Predici

Fecioara Mamă nu are nimic împotriva sa…

Chiar şi preoţii, când sunt la altar, pot să cadă în greşeli neplăcute. Îmi amintesc de unul care, în aceeaşi predică de Anul Nou, a căzut în cele două care urmează: Continua să repete: “Tot răul care este în jurul nostru…” Cu varianta agravantă: “În lume nu este altceva decât răul” Sau: “Răul stă sub ochii noştri…” Şi încă: “Nu ne cruţă răul în toate formele sale cele mai dezgustătoare”. L-am aşteptat la momentul rugăciunii asupra darurilor. Mă gândeam că va fi împiedicat în acele cuvinte, şi va avea cel puţin o deficienţă în glas: … O Dumnezeule, care în providenţa ta dai început şi împlinire la tot binele care este în lume…” Nimic, a tras drept neînfricat, fără cea mai mică ezitare, fără să observe contradicţia cu ceea ce a zis mai înainte în predica “funerară”. Probabil se obosea să admită că Dumnezeu “nu economiseşte binele pentru noi”.

Acelaşi păstor s-a înflăcărat asupra altui punct: “Băgaţi bine în cap: solemnitatea liturgică de astăzi nu are nimic comun cu Anul Nou. În biserică se celebrează Născătoarea de Dumnezeu, nu prima zi a anului”. Puţin prea categoric, evident. Dacă este adevărat că mulţi sărbătoresc cu uşurătate Anul Nou fără să se preocupe deloc de Maica Domnului, trebuie totuşi să recunoaştem că celebrarea liturgică “intră” fără dificultate şi în cadrul sărbătorilor civile, oferindu-le consistenţă şi semnificaţie deosebită, şi scoţând la rândul lor o perspectivă şi chiar solicitări care nu pot fi neglijate. Şi punem acum şi ziua mondială a păcii.

De altă parte, Paul în fragmentul din Scrisoarea către Galateni care formează lectura a doua, vorbeşte potrivit despre Fiul lui Dumnezeu “născut din femeie” (este vorba, cronologic, de primul indiciu despre Maria pe care îl găsim în Noul Testament; prin urmare, Paul nu ne mai vorbeşte despre ea). Cristos, deci, a intrat în istorie, s-a cufundat total în condiţia umană. A apărut om ca ceilalţi, a adoptat calendarul nostru, a trăit aventura sa în urzeala zilelor noastre. Făgaşul istoriei pe care l-a parcurs în timpul vieţii terestre a fost alcătuit din conflicte, contradicţii şi violenţe. Astăzi, ca şi atunci, istoria este “turbulentă”.

În concluzie, nici o incompatibilitate nu ne lipseşte. A aşeza în prima zi a anului nou imaginea chipului “care binecuvântează” a lui Dumnezeu (Domnul să facă să strălucească chipul său deasupra ta şi să te binecuvinteze”), chipul matern al Mariei, şi faţa pământului nostru în sfârşit înseninată de un climat de pace, nu reprezintă de fapt sforţări, nici cu atât mai puţin amestecuri abuzive între sacru şi profan. Totul, în schimb, reintră într-un cadru armonios. Nu creăm, de aceea, conflicte false, opoziţii artificiale chiar în ziua mondială a păcii. Mai degrabă să depănăm reflexia noastră în jurul a trei teme: viaţa, pacea, femeia.

Cum merge viaţa?

În părţile mele, formula de salut cea mai comună, când se întâlneau după un anumit timp, era aceasta: – Cum merge viaţa? Expresia este mai puţin banală decât se pare, şi ar fi simplist s-o reduci la o întrebare despre sănătate. Priveşte, mai degrabă, starea de sănătate a vieţii, cum funcţionează. Totul înseamnă să verifici ce se înţelege prin viaţă. Oare se referă exclusiv la starea fizică, la afaceri, la bunăstarea materială, la carieră, la muncă, sau ne gândim la semnificaţia, calitatea, la valori, la idealuri? Ceea ce ne “reuşeşte” în viaţă. Dar nu se poate spune că viaţa este “reuşită”.

Deci, la începutul anului, ar fi potrivit să ne punem întrebarea: “cum merge viaţa?” Medicii recomandă să efectuăm, la o oarecare vârstă, controale periodice clinice generale. Dar viaţa întreagă ar trebui supusă unei revizii serioase. Şi este vorba de o acţiune a noastră, pe care nu o putem delega altora. Oare din întâmplare s-a produs o piedică? Nu suntem mulţumiţi cu o viaţă “mutilată”? Am renunţat poate să interpretăm în mod creativ existenţa noastră, adaptându-ne la imitarea comportamentelor altuia? Ne simţim protagonişti sau spectatori, dispuşi să luptăm sau resemnaţi să suportăm, inventivi sau “la remorcă”? Ne preocupăm exclusiv de a apărea “în formă”, sau observăm conţinutul, substanţa?

Pentru a regăsi viaţa

Pentru redobândirea semnificaţiei autentice a vieţii noastre, putem să fixăm unele elemente: a) Necesitatea de a fi binecuvântaţi. Binecuvântarea este dată “în numele lui Dumnezeu”. Preotul este mijlocitorul obişnuit al binecuvântării care vine de sus. Să curăţim binecuvântarea de orice crustă superstiţioasă şi de orice interpretare în cheie magică, să nu o golim de valoarea sa cea mai genuină şi tradiţională. Nu este nici o ruşine pentru a merge la preot şi să-i cerem o binecuvântare, şi nu numai pentru a solicita o recomandare sau un sprijin. Ar fi potrivit ca tatălui de familie să i se acorde facultatea de a binecuvânta “în numele Domnului”.

Binecuvântarea, mai mult decât un gest, constă în “a pune numele Domnului” asupra unei persoane. Binecuvântarea deschide pe orizontul nostru chipul luminos, binevoitor, surâzător al lui Dumnezeu. Şi noi ne simţim protejaţi, asiguraţi în ciuda a toate: “Domnul să facă să strălucească chipul său asupra ta şi să-ţi dăruiască pacea”. Chipul împăciuitor al lui Dumnezeu, în afară că ne oferă pacea, ne obligă să dezvoltăm opera de… înseninare în jurul nostru, eliminând înainte de toate de pe chipul nostru trăsăturile de agresivitate, umbrele ostilităţii şi ale resentimentelor, duritatea, repugnanţele. Nu este posibil să fim făcători de pace cu un chip posomorât.

b) Experienţa noutăţii. Se spune în mod obişnuit: “Să întoarcem pagina”. Şi niciodată ca la începutul anului nu avem impresia că am întors pagina. Există riscul, însă, ca să fie mereu aceeaşi carte şi paginile toate egale. Mai mult decât a întoarce pagina, atunci, este necesar să schimbăm cartea, să schimbăm partitura vieţii noastre. Şi, de-a dreptul, trebuie schimbat cel care întoarce pagina. El trebuie să fie nou, diferit, inedit. “Sperăm ca anul nou să fie mai bun decât cel care a trecut…” se aude spunându-se de unii oameni, nemulţumiţi de felul cum a mers anul care a trecut.

Nu suntem atinşi de remuşcări că, uneori, nu a fost atât anul care s-a comportat rău în privinţa noastră, cât mai ales comportamentul nostru a fost nedrept, mai puţin corecţi în legătură cu timpul care ne-a fost dăruit. Am pierdut prea multe ocazii favorabile. Nu este suficient, de aceea, să ne urăm: “An bun”. Trebuie să găsim curajul să dorim pentru anul nou oameni buni, creştini mai buni, viaţa de familie trăită în armonie, raporturi mai paşnice între indivizi şi naţiuni, făcători de dreptate şi pace, oameni politici oneşti. Anul nou, nu are nici o plăcere de a repeta cu plictiseală trecutul, să înregistreze lucrurile obişnuite, să adune decepţiile nelipsite, de a fi umplut cu nebuniile obişnuite.

Nu doreşte altceva decât să fie nou, dacă noi îi permitem, şi ne dăruim să lucrăm în acest sens. Nu este suficient să aşteptăm anul nou. Anul nou ne aşteaptă pe noi… în fiecare zi. Ne aşteaptă la întâlnirea cu noutatea. Să nu uităm, deci, să urăm anului nou. Are nevoie de asta. Trebuie să recunoaştem că ne trebuie o anumită doză de curaj pentru a ne aventura în lumea noastră, chiar dacă am fost abătuţi de predecesori…

c) Sensul datoriei

“Aş vrea ca noul an să-mi aducă…” Şi noi, ce intenţionăm să-i aducem? Nu este suficient să cerem, trebuie să fim şi dispuşi să dăruim. Cu uşurinţă acuzăm viaţa că nu ne împlineşte dorinţele noastre, că nu-şi ţine promisiunile, că se arată zgârcită şi chiar nedreaptă şi rea cu noi. Şi noi chiar suntem siguri că respectăm obligaţiile în privinţa vieţii? Cum ne comportăm cu ea?

Care este tratamentul pe care i-o rezervăm? Nu suntem atinşi de bănuiala că ea are motive serioase de a se plânge de noi?

Suntem chiar siguri că nu lăsăm să-i lipsească nimic? Poate îi dăm curse obositoare, ameţeli, vorbării stupide, banalităţi, neghiobii, şi îi negăm ceea ce este mai bun din noi înşine. Nu viaţa încetează. Noi încetăm din viaţă. Să nu luăm mereu expresia de creditori nesatisfăcuţi. Să încercăm să dobândim conştiinţa de a fi chiar şi mai ales datornici întârziaţi, distraţi.

Să ne decidem, o dată, să onorăm obligaţiile luate cu viaţa. În fond, viaţa nu avansează pretenţii excesive. Ne cere, pur şi simplu, să ne dăm seama de ea, să n-o neglijăm, să n-o risipim, s-o folosim pentru ceva serios. Cere, în mod esenţial, ca… să n-o uităm.

Secretele vieţii încredinţate femeii

Şi apoi ea, Femeia. Mai întâi un citat din Conciliul Vatican II: “Fecioara Maria a primit Cuvântul lui Dumnezeu în inima ei, şi a prezentat lumii Viaţa”. Deci o rugăciune a lui David Maria Turoldo: “Mamă, tu eşti revelaţia a ceva, este orice femeie în planul lui Dumnezeu: la tine se gândea Tatăl / când a creat femeia: femeii i-a încredinţat ultimele sale secrete: / de aceea tu eşti orice femeie care iubeşte: / eşti în sfârşit femeia / aşa cum Dumnezeu a gândit-o şi voit-o, / ultima creatură ieşită din mâinile sale / în timp ce Adam dormea…”

Maica Domnului, în pagina Evangheliei de astăzi, este surprinsă într-o atitudine contemplativă: “Maria, la rândul ei, păstra aceste lucruri meditându-le în inima ei”. Femeia ne invită să aprofundăm. Să ne concentrăm asupra esenţialului. Să luăm măsura lucrurilor. Maria, în timp ce meditează, nu desfăşoară desigur o activitate productivă. În lumea de astăzi preocuparea economică domină aproape nestăvilită. Identitatea omului este transferată în afara lui, în lucruri, în bunurile materiale. Calculul a luat locul contemplaţiei. Cartea de meditaţie a fost înlocuită cu computerul.

Logica de a avea domină peste tot. Interesele au ocupat în mod abuziv inima. Altceva decât siguranţa care vine de la Dumnezeu! Sunt cifrele, banii, procentele care reprezintă de acum binecuvântarea omului economic. Posedarea bogăţiei creează diviziuni între oameni, dezlănţuie lupte furibunde. Lucrurile, departe de a fi sacramentul fraternităţii şi împăcării între fiii aceluiaşi Tată (Abba), au degenerat în instrumente de exploatare şi violenţă, sacrament blestemat de nedreptate, element de contaminare. Este vorba de o boală contagioasă care nu cruţă nici natura. Aerul, apa, plantele sunt atacate de această infecţie.

Este urgentă regăsirea unei dimensiuni contemplative pentru “a dezintoxica” viaţa de aceste otrăvuri, pentru a recupera sensul existenţei, să ne eliberăm de frivolitate, să regăsim scara valorilor. Fără a ne aprofunda, viaţa se usucă. Şi dispare şi pacea.

Pentru ce lumea nu se rupe sub greutatea unui căscat…

Nu putem să uităm atitudinea păstorilor, complementară celei a Mamei: “Păstorii apoi s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru tot ce auziseră şi văzuseră” ( a propo, ar fi bine, la opt zile după Naştere, să ne punem întrebarea: ce am auzit şi văzut? Ce s-a întâmplat?). Lauda, deci, ca antidot la vocile obraznice, la urletele dezlănţuite, la zgomotul infernal, la muzica asurzitoare de care suntem agresaţi. Lauda ca şi corectiv al sforăiturilor de după nelipsitele îmbuibări de sărbători. Lauda presupune vigilenţă, sobrietate. Lauda şi mulţumirea se aşează pe versantul opus faţă de protest, murmur, revendicări invidioase, aviditate nebunească, zăpăceală. Lauda care impune capacitatea de a ne uimi. Mulţumire care se naşte din conştiinţa darului.

Un romancier este convins că creaţia este ca o lovitură zgomotoasă a unei tobe şi că sfârşitul lumii va coincide cu stingerea ultimului, celui mai slab ecou al acelei note muzicale care s-a propagat în milenii. Einstein, în schimb, susţinea că universul a început cu big-bang-ul şi va încheia aventura sa cu un scârţâit. Nu sunt în stare, natural, să discut teoriile unui om de ştiinţă de o aşa talie. Totuşi sunt convins că, dacă este vorba de scârţâit, acest scârţâit neliniştitor nu se va produce pentru că pe pământ va fi cel puţin o creatură care, dimineaţa, ieşind la fereastră, va reuşi să se uimească şi va simţi nevoia puternică de a mulţumi Cuiva.

Scârţâitul, în lume sau în inimă, se verifică numai când încetează minunea, se întrerupe lauda, dispare poezia, dispare gustul pentru frumuseţe. Atunci când pătrunde dezamăgirea şi obişnuinţa, când totul este scontat şi lipsit de miraculos, este într-adevăr sfârşitul. Semnalul de alarmă, atunci, este dat de plictiseală. Va fi într-adevăr un final lipsit de glorie dacă lumea s-ar prăbuşi sub greutatea unui căscat universal. Cât de frumos ar fi, dacă în această dimineaţă, controlând calendarul, am zâmbi de uimire descoperind că este prima zi a anului…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin