Predici

1. Introducere

Crăciunul meu nu a fost niciodată aşa. Familia mea nu a fost niciodată o familie unită, ci dezbinată şi niciodată corectă. Nu este senină niciodată: mereu toţi sunt trişti, zburători, niciodată nu sunt acasă, nu organizează nici o sărbătoare. De Crăciun, acelaşi lucru. Nu se mănâncă panettone, nici paste, nici îngheţate şi nici specialităţi. Aş vrea să fiu o fetiţă bună, dar nu sunt; şi aceasta din cauza familiei mele; de altfel, cred că aş fi mai bună, mai educată, nu aş fi violentă cu colegele mele, ci ca toţi ceilalţi copii.

Nu ştiu dacă familia mea m-a învăţat bine sau rău. Nu voi şti niciodată. Dar mi se pare că îmi dau seama ce este rău. Doar mama mea mi-a oferit puţină iubire. Tatăl meu, în schimb, nu m-a învăţat să trăiesc în bine, ci în rău. Vreau să sărbătoresc naşterea Pruncului Isus pentru că vine să aducă pace pentru copiii săraci, da, săraci ca mine.

Aş vrea să ştiu dacă ceilalţi copii sunt trişti aşa cum sunt eu. Nu, nu cred, cred că toţi sunt mai calmi, sunt mai mult iubiţi de taţi.

Eu merit, zice el, doar înjurături, şi cred că numai el ştie acele înjurături urâte care mă fac să mă simt rău de fiecare dată când le aud.

Doar mama mea îmi acordă puţintică afecţiune şi iubire. De la ea nu am primit niciodată nici o palmă şi, când tatăl meu mă bate, o doare şi pe ea.

Aş vrea să plec de acasă pentru că nu vreau să mai aud înjurături şi învăţătoarea mi-a promis că vorbeşte cu asistentul social pentru că vreau să merg la colegiu”.

2. Tema

Vreţi să îl vedeţi pe Dumnezeu, priviţi la Pruncul Isus: chip vizibil al Tatălui.

3. Mesajul zilei

Dumnezeu este spiritual şi invizibil. Pentru că nu este material, nu poate fi văzut cu ochii noştri. Dar mare este dorinţa tuturor oamenilor să îl vadă pe Dumnezeu.

Era un soldat din Legiunea lui Pompei. Mărşăluise cu el pe toate drumurile imperiului roman, din Occident până în Orient. Avea mult curaj; dar, când gândul misterului vieţii îi intra în inimă, devenea de-a dreptul superstiţios.

Se rugase idolilor romanilor; acum se ruga zeilor popoarelor barbare din Orient. În sfârşit, cu Pompei mărşăluia spre Ierusalim. Murea de dorinţa de a se ruga Dumnezeului evreilor, despre care toţi cântau imnuri minunate. Dar în Palestina nu a găsit nici un templu; doar locuri sacre de întâlnire pentru ascultarea cuvântului şi pentru rugăciune, numite sinagogi. Toţi îi spuneau că doar în Oraşul sfânt este templul lui IHWH. Au trecut luni întregi de asediu. În sfârşit, Ierusalimul se predă.

Cu sabia în mână, intră în minunatul templu, una dintre cele şapte minuni ale lumii, inima misterioasă a religiei ebraice. În sfârşit, putea să îl vadă pe Dumnezeul evreilor!

Deziluzie!

În locul cel mai sfânt este un întuneric profund. Se aprind făclii. Camera cubică este goală. Şi statuia minunatului Dumnezeu? Probabil au ascuns-o. Îl opreşte cu brutalitate pe un preot prizonier. Porunceşte: “Unde l-aţi pus pe Dumnezeul vostru?” Preotul răspunde solemn: “IHWH, Domnul cerului şi al pământului, este prea mare pentru a fi reprezentat de o statuie; este prea sfânt ca să ni-l putem imagina; este prea misterios pentru a fi văzut; este prea viu ca să fie închis. IHWH, Domnul, este dincolo de toate: este spiritual, invizibil, unic. De aceea, el vine cu noi, prizonierii, în toate părţile lumii”.

Dumnezeul evreilor, adevăratul Dumnezeu, nu are o formă umană: este duh.

Atunci cum îl vom cunoaşte? Cum să ne imaginăm chipul lui? Isus ni-l revelează: Dumnezeu are chipul iubirii unui tată care are braţele deschise, care vrea să se ofere pentru a ne face fericiţi.

În Isus a apărut bunătatea lui Dumnezeu pentru a rămâne mereu cu noi.

- Pruncul Isus poartă pe chipul lui trăsăturile minunate ale Tatălui. El este un Dumnezeu care poate fi văzut, care poate fi îmbrăţişat, care poate fi iubit.

- Iubirea lui ne uimeşte.

- Isus nu găseşte loc la Betleem. Cei săraci îl recunosc, bogaţii nu. Cei îndepărtaţi îl recunosc, cei apropiaţi nu. Măgarul şi boii îi sunt apropiaţi; astăzi, mulţi rămân departe de el.

- Şi totuşi, el ne-a iubit cu adevărat! Nu a “luat” trup, ci “a devenit” trup, copil, fiu al Mariei.

- Nu este un principe care ne trimite haruri din cer; este un prieten care stă într-adevăr lângă noi: se naşte, trăieşte, suferă ca şi noi, pentru a ne înţelege şi ajuta mai bine.

4. Exemple

a) Cazimir, rege al Poloniei, solicita marşul infanteriei: el, pe cal, îi îndemna pe soldaţi să meargă mai repede. Un soldat curajos a strigat:

- Ştiţi să vorbiţi frumos, maiestate, stând pe cal, în timp ce noi, sărmanii soldaţi, mergem pe jos!

Mărinimosul rege a înţeles, a coborât de pe cal şi a spus:

- Iată, acum mergem toţi pe jos! Să mergem împreună!

Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om ca şi noi, merge cu noi şi ca noi.

b) Se povesteşte despre Abraham.

Abraham se apropia din zi în zi de adevăratul Dumnezeu; se îndepărta astfel de idolii falşi. De aceea, tatăl lui l-a condus în faţa regelui Nimrod.

Regele l-a întrebat pe Abraham:
- De ce nu adori idolii?
Abraham a răspuns hotărât:
- Pentru că focul îi arde.
- Atunci, adoră focul!
- Mai curând ador apa, capabilă să stingă focul!
- Atunci, adoră apa.
- Nu! Mai curând ador norii, din care cade apa, a răspuns Abraham.
- Atunci, adoră norii, a insistat regele Nimrod.
- Nu, pentru că vântul este mai puternic decât ei şi îi împrăştie.
- Atunci, adoră vântul care suflă.
- Dacă vântul ar fi Dumnezeu, a continuat Abraham, ar trebui să îl adorăm pe om, care are suflul respiraţiei.
- Atunci, adoră omul!
- Nu, pentru că, totuşi, moare.
- Atunci, adoră moartea.
Şi, în sfârşit, Abraham a putut încheia:
- Singurul care trebuie adorat este stăpânul vieţii şi al morţii. Acesta este singurul meu Dumnezeu!

c) Biserica a conştientizat, de peste 150 de ani, puterea misionară a copiilor. S-a întâmplat în Franţa în prima jumătate a anilor 1800. Misionarii din China scriau îngrijoraţi de condiţiile copiilor care erau ucişi imediat după naştere, din cauza sărăciei în care se zbăteau familiile. Episcopul francez Charles Fobin de Janson a încercat să-i antreneze pe adulţi în problema celor mici; dar adulţii au atâtea de făcut, şi atunci s-a adresat copiilor din dieceza sa.

Episcopul a prezentat situaţia copiilor care mureau fără să primească Botezul şi i-a întrebat pe copii dacă erau disponibili să îşi asume datoria de a-i salva pe copii. S-a născut în acele momente un program care sfidează secolele: “Copiii îi ajută pe copii”. Copiii l-au întrebat pe episcop cum puteau să intervină şi sfântul episcop le-a cerut un “Bucură-te, Marie” pe zi şi un bănuţ pe lună. A fost primul pas pentru o solidaritate care nu a cunoscut sfârşitul niciodată. Copiii misionari îndeplinesc astăzi în lume “o slujire pentru Bisericile locale pentru a-i ajuta pe educatori să trezească progresiv în copii o conştiinţă misionară universală şi pentru a-i conduce spre o comuniune spirituală şi materială cu copiii din regiunile şi Bisericile cele mai sărace. Încă de la origine, Opera a contribuit la înflorirea unor vocaţii misionare” (Statutele PPOOMM).

pr. Pietro Righetto Ritul latin