Predici

Istoria unui neam care crede

În liturgia Cuvântului din această sărbătoare sunt reprezentate toate vârstele vieţii, cu o insistenţă deosebită unele figuri de bătrâni (Abraham, Sara, Simeon, Ana) şi cei doi “fii ai promisiunii” (Isac şi Isus). Este chiar foarte uşor să deosebeşti cele două dimensiuni ale trecutului şi ale viitorului care se unesc. Este un refren care se întâlneşte în primele două lecturi (cele alternative propuse pentru anul B): “El a crezut în Domnul… Prin credinţă Abraham… Prin credinţă şi Sara… Prin credinţă Abraham, pus la încercare…”

Evenimentele unei familii sunt legate de un fir călăuzitor specific: credinţa. Viaţa acelei familii deosebite se sprijină pe singurul fundament al “credinţei”. Cine ştie dacă istoria noastră personală, aceea a familiei de care aparţinem, sau cea a comunităţii din care facem parte, va putea fi vreodată relatată ca un eveniment de credinţă… Cine ştie dacă cineva, mâine, va vorbi de noi ca despre nişte credincioşi. Cine ştie dacă vom fi amintiţi ca bărbaţi şi femei cu credinţă. Cine ştie dacă explicarea anumitor evenimente din existenţa noastră va fi călăuzită la nimic altceva decât la credinţă: “Credeţi, deci…”

Inventarea familiei tradiţionale

Astăzi este foarte scontată vorbirea despre relele care lovesc familia. Devine de acum un loc comun de a diagnostica “criza familiei”. Mă îndoiesc că între medici – chiar îmbrăcaţi într-un clergymen perfect – care merg la căpătâiul familiei grav infirme, să fie vreunul care îndrăzneşte să pună întrebări de acest fel: “Cum merge credinţa? Aveţi probleme cu Dumnezeu? Rezistaţi în oboseala de a crede? Sunteţi capabili de a educa pentru credinţă? Din întâmplare, raporturile voastre au slăbit pentru că este ceva care nu mai funcţionează între voi şi Cel de Sus? Nu-i aşa că familia voastră, comunitatea voastră scârţâie pentru că a cedat în privinţa credinţei?”

Ştiu că este mai uşor să te adresezi unui expert în probleme matrimoniale, sau la un psiholog, decât la un specialist în credinţă (nu spun că nu mai sunt în circulaţie, dar consider că sunt mai degrabă rari, şi oricum nu au firmă la uşa casei, nici nu fac cu atât mai puţin anunţuri publicitare în jurnale). Dar cel puţin este permisă bănuiala că cedările care îi preocupă depind poate de cedarea în privinţa credinţei, şi că terapia ar putea începe de aici. Îmi dau seama foarte bine că adevăratul vinovat este acuzat de o viziune simplistă a problemei. De altă parte, dacă problemele nu ar fi complexe, anumiţi oameni nu ar reuşi să trăiască şi nu ar avea cele necesare traiului la o anumită categorie de “specialişti”.

Aşa cum sunt informat că mulţi au decretat sfârşitul “familiei tradiţionale”. Eu, totuşi, mă încăpăţinez să cultiv îndoiala că, poate, familia tradiţională – independent de numărul copiilor – era nici mai mult şi nici mai puţin decât o familie construită pe credinţă. Şi sunt de-a dreptul convins că viitorul salvării familiei va fi cea de a deveni, în acest sens, “familia tradiţională”.

Nu. Nu este vorba de a ne întoarce în trecut. Este vorba de a ne întoarce, mai degrabă, la descoperirea credinţei. Tocmai acea “credinţă tradiţională”, care, plecând de departe, merge în direcţia viitorului. Familia tradiţională vine de aici.

Credinţa înseamnă a se încrede şi a aştepta

Primele două lecturi ne ajută să descoperim unele caracteristici ale credinţei. Înainte de toate încrederea. Abraham s-a lăsat smuls de Dumnezeu, a acceptat “dezrădăcinarea” cea mai totală. Nu are nimic în mână, decât o promisiune. Ştie un singur lucru: că Dumnezeu este fidel. Şi această fidelitate a lui Dumnezeu întăreşte fidelitatea sa. Trebuie să fim atenţi la fragmentul din Geneză care a fost citit astăzi. Poate să pară un bloc unic. În realitate este compus din două bucăţi, separate de mai bine de cinci capitole. În mijloc, deci, este timpul interminabil de aşteptare.

A avea credinţă, pentru Abraham, înseamnă mai ales aşteptarea. Acceptarea întârzierilor lui Dumnezeu, tăcerile sale, absenţele sale, dezminţirile cele mai brutale ale realităţii faţă de promisiunea primită. Perioada de aşteptare, pentru el şi soţie, nu a durat cele nouă luni obişnuite, ci zeci şi zeci de ani. Sara a rămas gravidă îndată, după ce Dumnezeu a vorbit. În ciuda sânului său sterp, ea ducea înainte sarcina credinţei. Dar viitorul, semnul extern, l-a aşteptat îndelung. Dumnezeu nu soseşte niciodată în timpul şi modul pe care îl stabilim noi. El vine punctual acumulând întârzieri înfricoşătoare.

“Am dificultăţi cu Dumnezeu”

Dificultatea lui Abraham a fost şi o credinţă “încercată” (“pusă la încercare…”) S-ar putea vorbi, mai precis, de “ispitire”. A ispiti, în sens biblic, înseamnă şi a verifica robusteţea a ceva sau a cuiva, a aproba soliditatea unei construcţii. Îmi vine în minte, de exemplu, gestul cu care se încearcă consistenţa şi rezistenţa unei ţesături. Nimeni nu poate scăpa de această verificare aspră a propriei credinţe. Se întâmplă ca cineva să vină să se spovedească, aproape cu un sentiment de ruşine.

- Am ispite împotriva credinţei care mă chinuiesc… Răspund, negreşit: – Noroc că este aşa!… Mulţumeşte lui Dumnezeu. Cum poţi să ştii că ai credinţă, dacă credinţa ta nu este ispitită, pusă dur la încercare? Unii creştini se gândesc că a avea credinţă înseamnă a evita dificultăţile, să fie scutiţi de îndoieli, tulburări, nesiguranţe, scandaluri. Şi, la verificarea oricărui incident, protestează: “Şi să mai spun că eu sunt un creştin convins şi practicant…” Sau: “Cum să fac să mai cred când se întâmplă asemenea lucruri?” Trebuie să avem curajul de a vorbi nu numai de mângâierile credinţei, ci de aspectul “dramatic” al credinţei.

Mulţi se gândesc numai la răspunsurile credinţei. Şi au dificultăţi în a accepta întrebările. Asociază credinţa la pace, şi nu la nelinişte, la garanţie şi nu la risc. Consideră că verbul credinţei este “a poseda”, în timp ce este “a căuta” (Abraham nu posedă nimic, este unul care continuă să caute. S-ar spune că Dumnezeu se distrează prin a nu-l face să mai ajungă…). Pretind siguranţe, în timp ce Abraham a trăit mereu în nesiguranţă (decât doar siguranţa pe care o avea înainte de a porni în acea aventură).

A crede nu înseamnă a întreţine raporturi bune, liniştite, sigure cu Dumnezeu. Abraham a avut dificultăţi mari cu Dumnezeu (şi nu numai în cazul, vestit, al jertfirii “fiului promisiunii”. Să ne scoatem din cap că, atunci când este la mijloc Dumnezeu, totul trebuie să fie neted, fără obstacole. Orice lucru, în schimb, se complică, devine dificil. Trebuie să luptăm, să rezistăm, să înfruntăm zguduituri teribile. Desigur, totul se va sfârşi bine. Dar de-a lungul drumurilor aspre, de negândit şi chiar imposibile. Totul va deveni clar, la sfârşit. Dar printr-o serie incredibilă de contradicţii.

Dumnezeu ia pentru a dărui din nou

În sfârşit, o caracteristică particulară a credinţei este dialectica oferire-restituire. Ne-o aminteşte fragmentul din Scrisoarea către Evrei (lectura a doua): “Prin credinţă Abraham, pus la încercare, a oferit pe fiul său unic… De aceea l-a redobândit…”

Trebuie să acceptăm, în experienţa credinţei, o fază de renunţare, de jertfă, sărăcire, despuiere. “A pierde” reprezintă mişcarea egoistă, de lăcomie, de vanitate.

Trebuie să consimţim la o dezlipire eliberatoare. Cel ce crede trăieşte în mijlocul lumii şi al lucrurilor, distanţându-se de ele.

El este dispus să cedeze la ceea ce posedă, fie că este cerut de Dumnezeu sau de aproapele. Numai ceea ce am dăruit devine, ba chiar redevine al nostru prin faza de “restituire”. De fapt Dumnezeu ne surprinde restituindu-ne ceea ce I-am oferit, chiar înmulţit de o mie de ori, sau chiar de-a dreptul infinit. Numai darul restituit este cu adevărat al nostru. Putem să folosim cu libertate exclusiv ceea ce am primit înapoi de la Dumnezeu. Cineva este liber numai când regăseşte în mână acele lucruri de care s-a lipsit. Şi darul apare de nerecunoscut, atât este de îmbogăţit şi puternic când îl obţinem ca restituire.

“Abraham nu aduce jos de pe munte acelaşi Isac, ci un Isac mai al său pentru că l-a primit din nou şi dăruit de două ori” (Adriana Zarri). Tatăl meu şi mama mea m-au făcut să înţeleg, fără a recurge la cuvinte, că niciodată nu m-au simţit mai mult “al lor” decât când au acceptat ca unicul lor fiu să fie smuls pentru a răspunde la chemarea Domnului. Desigur, ceea ce putem noi să oferim lui Dumnezeu nu sunt altceva decât darurile sale. Rămâne faptul, totuşi, că El ni le dă pentru ca să descoperim ca har, ceva ce nu ne datorează, şi să le folosim ca lucrurile sale şi ale noastre. Ni le dă, pentru a spune astfel, în garanţie. Şi noi le primim de la El, cu respect şi recunoştinţă, şi ne obligăm să le folosim pentru El şi în avantajul tuturor.

Rămâne paradoxal comportamentul lui Dumnezeu care dăruieşte, şi apoi le ia, le reia, le distruge, şi în sfârşit ni le restituie.

Restituirea vine deja aici, pe pământ. Şi, cu cât este mai mare, uimitoare, cu atât va fi mereu numai a mică anticipare a ultimei restituiri. “Cine îşi va pierde propria viaţă din cauza mea, o va găsi…”(Mt 16,25).

Unul care nu poate să moară

Simeon, iată un bătrân care a descoperit secretul pentru a prelungi viaţa proprie fără a avea la dispoziţie produsele farmaceutice care astăzi ne sunt oferite de ştiinţa medicală. “Duhul care era deasupra lui, îl anunţase dinainte că nu va vedea moartea fără ca mai întâi să-l vadă pe Mesi”. Simeon a mărit dincolo de orice măsură cursul existenţei din dorinţa pe care o avea de a vedea… El nu putea să moară, pentru că mai avea de văzut un lucru, cel mai important. Duhul i-a întipărit în suflet această siguranţă, fără ca totuşi să-i descopere data. De aceea Simeon trăia în aşteptare, şi deci din speranţă. Spre deosebire de atâţia bătrâni, el nu se uita înapoi, ci îndrepta ochii săi spre viitor.

De altă parte, nu sunt rari bătrânii care “durează” în viaţă pentru că aşteaptă o naştere: un nepoţel sau de-a dreptul un fiu al acestuia. Bunica mea Iozefina, în simplitatea ei, manifesta siguranţa că va veni o zi în care, în banca ei din fundul bisericii, va vedea urcând la altar acel ştrengar care eram eu… Când cineva se socoate de acum sosit, se gândeşte că deja a văzut totul, dă impresia că ştie orice lucru, devine iremediabil bătrân. Simeon în ciuda anilor, nu şi-a pierdut memoria. Păstrează intactă memoria viitorului. În cazul său, însă, nu este numai problema de a acumula ani, să prelungească durata vieţii. Conţinutul aşteptării dă un sens şi determină calitatea vieţii sale.

Ia un sens nou, invocaţia: “Învaţă-ne să numărăm zilele noastre / şi să ajungem la înţelepciunea inimii” (Ps 90, 12). Este vorba de a număra “către”, nu “de la”. Încet încet se apropie scadenţa, Simeon devine mereu mai tânăr. Să numărăm nu ceea ce am avut, ci ceea ce ne lipseşte. Să numărăm nu ceea ce am dobândit, ci ceea ce încă nu am dobândit.

Pruncul care îl sprijină pe bătrân

Rămâne totuşi plină de sugestie scena centrală: Simeon care strânge în braţele scheletice ca nişte ramuri uscate pe prunc. Aurora şi apusul se leagă. De o parte un bătrân pasionat, paşnic, cu chipul devastat de riduri. De cealaltă parte un prunc fraged, uşor, proaspăt, moale. Se ridică spontan întrebarea: cine sprijină pe celălalt? Eu rămân mereu surprins la vederea bunicilor curajoşi care însoţesc la şcoală sau la plimbare pe nepoţei. În ciuda aparenţelor, am impresia că cei mici sunt “sprijinul”, “conduc” pe cei în vârstă. Vai dacă ar lipsi acel sprijin: existenţa lor nu ar mai avea scop.

Viaţa lui Simeon îşi găseşte sinteza, expresia sa cea mai înaltă în acest moment de har. Este justificată de această întâlnire.

Uneori o clipă, o pagină valorează cât un volum. Peste puţin timp, totuşi, va fi el, Fiul, care va purta şi prezenta Tatălui pe bătrânul Simeon care invocă de acum moartea ca o eliberare: “Acum eliberează, Doamne, pe slujitorul tău /ca să meargă în pace după cuvântul tău”. Ca şi cum ar implora: eliberează pe slujitorul tău. Lasă-l să plece, pentru că ziua sa obositoare a ajuns la sfârşit. De altă parte, răsplata pentru viaţa sa de fidelitate o ţine deja în mâini.

Nu putem s-o uităm pe Ana, “foarte înaintată în vârstă”. Vorbeşte, fără a fi o vorbăreaţă. Nu mormăieli, bombăneli, ci laude.

Nu regrete, ci uimire. Şi chiar relatarea: “Vorbea despre prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea Ierusalimului”. Ana “transmite” vestea atât de aşteptată. Este o vestitoare a evangheliei, purtătoarea veştii celei bune. Şi este surprinzător să constaţi cum este o femeie de 84 de ani care cunoaşte noutatea.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin