, ordinea formală, cu viaţa. Viaţa este altceva. Viaţa este Altul. Schema noastră prea adesea este: lumina (rece şi anemică) care ar trebui să dea (cel puţin în intenţii) viaţa, şi care în schimb produce o viaţă aparentă, hibernantă, mumificată. Aceea a lui Ioan este: plinătate de viaţă-lumină-viaţă. Pentru Ioan lumina se naşte din Viaţă şi produce viaţă. Nu este desigur vina sa dacă noi ne încăpăţânăm să citim Prologul pe dos…

Biserica, locul vieţii

“Viaţa este cea care se răspândeşte şi crează spaţiu, lumina care ia în posesie spaţiul creat” (A. Von Speyr). Absenţa vieţii, este egală cu absenţa luminii. Viaţa micşorată, sărăcită, este egală cu lumina redusă. Trebuie să dilatăm spaţiile, să trăim în plinătate, pentru a fi cuprinşi de lumină. Adevărul caută un om viu, nu o mumie, nici cu atât mai puţin un codex. Şi Biserica, dacă vrea să facă să acceptăm lumina lui Dumnezeu, trebuie să se preocupe, înainte de toate, să creeze oameni vii, să devină vizibilă, să experimenteze viaţa.

Atunci când Biserica se mulţumeşte cu funcţionarea, ordinea, disciplina, merge împotriva vieţii, şi deci stinge lumina, se aşază în afara adevărului. Chiar Biserica, înainte de a fi lumina lumii, are datoria de a fi “viaţa”, nu instituţia, structura, organizarea. Biserica, deci, este locul vieţii. O Biserică în care nu se roagă, nu se alimentează din Cuvânt, nu este cufundată în ambientul vital al contemplaţiei, şi nu participă la viaţa reală a oamenilor, greşeşte inexorabil misiunea proprie: nu va putea să fie niciodată lumina lumii. Lumina adevărului emană numai din splendoarea vieţii. Acolo unde viaţa este amorţită, nu va mai fi loc pentru adevăr.

Doamne, dă-mi lumina ta când totul este prea clar…

Doamne, dă-mi curajul şi umilinţa – care este expresia cea mai eroică şi mai necesară decât curajul – de a invoca, de a căuta, de a aştepta cu răbdare lumina Cuvântului tău pentru situaţiile cele mai normale şi previzibile ale existenţei mele. Am nevoie de acea lumină acolo unde mă simt sigur, dezinvolt, capabil de a o descoperi singur. Acolo unde meseria neutralizează inima, obişnuinţa expulzează fantezia, unde cele văzute deja, sau programate deja exclud surpriza.

Nu spun că sunt în stare de a mă descurca singur în împrejurările excepţionale. Dar împrejurările excepţionale sunt, tocmai, excepţionale. În timp ce eu trebuie să fac în continuu socotelile cu cele normale, care se repetă, cu termenii cunoscuţi. Şi pentru aceasta am nevoie de viaţa-lumina ta, pentru a nu mă rătăci în geografia prea des folosită, pentru a nu greşi socotelile pe care, vai, ştiu să le fac chiar foarte bine, pentru a nu face banală existenţa mea, pentru a nu ignora lumina care emană din obiectele familiare şi care, tocmai pentru că sunt în permanenţă sub ochi, risc să nu le mai observ.

Am nevoie de lumina ta pentru a înţelege persoanele pe care le cunosc cel mai bine. Pentru a recunoaşte persoanele ale căror chip le cunosc de atâta timp. Pentru a observa prezenţa celor care stau împrejurul meu. Pentru a mă opri în cazul că nu mă interesează. Pentru a începe să înţeleg tipul pe care l-am clasificat deja. Pentru a înfrunta problema deja rezolvată…

Doamne, dăruieşte-mi lumina Cuvântului tău pentru alegerile prea uşoare, pentru hotărârile cele mai simple, pentru cazurile care sunt deja clarificate, tratate exhaustiv şi rezolvate cu autoritate în cărţi, pentru răspunsurile prea scontate, pentru soluţiile prevăzute pe larg.

Doamne, trimite-mi urgent lumina ta atunci când totul apare prea clar. Cuvântul tău, sunt sigur, va modifica profund orizonturile comune în care eu mă mişc. Nimic nu va fi uşor, simplu, scontat. Totul va fi nou şi riscant. Cuvântul tău, cu lumina sa orbitoare, va împresura lumea casnică pe care o cunosc, şi mă va introduce în descoperirea inedită, va face să strălucească posibilităţile încă neexplorate. Domne, îţi cer să-mi trimiţi Cuvântul tău care luminează, pentru ca să pot în sfârşit să descopăr, să inventez lumea în care trăiesc, epuizată de o folosire lipsită de lumina ta.

“…Şi viaţa era lumina oamenilor”. Doamne, eu sunt unul dintre atâţia oameni – şi totuşi unic – care are nevoie de lumina ta în orice moment, pentru a nu muri din insuficienţa luminii. Lumina ta este pâinea mea de fiecare zi, aerul pe care îl respir, iubirea fără de care rămân înţepenit în întuneric… Îmi trebuie absolut lumina ta. Pentru că, alt fel, ştiu totul şi nu înţeleg nimic. Cunosc toate căile pentru a nu ajunge…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin